De ce nu avem un sistem universitar respectabil?

Indiferent ce spun nostalgicii, sistemul de învățământ superior moștenit de la regimul ceaușist a fost unul firav și schilod. În 1989 aveam doar 700 de studenți la suta de mii de locuitori, mult sub media altor țări. În același an, bulgarii aveau un raport de două ori mai mare, iar Statele Unite aveau aproape 5300 de studenți la suta de mii de locuitori. Mai mult, în acord cu politica economică de atunci, centrată pe investiții în coloși industriali, două treimi dintre studenții noștri erau înscriși la specializări tehnice. Pe de altă parte, comuniștii eliminaseră sau nenorociseră domenii întregi de studiu (cum ar fi, de pildă, psihologia sau științele educației) și nenumărați profesori de valoare.

Următorii ani au reprezentat o perioadă de creștere și diversificare: de la 165.000 de studenți în 1989 am ajuns la un maxim de aproape un milion în 2008. În mod similar, numărul cadrelor didactice universitare s-a triplat, ponderea studenților de la universitățile private a accelerat de la 0 către 50% iar domeniile tehnice au pierdut poziția dominantă în favoarea domeniilor sociale. Să fie foarte clar: creșterea și diversificarea erau și sunt necesare. Chiar și în prezent stăm foarte prost la mulți indicatori cheie. De exemplu, doar unul din zece români cu vârsta peste 25 de ani a absolvit o universitate în timp ce în Maria Britanie, Norvegia sau Finlanda proporția este de aproape 4 ori mai mare. De asemenea, comparativ cu țările avansate, unde forța de muncă include foarte mulți indivizi care au absolvit o universitate (61% în SUA, 36% în Norvegia, 31% în Franța etc.) noi avem un procentaj minuscul (15,7%). O forță de muncă înalt calificată aduce avantaje imense: o economie în care cei mai mulți dau cu sapa sau cu târnăcopul nu se poate compara cu o economie în care cei mai mulți sunt implicați în activități cu plusvaloare ridicată. Este evident că, în continuare, avem nevoie de mai mulți români cu studii superioare. Problema nu este că am avut această creștere spectaculoasă. Problema este că dezvoltarea nu a fost calculată și controlată ci explozivă și haotică, calitatea sa fiind marcată de o serie de neajunsuri fundamentale la nivelul resurselor economice, cadrului legislativ și al resurselor umane.

I. Una din principalele probleme este că această evoluție s-a desfășurat într-un context economic de coșmar. Economia românească au scăzut drastic după căderea dictatorului și a durat aproape un deceniu și jumătate până când PIB-ul pe cap de locuitor a revenit la nivelul din 1989. În această perioadă cheltuielile guvernamentale în domeniul educației au fost foarte scăzute, chiar și în comparație cu alte țări ex-comuniste. Mai precis, în primul deceniu post-comunist, guvernul a cheltuit anual pe educație în jurul valorii de 2-3% din PIB. Dacă luăm în considerare faptul că media PIB-ului în această perioadă a fost în jur de 120 de miliarde de dolari PPP, este ușor să vedem că întreg sistemul educațional românesc a dispus, anual, de un buget apropiat ca valoare de bugetul unei singure universități de top din SUA. Ce poți să pretinzi de la un sistem educațional care include milioane de persoane când acesta cheltuie cât o universitate cu douăzeci de mii de studenți? Chiar dacă relația dintre bani și performanță este una complicată (vezi, de pildă, paginile 34-36 ale acestui raport sau paginile 59-60 ale acestui raport ) este evident că, deși banii nu duc în mod automat la performanță, e imposibil să obții performanță fără bani. Nu numai că sărăcia este un obstacol imens nu numai în calea oricărui tip de performanțe educaționale dar ea îngreunează și funcționarea normală a sistemului de învățământ: în astfel de condiții e greu să atragi oameni valoroși în sistem sau să să îi motivezi și să-i păstrezi pe cei pe care îi ai, crește coruptibilitatea ș.a.m.d.

Totuși, pentru a face față sub-finanțării cronice, universităților de stat li s-a permis să se autofinanțeze prin mecanismul studiilor cu taxă. Însă ceea ce trebuia să fie o vestă de salvare s-a transformat în balast care ne-a tras la fund. În principiu, nu este rău să ceri taxe studenților. Dar dacă tot o faci, consider că este obligatoriu să te asiguri că : (1) există alte mecanisme viabile de finanțare a universităților (de pildă, universitățile românești adună foarte de puține fonduri din sponsorizări și donații, nu dispun de instrumente financiare precum endowment-ul etc.); (2) studenții au acces la diverse surse de finanțare a studiilor (aici suntem în aer, măcar că am putea învăța și din propria istorie: mii de copii de țărani de la sfîrșitul sec. XIX începutul secolului XX au beneficiat de burse substanțiale – gen Gojdu – care le-au permis să studieze la universități vestice – multe dintre numele mari ale istoriei naționale așa au făcut carte). Acest punct este cu atât mai important cu cât în România inegalitatea de șanse între copiii din mediu rural și cei din mediul urban este una gravă, specialiștii fiind și așa pesimiști în privința șanselor de egalizare a diferențelor; (3) există constrângeri normative clare care să împiedice folosirea abuzivă a școlarizării în regim de taxă. Deoarece nu am bifat aceste condiții, universitățile și/au permis să folosească cu maxim cinism școlarizarea în regim de taxă: (a) au scăzut semnificativ standardele la admitere și evaluările semestriale, înscriind mult mai mulți studenți decât profesorii ar fi putut educa și producând mult mai mulți absolvenți decât economia ar fi putut absorbi; (b) s-au concentrat asupra programelor profitabile în defavoarea domeniilor care „nu se poartă”, fapt care a condus la înlocuirea dezechilibrului ceaușist cu unul nou.

II. Pe de altă parte, reforma legislativă a fost înceată, prost gândită și instabilă. Despărțirea de fostul regim a fost atât de revoluționară încât au trecut cinci ani până să adoptăm o lege a învățământului. Chiar și după ce legea a fost adoptată, ea a fost modificată de zeci de ori, spre disperarea elevilor, studenților, părinților și profesorilor care nu știau la ce să se aștepte de la un an la celălalt, câteodată chiar de la o lună la alta. Rușinați de atitudinea lor iresponsabilă (glumesc, desigur), bravii noștri politicieni au semnat, în 2008, un Pact Național Pentru Educație care, în principiu, trebuia să elimine disputele neproductive și ciocnirile de orgolii în favoarea unei colaborări mature și constructive care să conducă la elaborarea unei „strategii coerente și unitare”. Atât de dedicați au fost politicienii noștri acestor obiective nobile încât acum sunt angajați într-o nouă serie de modificări ale modificărilor, folosindu-și toată energia pentru a lua în șuturi noua lege a educației.

Pe lângă că n-au fost în stare să articuleze un set de măsuri clare și stabile, liderii politici și-au permis să introducă și măsuri legislative care frizează absurdul. De exemplu, o lege din 2003 a dublat salariile profesorilor universitari, ignorând complet celelalte categorii didactice. Această reglementare a transmis un mesaj profund greșit managementului universitar și a încurajat crearea inegalităților salariale uriașe despre care vorbeam în textul anterior. Păi dacă cei care conduc țara îți spun cât se poate e clar că munca și performanța n-au de-a face cu salarizarea, de ce să te mai miri că cei care controlează mecanismele salariale în universități ajung să se încărce cu funcții și norme, de nu le-ar ajunge nici 100 de ore pe zi să se achite de toate obligațiile profesionale? Dacă mai luăm în calcul întârzirea nepermisă cu care au fost introduse mecanismele de control a calității în învățământul superior și faptul că până și aceste reglementări au fost adesea ignorate sau sfidate de către universități, imaginea de ansamblu devine și mai clară.

De fapt, toate aceste observații ne conduc spre o singură concluzie: pare lipsit de sens să vorbim despre reformă în educația românească. Reforma presupune, prin definiție, schimbarea în bine a ceva ce merge prost, în timp ce la noi nu au existat schimbări în bine sau, dacă au existat: (a) au existat doar pe hârtie (e.g., legea salarizării unitare, care ar elimina câteva aberații din sistem, a debutat în forță prin … neaplicare), (b) au fost aplicate prost (e.g., ierarhizarea universităților și programelor de studiu – eu am identificat numeroase raportări false pe care, se pare, nu le-a verificat nimeni, deși au avut consecințe financiare dintre cele mai importante) sau (c) au fost eliminate rapid pe motiv că sunt proaste (e.g, măsurile de democratizare a universităților prevăzute în LEN, înăsprirea criteriilor de promovare – doar deranjau masa imensă de bradipodide).

III. Un al treilea aspect crucial a fost faptul că dezvoltarea rapidă a învățământului superior românesc nu a dispus de resurse umane adecvate. Dacă regimul comunist eliminase mulți specialiști de valoare din universități iar pe cei rămași îi ținuse sub un control strict (cu excepția domeniilor care nu erau periculoase din punct de vedere ideologic) cum explicăm triplarea numărului de cadre didactice din sistemul de învățământ superior? De unde au răsărit douăzeci și ceva de mii de specialiști? Și să nu uităm că cea mai mare creștere a fost pe disciplinele socio-umane, adică tocmai acolo unde stăteam mai prost. Rezerve interne semnificative nu existau. În timp ce în alte țări ex-comuniste au activat numeroase mișcări de rezistență anti-comunistă (Polonia avea 60, Ungaria 21, Bulgaria 13) care încurajau un spirit și o gândire libere, noi am avut doar două, și nici de acelea nu știa prea multă lume. Deci, din punct de vedere al resurselor interne cea mai probabilă traiectorie era dată de convertirea ideologică și/sau reconversia profesională. Resurse externe iarăși nu existau (chiar dacă ar fi existat, nu nu eram pregătiți să-i acceptăm – oricum ne-am întâmpinat călăii cu urale și eroii cu sicrie). Să se fi format treptat o nouă generație de universitari, care a intrat în sistem încetul cu încetul, primenindu-l? Într-o măsură insuficientă! Una dintre cele mai mari tragedii post-decembriste este că cei mai buni tineri ai noștri au fost în permanență alungați peste hotare. Când au făcut eroarea să se întoarcă, ne-am bătut joc de ei. În consecință, dacă în urmă cu un secol aveam un învățământ ce abunda în tineri școliți la universități occidentale prestigioase, acum i-am pierdut pe cei mai mulți iar dimensiunile costurilor sunt incalculabile. Deci este clar că sistemul nu se putea dezvolta așa de repede decât coborând foarte mult ștacheta excelenței academice. Ceea ce s-a și întâmplat. E suficient să ne uităm la indivizii care s-au perindat în ultima vreme pe la Ministerul Educației, și nu numai: dacă cu aceștia defilăm, vă dați seama ce exemplare îți desfășoară liniștite nonactivitatea departe de lumina reflectoarelor?

Ce contribuție poate să aducă societății un sistem de învățământ superior care a crescut spectaculos dar într-un cadru legislativ lax și instabil și pe seama unor compromisuri uriașe în privința calității profesorilor și a exigenței față de studenți? De fapt, mai corect ar fi să reformulez astfel: cât de costisitor este pentru societate un sistem care consumă resurse financiare fără a le tranforma în competențele necesare dezvoltării unei societăți democratice funcționale și a unei economii competitive?

În primul rând, un astfel de sistem corupe sumele destinate scopurilor sale fundamentale. Despre practicile salariale am vorbit în textul anterior. Să luăm acum cazul granturilor naționale de cercetare. La nivel declarativ, aceste granturi sunt menite să crească gradul de vizibilitate internaţională al cercetării româneşti şi, teoretic, ar trebui acordate celor care deja au confirmat că pot face cercetare la acest nivel. În realitate, procesul de evaluare a fost marcat de atât de multe scandaluri şi suspiciuni de corupţie încât CNCS a fost nevoit să admită, într-un sfârşit, că „banii ajungeau fără discernământ la grupuri performante şi neperformante – irosindu-se astfel banul public”. Și vorbim de zeci de milioane de euro. Oricine e curios şi are suficientă răbdare poate accesa baza de date a proiectelor finalizate până în 2008. Luaţi, pe rând, directorii de proiect şi verificaţi ce au produs până la momentul câştigării granturilor şi după aceea. Veţi avea o imagine mult mai clară a risipei banului public. A trebuit să ne prindă 2011 pentru ca să punem cât de cât la punct lucrurile, însă acel pas înainte, care la momentul respectiv părea ireversibil, riscă acum să fie anulat de restauraţia conservatoare.

În privinţa atmosferei kafkiene care caracteriza procesul de evaluare, am un exemplu personal foarte relevant. Până în 2011 nu am câştigat niciun grant de cercetare la nivel național. Avusesem succes în competiţii internaţionale cu concurenţă de zeci de persoane pe un loc, dar în România nu reuşeam nicicum să câştig o competiţie unde concurau 3-4 oameni pe un loc. De fiecare dată primeam penalizări justificate abracadabrant. Exasperat, la competiția din 2009 am făcut un experiment: am trimis același text atât către UEFISCDI cât și către o revistă ISI. Americanii l-au acceptat, ai noștri l-au respins. Evaluatorii români au găsit părții teoretice aceleași bube ca de obicei: au identificat o bibliografie depăşită şi irelevantă, o exprimare neclară și insuficient de academică, ipoteze răsuflate – le văzuseră sigur și în altă parte etc. Însă cel mai mult i-a enervat un „americanism” , recenzorii fiind foarte deranjați de expresia „studiu subsecvent” care denota, din punctul lor de vedere, o capitulare inacceptabilă în faţa imperialismului cultural american. Degeaba le-am explicat că, deşi cuvântul se foloseşte rar, este de provenienţă franceză. Era clar geniile de acolo sunt în stare să desfiinţeze orice fără vreun argument solid, deși identificarea propunerilor cu o potențial de valorificare în reviste ISI constituia misiunea lor fundamentală. Totuşi, supriza surprizelor a fost alta: în evaluarea oficială scria, negru pe alb, că nu am nicio publicaţie în reviste internaționale, deşi aveam. Am făcut o contestaţie, deşi nu era permis, iar ei mi-au răspuns, deşi nu erau obligaţi. Iar răspunsul a fost cât se poate de halucinant: „Da, aveţi articole în reviste internaționale, dar le-aţi publicat ca unic autor, fapt care demonstrează că nu aveți capacitatea managerială necesară coordonării unei echipe de cercetare”. Și acesta este doar un exemplu din multemulte altele.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro