Despre câteva dintre ideile economistului Thomas Piketty si un apel de salvare a Europei

După referendumul Brexit și după alegerea unor guverne antieuropene în mai multe țări, nu se mai poate continua ca până acum. Nu mai putem să ne mulțumim să așteptăm următoarele ieșiri, următoarele destrămări, fără a schimba nimic fundamental în Europa actuală. Continentul nostru este prins în prezent într-un clește între, pe de o parte, mișcările politice al căror singur program este alungarea străinilor și a refugiaților, program care a început deja să fie aplicat; iar pe de altă parte, partidele care-și zic europene, dar care, în fond, continuă să-și imagineze că liberalismul pur și dur și punerea tuturor (state, întreprinderi, teritorii, indivizi) într-o stare de concurență generalizată sunt suficiente pentru definirea unui proiect politic, fără a realiza că tocmai lipsa unei mize sociale este cea care alimentează sentimentul de abandon.” ( 1 ) O situație disperată, pentru economistul francez Thomas Piketty și colaboratorii săi, care propun însă o serie de măsuri concrete pentru a elimina concurența fiscală și pentru a răspunde dezamăgirii cetățenilor față de proiectul european.

European convins, autorul controversatei cărți ,,Capitalul în secolul XXI” ( 2 ) a elaborat, împreună cu alți universitari, un plan de reformă a UE. Nu este vorba despre o nouă formulă magică de salvare a construcției europene, ci despre o serie de propuneri concrete, reunite în manifestul întitulat „Changer l’Europe, c’est possible!”. Acesta se prezintă sub forma unei mici cărți, foarte ieftine, în care se demonstrează că mai multă democrație și mai multă justiție socială în UE nu sunt simple utopii politice. Tratatele europene actuale nu sunt o fatalitate, afirmă autorii, iar pentru a dovedi această afirmație, ei concep un proiect de tratat de democratizare a UE (T-Dem) și o schemă de buget de natură să întărească solidaritatea statelor membre. Lansat în decembrie 2018 de o sută de intelectuali și oameni politici europeni, manifestul pentru democratizarea Europei este o inițiativă cetățenească, bazată pe premisa că proiectul european aparține tuturor. În acest moment, el este semnat de peste 115.000 de persoane. ( 3 )

Ideea de bază a proiectului este transformarea radicală a actualelor instituții europene. Astfel, T-Dem prevede crearea unei adunări europene cu puteri foarte mari. Aceasta ar urma să fie formată în proporție de 80% din parlamentari naționali și 20% din membri ai actualului Parlament European (în funcție de ponderea grupurilor politice).

Noua adunare ar urma să aibă dreptul, iar acesta este cel de-al doilea element al noului edificiu european propus de autori, să adopte o fiscalitate comună, care să alimenteze amintitul buget european. Astfel, vor fi instituite patru mari categorii de impozite: 1) asupra beneficiilor marilor întreprinderi; 2) asupra marilor venituri (peste 200.000 euro pe an); 3) asupra marilor averi; 4) asupra emisiilor de bioxid de carbon.

Stabilit la 4% din PIB-ul european, așa cum propun autorii, acest buget (de patru ori mai mare decât actualul buget al UE) va avea următoarele priorități: tranziția ecologică; integrarea imigranților; educația; cercetarea și inovarea. El va conferi, de asemenea, o anumită marjă de manevră bugetară statelor membre pentru a reduce impozitele progresive asupra salariilor și consumului.

Evident, noua adunare va trebui să dialogheze cu forurile de decizie actuale (cum ar fi, de exemplu, Eurogrupul), însă, aspect esențial, raporturile de putere existente în prezent vor fi inversate, deoarece, în caz de dezacord, noua adunare va fi cea care va avea ultimul cuvânt.

Autorii subliniază că nu doresc să creeze un nou mecanism de transfer al resurselor în cadrul UE, prin care fondurile să fie redistribuite de la țările „virtuoase” spre cele mai puțin diligente. Diferența maximă dintre sumele plătite și încasate de o anumită țară va fi de 0,1% din PIB-ul său – prag care poate fi însă mărit, dacă va exista un consens în această privință. Ei consideră că o asemenea creștere a volumului resurselor gestionate la nivel european se justifică, în principal, prin necesitatea reducerii inegalităților din interiorul țărilor membre, nu a inegalităților dintre ele și că prioritară este investirea în viitorul comun al tuturor europenilor. Se precizează că acest calcul ar exclude cheltuielile efectuate în folosul tuturor țărilor, cum ar fi, de exemplu, cele pentru finanațarea acțiunilor impuse de schimbările climatice. Deoarece va finanța bunuri publice europene, de care vor beneficia toate țările, bugetul pentru democratizare va fi, de asemenea, un buget pentru convergența țărilor membre.

Prin crearea unei adunări europene cu o mai mare putere decizională, artizanii acestui tratat speră să creeze o cale de ieșire a UE din impasul birocratic în care se află în prezent. Document cu prevederi concrete, T-Dem poate fi adoptat în câteva luni. În modul acesta, cetățenii vor fi motivați să-și asume un proiect european de natură să creeze o mai mare justiție socială. Căci, până acum, arată autorii, integrarea europeană a servit mai mult celor mai puternici și mai capabili să se adapteze: marile întreprinderi și persoanele cu venituri și averi mari. Evenimentele politice menționate la începutul articolului sunt manifestări ale acestui dezechilibru social fundamental. Or, se constată că o Europă concurențială, dură față de cei mai slabi, este respinsă tot mai hotărât de masele populare, care își manifestă din ce în ce mai clar euroscepticismul cu ocazia fiecărui scrutin electoral european.

T-Dem este, neîndoios, un proiect de stânga, care pune accent pe justiția socială și fiscală. „O stângă adevărată și cu adevărat europeană” – spun promotorii săi, convinși că fiscalitatea este un instrument eficace de schimbare a situației economico-sociale a țărilor UE.

* * *

Politica fiscală este, indubitabil, o politică economică posibilă, însă nu suficientă. Această afirmație este dovedită, printre altele, de ampla dezbatere declanșată de apariția amintitei cărți a lui Piketty, ,,Capitalul în secolul XXI”. Fără a intra în detaliile controverselor respective, vom spune doar că o concluzie importantă care se desprinde din această dezbatere este că politica fiscală singură nu poate schimba relațiile economice obiective, cum ar fi, de exemplu, raporturile de forțe dintre capital și muncă (productivitățile marginale ale celor doi factori, remunerațiile aferente, locul și rolul deținătorilor acestor factori în procesul de producție etc.).

În acest context, principala obiecție care se poate formula la adresa T-Dem privește posibilitatea împiedicării cu mijloace politice a fenomenului globalizării caracteristic capitalismului contemporan. Este surprizător că un autor ca Piketty, care se prezintă ca istoric (al economiei), crede că eficacitatea acțiunii politice depinde exclusiv de o formă particulară (pe care el o consideră nouă) a democrației reprezentative. Noua adunare europeană poate, desigur, să adopte T-Dem, în forma propusă de autori sau într-o formă îmbunătățită, însă poate, de asemenea, să modifice acest tratat, la fel cum au fost modificate în mai multe rânduri acordurile europene anterioare (ultima oară prin tratatul de la Aachen semnat la 22 ianuarie 2019 de cancelara germană A. Merkel și președintele francez E. Macron). Or, în modul acesta s-ar schimba radical întregul cadru juridic neoliberal al guvernanței economice existent în prezent în UE. Ca urmare, nu există nici o garanție că ceea ce autorii numesc „competențele exclusive” ale UE vor fi întodeauna minimale, ori că așa-numitele „competențe partajate” vor fi suficiente pentru a conferi statelor membre marja de manevră necesară pentru a face față șocurilor asimetrice. Căci, T-Dem nu conține nici un fel de prevederi în materie de concurență și de piață internă. Or, acestea sunt domeniile cele mai dinamice și mai importante pentru evoluția ansamblului edificiului european. Piketty afirmă doar că trebuie „să avem încredere în democrație”, însă nu spune de ce. Propunerea sa este crearea unei noi adunări europene, însă acest for este o reuniune a unor oameni care urmează să fie aleși tot prin procedurile obișnuite ale democrației reprezentative, cu virtuțile și limitele sale inerente.

De fapt, în considerațiunile sale cu privire la democrație, există un aspect asupra căruia Piketty păstrează tăcerea. Legiferarea unor principii și proceduri democratice este necesară, însă nu suficientă pentru crearea unei ordini democratice: mai este necesar ca cetațenii să fie educați în spiritul principiilor democratice, să-și asume o funcție civică activă și răspunderea aferentă.

Într-o democrație, instituțiile politice pot modifica raporturile dintre productivitățile marginale și remunerațiile aferente capitalului și muncii, la fel cum pot stabili nivelul altor mărimi economice nominale (prețuri, dobânzi, cursuri de schimb etc.). Din acest punct de vedere, nu există nici o deosebire între un regim politic democratic și unul autoritar sau totalitar: în toate aceste cazuri, statul, aparatul social de forță și contrângere, se amestecă în procesul pieței și în activitățile cetățenilor pilotate de piață. Iar ideile despre ce anume ar trebui să facă statul se găsesc din abudență în literatură: controlul instituțiilor bancare, căci băncile sunt în centrul procesului de finanțare a economiei; impozitarea capitalurilor; limitarea mișcărilor de capital internaționale; interzicerea activității politice desfășurate ca profesie; limitatea numărului mandatelor și interzicerea cumulului de funcții; tragerea la sorți a conducătorilor; desființarea tribunalelor comerciale (formate din judecători exclusiv ai patronilor); dreptul cetățenilor de a vedea contabilitatea întreprinderilor; revocabilitatea aleșilor; ș.a.m.d. Combinând în mod ecletic considerente economice, sociale, politice, etice etc., aceste propuneri pornesc de la principiul că toți oamenii, chiar și cei cu mai puțină pregătire, pot încerca să-și făurească propriul destin politic, dacă au timpul și mijloacele necesare. Se presupune, de asemenea, că oamenii mai instruiți își vor folosi cunoștințele juridice, politice, economice etc., pentru a apăra principiile fundamentale care limitează concentrarea puterii în mâna câtorva indivizi.

Din păcate, una din lecțiile profunde care decurg din studiul epocii moderne este că activitățile politice rareori au promovat bunăstarea economică, dar ele pot, dacă sunt destul de intense și de prelungite, să o submineze. Cea mai folositoare funcție a statului a fost să stabilească un cadru în care indivizii să-și poată urmări propriile interese, uneori aducând foloase și obștii în acest fel.

De altfel, Piketty nu este autorul cel mai îndreptățit să facă asemenea propuneri. Căci, cititorul este frapat de această frază a sa din „Capitalul în secolul XXI”: „Sunt vaccinat pe viață contra discursurilor anticapitaliste convenționale și leneșe, care par uneori să ignore acest eșec istoric fundamental (regimurile comuniste – n.n.) și care prea adesea își refuză mijloacele intelectuale pentru a-l depăși.” ( 4 ) Frază sau panseu surprinzător, având în vedere că nu mai trebuie decât un mic pas pentru a conchide că toate discursurile critice la adresa capitalismului sunt „leneșe” și că, deci, militantismul anticapitalist este, la urma urmelor, ineficient.

După părerea noastră, Piketty ar trebui să se întrebe – astăzi mai mult decât oricând în trecut – dacă nu cumva dreptul și instituțiile politice existente în țările democratice sunt, din perspectivă marxistă, drept și instituții politice „burgheze”, în sensul că determină inegalitatea veniturilor, averilor și consumului.

Fraza citată este eufemistică, însă ea poate fi ușor reformulată astfel încât să exprime mai clar ideea luptei de clasă. De exemplu, se poate spune, la fel ca Marx, că sursa profiturilor industriale și a tuturor celorlalte venituri din capital (rente, dobânzi, chirii etc.) și, deci, sursa capitaluluiviitor este plusvaloarea creată de către muncitori și însușită gratuit de către capitaliști; această plusvaloare este egală cu diferenţa între valoarea nou creată de muncitori şi salariul plătit acestora, care este întotdeauna la nivelul de subzistenţă, adică la nivelul strict necesar consumului muncitorilor şi familiilor lor pentru ca „forţa de muncă” să se reproducă. Capitalul este, deci, plusvaloare acumulată, provenită din munca neplătită a muncitorilor și însușită gratuit de către capitaliști în virtutea faptului că ei sunt proprietarii întreprinderilor în care lucrează muncitorii. În acest sens, mijloacele de producție (mașini, utilaje, materii prime etc.) sunt capital, adică instrumente de exploatare a muncii salariale. ( 5 )

De aceea, trebuie amintit lui Piketty și altora care gândesc ca el că oamenii care interacţionează în economia de piaţă intră în relaţii cu o puternică încărcătură morală. Dimensiunea morală a acestor relaţii este inerentă elementelor constitutive ale economiei de piaţă – proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă –, indiferent de profitul pe care îl realizează întreprinzătorii, care nu este luat de la nimeni şi care, de aceea, le aparţine în mod legitim. ( 6 )

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro