Drepturile omului, drepturile oamenilor

Referendumul pentru revizuirea articolului 48 din constituție ar trebui să genereze o dezbatere de idei privind unele noțiuni fundamentale ale societății (familie, drepturi, tradiție, progres etc.). Nu o face. Ce face însă este să genereze revărsări de ură irațională și surdă între diverse părți ale societății, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, că în România cultura dezbaterii rămâne în continuare grav subdezvoltată. Acest articol se dorește un substitut pentru un început de dezbatere.

Pentru început, câteva clarificări. Intenții nefericite se pot identifica în spatele ambelor tabere. Cine votează DA poate fi: fanatic religios, dușmanul homosexualilor, adeptul unui totalitarism teocratic, agentul Rusiei putiniste, naționalist primitiv, antioccidental. Poate însă să nu fie nimic din toate astea. Cine votează NU sau boicotează poate fi: marxist cultural, inamicul libertății religioase, anti-identitar, adeptul corectitudinii politice totalitare. Sau poate să nu fie nimic din toate astea. Ce rămâne după ce am eliminat toate aceste posibilități ? Care este miza referendumului pentru oamenii cu discernământ și bună credință ? Să nu ne amăgim că ar fi totul o mare trivialitate. Nu este. Este o alegere importantă, cu implicații destul de profunde. Observatorii mai calmi și raționali au remarcat că referendumul nu poate aduce nici o schimbare imediată și concretă, tangibilă, ceea ce este adevărat, și că este deci irelevant, ceea ce este complet fals. Într-adevăr, nimeni nu va câștiga sau pierde nici un fel de drepturi sau privilegii în urma plebiscitului. Probabil chiar că vor spori drepturile de care se bucură cuplurile homosexuale, prin legiferarea parteneriatului civil (veziaici). Pentru clarificare, parteneriatul civil presupune în țările unde a fost introdus aceleași drepturi și obligații precum căsătoria, dar fără recunoașterea oficială inseparabilă de aceasta, adică latura publică, simbolică și ceremonială. Deci întreb din nou: ce rămâne ? Rămân două viziuni contradictorii despre individ și societate, fiecare bine articulată, coerentă și moștenitoare a unei tradiții intelectuale absolut respectabile.

În colțul „DA” găsim o societate care îmbină individualismul cu colectivismul. O societate în care individul acționează în general cum crede de cuviință în spațiul său privat, dar este obligat să recunoască și dreptul societății de a își face simțită prezența în acest spațiu, fie și numai pentru a exprima valorile, preferințele sau interesele majorității. Mai simplu spus, individul trebuie să admită că și concetățenii săi pot să își dea cu părerea despre ce se întâmplă la el acasă sub pătură. Sfidare pentru tabăra „DA”: putem fi siguri că la un moment dat implicarea nu devine intruziune ? Că nu se poate ajunge încet-încet din nou la situația în care ceilalți puteau uneori chiar să dicteze sau să aibă drept de veto cu privire la ce se întâmplă acasă sub pătură ? Vezi incriminarea homosexualității, care în România a fost o realitate juridică până în 2002, dacă nu mă înșel.

În colțul „NU” găsim o societate care aplică fără compromisuri principiile individualiste. Este vorba despre suveranitatea deplină a individului asupra spațiului său privat, delimitat clar de suveranitatea celuilalt, a concetățeanului, asupra propriului său spațiu privat. Se aplică aici dictoane devenite clasice: „Trăiește și lasă-l și pe celălalt să trăiască”, „Libertatea mea se termină unde începe libertatea ta”. Mai simplu spus, ce se întâmplă acasă sub pătură nu interesează decât pe cei care au fost primiți acolo; ceilalți nu au dreptul să se bage, și dacă în cel mai rău caz nu sunt de acord, să se abțină de la comentarii. Sfidare pentru tabăra „NU”: putem fi siguri că non-implicarea nu devine indiferență și atomizare socială ? Că nu putem ajunge încet-încet în situația în care legăturile interumane care stau la baza societății dispar și individul e lăsat să se autodistrugă sub pătură ?

Eu cred că ambele sfidări sunt serioase, dar nu în egală măsură, mai precis cred că pericolul din a doua sfidare e mult mai real decât cel din prima. Nu trăiesc cu senzația că totalitarismul teocratic are vreo șansă să se instaleze la putere în societățile contemporane, exceptând cazul, fascinant în felul său, al lumii islamice. În schimb atomizarea societății e o amenințare verosimilă și, în unele țări occidentale, pare să devină treptat o realitate cotidiană. Propun spre reflecție trei exemple. Primul exemplu: eutanasia de tip belgian. În Belgia, dacă ești ferm hotărât să îți iei viața, poți apela la medici pentru un suicid „curat”. Ba chiar poți da opetrecereși prietenii vin să te serbeze cu ocazia evenimentului. Mai mult nu am de spus. Dacă vrei să te autodistrugi, ceilalți nu au voie să te oprească. Nici măcar să își dea cu părerea. Probabil că și renunță la a mai avea o părere.

Al doilea exemplu: revoltele urbane. Pentru cineva obișnuit cu viața într-o societate est-europeană, o revoltă urbană de tipLondrasauParis, cu incendiere aleatorie de autoturisme, autobuze, magazine, case și școli, e ceva greu de înțeles. În asemenea situații mulți încearcă să găsească explicații raționale, în termenii unei confruntării între forțe sociale inteligibile (ex. autohtoni vs. imigranți, defavorizați vs. capitaliști etc.), explicații ce se destramă însă odată ce sunt puse față în față cu realitatea. E vorba despre violență oarbă și fără țintă, capabilă să distrugă orice întâlnește, oameni din toate etniile și categoriile care efectiv își incendiază și jefuiesc propriile cartiere. Explicația ? Nu trăiesc propriu-zis ca membri ai societății, ci ca indivizi atomizați și alienați ce au în comun doar un anumit spațiu fizic.

A treia situație: integrarea imigranților. Nu e nevoie să intru în multe detalii, cred că fenomenul tragic al terorismului islamist este un exemplu suficient pentru deficiențele de care suferă în acest sens societățile Europei de Vest. Milioane de oameni ajunși acolo din Lumea a Treia nu reușesc să se identifice mai deloc cu țările de adopție, în ciuda faptului că au fost în general primiți bine, și-au construit o viață mult mai confortabilă decât cea din țările de origine și au întâmpinat bariere și discriminări mai degrabă minore. Ce le lipsește ? Mortarul social care trebuie să țină cărămizile de culori diferite la un loc. Le rămân însă legăturile din societatea de origine, vechiul mortar ce dăinuie în absența celui nou. Sigur că minorități neintegrate putem întâlni și în alte locuri, inclusiv în partea noastră de Europă, și tot cu consecințe negative, dar diferența este cea dintre mica infracționalitate de autobuz și masacrul cu mitraliera.

Citeste intreg articolul si comenteaza pecontributors.ro