"E Bucuresti un oras bun pentru copii?"

Cum sunt tatăl unui băiețel de trei ani și locuiesc la București, sunt întrebat adesea dacă este un oraș sigur pentru copii.

Desigur că răspund: Da.

De ce?

E plin de bătrânici adorabile care îmi pupă și îmi iau copilul în brațe, fără ca măcar să fi fost invitate s-o facă.

Se pare că toate femeile de peste 60 de ani simt că pruncii orașului le aparțin.

București e un oraș cu parcuri frumoase — dintre care doar câteva conțin spații verzi din care răsar țepușe metalice ascuțite.

Mulți dintre bețivii și aurolacii capitalei sunt prietenoși — și adesea au chef să intre în vorbă cu copilul meu.

Sunt atât de prietenoși, încât unul dintre primele cuvinte ale fiului meu a fost “homeless”.

“Ia uite”, spune el când vede un bărbat care doarme pe o bancă sau sprijină zidurile la intrarea într-un magazin, “un homeless”.

Este așa încântat de vagabonzii orașului, încât acum crede ferm că toți bărbații cu barbă sunt homeleși. Îi spun că nu — nu toți bărboșii sunt homeleși. Unii sunt hipsteri. Alții sunt preoți.

Dar asta nu i-a schimbat convingerile. Când vede hipsteri sau preoți, se îndreaptă spre ei, îi arată cu degetul și spune: “Uite, tati, un homeless!”

Până acum nu l-a mușcat nici un câine. Tovarășii lui de joacă nu-i fură jucăriile. Călătorii îi cedează locul în mijloacele de transport în comun. Doctorii și asistentele medicale l-au ținut în viață. Există și școli, din câte am auzit.

București e un oraș sigur si Bucurestenii au suflet bun. Dar sunt și pericole. Părinții trebuie să evite TOATE cele de mai jos:

Guvernul

Când băiatul meu avea doi ani, treceam, cu el în cărucior, prin fața Ministerului Turismului, în drum spre parc. Un cilindru aprins a căzut din cer, trecând la vreo zece centrimetri de capul copilului. M-am uitat spre caldarâm.

Un chiștoc aprins. Am privit în sus, la clădirea ministerului și am strigat: “Cine aruncă țigări pe trotuar?”

De sus, am auzit o fereastră închizându-se cu putere. Apoi tăcere.

Aș vrea să informez Ministerul Turismului că aceasta nu e cea mai bună metodă de promovare a României către vizitatorii din străinătate: Explorați Grădina Carpaților — unde obiceiul strămoșesc este să aruncăm cu chiștoace aprinse în copilași de doi ani.

Dumnezeu

Alergam împreună cu fiul meu pe străduța îngustă și aglomerată care trece prin fața bisericii Stavropoleos din vibrantul centru istoric al Bucureștilor.

Așa cum mai fac copiii, a căzut și s-a lovit cu fața de pavaj. A început să plângă și l-am luat în brațe ca să-l potolesc.

În fața noastră a apărut o măicuță.

Ce reconfortant, mi-am spus, să văd cum o slujitoare a binelui își părăsește adăpostul binecuvântat ca să vadă care e starea fizică și sufletească a unuia dintre copiii Domnului.

Așa că m-am mirat când mi-a spus: “Vă rog să vă liniștiți copilul, încercăm să ținem o slujbă aici”.

Am simțit cum furia crește în mine și m-am pregătit să-i atrag atenția asupra ipocriziei de care dă dovadă, având în vedere că întreaga ei credință se întemeiază pe sfințenia actului matern.

Dar înainte să apuc să spun ceva, s-a năpustit înapoi în sanctuarul său.

Asta înseamnă religia în România de azi?

O măicuță care îi spune unui băiețel de trei ani care s-a lovit să tacă din gură pentru că îi întrerupe ei cântările?

Șoferii

Traversam Calea Victoriei alături de fiul meu. Ne făceam drum încetișor către trotuar, când verdele s-a transformat în verde intermitent. Aproape ajunsesem în partea cealaltă când mașina din dreptul nostru a început să claxoneze insistent — șoferul ținea claxonul apăsat continuu.

Fiul meu s-a speriat. Bărbatul din mașină urla și își agita brațele, îndemnându-ne să trecem mai repede.

M-am gândit — Cum poate tipul acesta să meargă acasă la nevastă, seara, cu conștiința curată?

– Ce-ai făcut azi, dragule?

– La un stop am claxonat un puști de trei ani, ca să-l oblig să treacă mai repede strada, chiar dacă aveam roșu. Mai încolo am împins în Dâmbovița un paraplegic în cărucior, după care m-am dus la spital și am dat foc secției Oncologie.

Au fost destule episoade în care diverși șoferi aproape că mi-au ucis copilul, trecând pe roșu în viteză și evitând în ultimul moment impactul când vedeau în fața lor un părinte cu copilul său.

În unele cazuri, nici măcar nu ne-au ocolit, ci au sperat că vom apuca noi să sărim din calea lor.

Se pare că pentru unii e preferabil să omoare copii pe stradă decât să întârzie două minute la nu știu ce întâlnire.

Tortura penisului

Doi tați grași și cu început de chelie, în geci de piele, stăteau de vorbă la un loc de joacă din parcul Izvor din București. Unul împingea un cărucior în care se afla un nou-născut, celălalt fuma o țigară în timp ce băiețelul lui de doi ani se dădea într-un căluț de plastic.

“I-ați făcut-o deja?” a întrebat al doilea bărbat.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro