E vina noastra, a diasporei

Faptele sunt simple.

1. Pentru alegerile prezidenţiale din 2014, organizatorii (BEC, MAE, Ambasada, sau cine nu se prea ştie, pentru că acum toţi se întrec în a-şi declina răspunderea) au prevăzut doar 5 centre de votare în toată Germania. În Bavaria, cel mai mare land al Germaniei, s-a prevăzut unul singur: la Consulatul General al României din Munchen.

Acest Consulat a dispus de o sală (săliţă), de o mână de oameni şi de 5 ştampile şi 5 cabine de vot – cabine vorba vine, de fapt cinci cutii de carton în spatele cărora aplicai ştampila.

Pentru cine nu ştie, doar anul trecut au imigrat în Bavaria 13,000 de români. Un record. Oameni proaspăt veniţi din ţară, care nu pot fi acuzaţi că nu cunosc, vezi Doamne, realităţile de acolo şi care poate vor să voteze. Statul român nu s-a gândit, nu ştia? Păi să punem şi noi un indicator rutier: Guvern, aici vă sunt cetăţenii!

(Dar în Spania şi Italia, ţări chinuite de ani buni de criză, şi acolo e aflux brusc de români? Acolo de ce au fost cozi? Care este cauza acestui pattern clar, repetat pretutindeni? Vrem să ştim. Trebuie să ştim.)

2. În Munchen, oamenii care s-au aşezat odată cu mine la rând, în jurul orei 11:45, au ajuns să voteze în jurul orei 17:45. Şase ore de stat la coadă – cui i se pare rezonabil? Dar cei care au ajuns la 14:30, au stat aproape 4 ore şi au fost nevoiţi să renunţe şi să plece înapoi pentru că mai aveau un drum de două ore şi jumătate cu trenul şi a doua zi lucrau?

Au venit oameni cu trenul şi cu maşina proprie de la Augsburg, Regensburg, Nurnberg, parcurgând distanţe între 60 şi 200 de kilometri. Au venit cu entuziasm. I-a costat timp şi bani. Pe mulţi i-a costat o Duminică frumoasă irosită. Şi cu banii luaţi şi cu votul pierdut. Cu frustrarea asta a trebuit să plece înapoi. Nu ştiu dacă aceştia, care cu tot efortul n-au apucat să voteze, vor mai vrea să guste vreodată o asemenea doză de masochism.

Astea sunt faptele. Pe FB şi prin alte părţi, puteţi vedea şi zecile de imagini care vorbesc de la sine.

Şi acum, nu ne mai rămâne decât să ne cerem scuze. Noi, diaspora suntem de vină:

1. Pentru că n-am fost pregătiţi.

Da, n-am ştiut că din recuzita firească a unui alegător destoinic trebuie să facă parte scăunelul şi sandvişul (vorba unui prieten), cizmele îmblănite, cafeaua de încălzire, tutun cât încape şi eventual un Nintendo pentru copii pe margine.

E drept, suntem de vină. Nu ne-am trezit de la 5 dimineaţa să facem ţurţuri în faţa Consulatului ca să fim siguri că apucăm să votăm. Am mers la ore total nerezonabile: 10, 11 dimineaţa, 14 – 15 după-amiaza. Nu ne-am pus problema că un vot ar putea dura mai mult de, hai, maxim două ore.

Dar n-aveţi grijă, la turul doi vom fi mai pregătiţi. Nu scăpaţi de noi. Suntem ca râia. Ne întindem pretutindeni. Am cucerit Europa, putem, la o adică, recuceri şi România. Numai să mai vrem.

2. Pentru că nu am dat dovadă de răbdare îngerească.

La noi, în România, numai politicienii sunt îngeri fără pată. Ne iertaţi, noi, ăştialalţi, suntem doar oameni. Ne-am necăjit, ne-am pierdut cumpătul şi ne-am certat cu acele creaturi dispreţuitoare puse, chipurile, să ne apere drepturile şi interesele – funcţionarii consulari.

3. Pentru că nu mai suntem obişnuiţi să înghiţim chiar orice.

Când iei viaţa de la zero pentru ceva mai bun, tinzi să ai pretenţii. Hai să nu ne mai jucăm jocuri tâmpiţele că nu Guvernul e responsabil de organizarea alegerilor, când el are pâinea şi cuţitul în mână. Dar pentru ce e responsabil Guvernul totuşi? Domnul acela care tot vrea să ne unească, al cui prim-ministru este? Care e job description-ul dânsului? Discursuri băşcălioase la televizor? Astea-i sunt atribuţiile faţă de cetăţeni?

4. Pentru că nu suntem “mândri că suntem români”.

Şi, credeţi-ne, noi chiar vrem să fim mândri de asta! Pentru că noi simţim zilnic, pe propria piele scepticismul şi suspiciunea din ochii acestor germani, italieni, spanioli, francezi, englezi, etc. printre care trăim şi muncim cu această etichetă lipită de frunte oriunde am ieşi: “ţară coruptă, posibil hoţ”. Pentru că noi trebuie să ne obişnuim să ne alintăm copiii în limba altui stat, care le e părinte mai bun decât cel lăsat în urmă, acasă. Pentru că, oricât ne-am amăgi, România a devenit un brand de ruşine în Europa. Pentru că ne luăm cetăţenii străine ca să scăpăm de despotismul arbitrarului şi ca să nu se mai uite lumea strâmb la noi când mergem în concedii cu paşaport românesc. Pentru că cei care ne reprezintă sunt cunoscuţi pe mapamond pentru furtişaguri, neseriozitate şi ticăloşii. Şi ne-am săturat să fim reprezentaţi de ei. Pentru că ne-am săturat să auzim de la colegi: “Ce naiba face guvernul ăla al vostru de-şi goneşte oamenii din ţară cu sutele de mii?”

NU, în condiţiile acestea noi nu putem să fim “mândri că suntem români”.

Suntem vinovaţi? Sigur că suntem. Vinovaţi că vrem şi noi să ne facem un “acasă” mai pe gustul nostru, ca tot omul. Cât timp îl construiam prin investiţii imobiliare şi viramente bancare, eram prietenii tuturor. Acum, că vrem să îl construim făcând uz de dreptul nostru de minimă participare la guvernarea ţării în care ne trăiesc încă părinţii, fraţii, prietenii şi visele, devenim brusc antipatici. Nefrecventabili. De ţinut la uşă.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro