Epurarea lui Aleksandar Rankovic (1966). Unul din punctele de cotitură ale existenței Iugoslaviei postbelice

Omul politic francez Édouard Herriot[1] a afirmat la un moment dat că „Iugoslavia nu este atât de unită pe cât am dori. Nu putem elimina în câțiva ani consecințele mai multor secole”. Nimic mai adevărat. Au existat câteva Iugoslavii, atât cea interbelică, a regelui Alexandru I Karagheorghevic, cea postbelică, al cărei simbol a fost și este Iosip Broz Tito, respectiv Iugoslavia anilor ‘90, destrămată în urma acelui deceniu (până la finalul secolului XX) atât de conflictual și traumatizant.

Articolul își propune să trateze motivele, desfășurarea și urmările unui act politic cu multiple reverberații: Destituirea lui Aleksandar Rankovic (1966). Tito, ca șef de necontestat al Iugoslaviei postbelice, a fost înconjurat de patru oameni de maximă încredere: Muntenegreanul Milovan Djilas, slovenul Edvard Kardelj, croatul Vladimir Bakaric și sârbul Aleksandar Rankovic. În anul 1978 același Tito avea să propună, în perspectiva apropiată a succesiunii sale, principiul președinției colective și colegiale a statului iugoslav. Pe rând, aproape toți cei apropiați au fost eliminați (Djilas în 1954, Rankovic în 1966) sau pur și simplu au murit din cauze naturale (Kardelj a decedat în 1979 iar Bakaric în 1983, după ce a fost membru al președinției colective sus-menționate). Conducerea autoritară a Iugoslaviei, al cărei creator de altfel a și fost, a fost simbolizată de Iosip Broz Tito inclusiv prin semnificația fonetică a numelui său ce pune în valoare întreaga sa conduită de șef al statului federal, surprinsă de biograful Léon Brussard[2]: „Iosip Broz, numit Tito pentru că a știut întotdeauna să se impună și să distribuie sarcini și funcții (Ti-To! Ție, aceasta!), a refuzat toate compromisurile printr-un simț al pericolului și al deciziei rapide menit a destabiliza adversarul sau inamicul. Neafiliat niciunui grup etnic și exaltând unitatea națională, a devenit prin el însuși referința comună a unui stat ce, divizat împotriva voinței sale, nu a fost decât un mozaic al situațiilor specifice și distincte”. Simt nevoia să adaug acestor rânduri sintetice cuvintele președintelui francez François Mitterrand, de o precizie aproape chirurgicală: „Tito a fost singurul factor coagulant al unei țări destrămate de forțe centrifuge”.

Tematica este una vastă însă câteva repere cronologice sunt necesare pentru încadrarea într-un context istoric determinat. Iugoslavia postbelică a avut un destin individualizat față de cel al celorlalte state central și est-europene aflate în perioada post 1945 în orbita URSS. Lider fondator al așa-numitei „mișcări de nealiniere”[3], Iugoslavia a avut un drum propriu al organizării socialiste a statului prin „autogestiune” ca formă distinctă economică, respectiv prin federalism politic (relativ desigur), unul la nivel republican respectiv provincial (în acest ultim caz Provinciile Autonome Kosovo și Voivodina). 1948 a însemnat ruptura Tito/Stalin, 1952 a adus cu sine redenumirea Partidului Comunist din Iugoslavia (KPJ, „Komunistcka Partija Jugoslavije”) devenit Liga Comuniștilor din Iugoslavia („Savez Komunista Jugoslavije”); denumirea a fost aleasă tocmai pentru a se diferenția de „partidele comuniste și muncitorești” din estul european; 1954/epurarea lui Milovan Djilas[4], 1955/ reconcilierea cu URSS și recunoașterea de către acesta din urmă, în urma vizitei la Belgrad a lui Nikita Hrușciov, a existenței „formelor diferite de socialism”[5], 1962/decizia de a permite libera circulație în străinătate pentru motive profesionale (muncă) prin care sute de mii de cetățeni iugoslavi au putut lucra în Occident, 1963 și o nouă Constituție etc. Ceea ce îmi propun însă să subliniez este atât particularitatea Iugoslaviei, inclusiv în această primă perioadă postbelică și determinată în foarte mare măsură de ruptura cu URSS-ul stalinist, cât și realitatea anilor ‘60, perioadă în care destinderea, „coexistența pașnică”, mișcările sociale, emanciparea generațional-culturală au produs o necesară reașezare a priorităților, o distanțare față de metodele anilor ‘50, o îndepărtare a celor care nu au urmat acest nou curs sau care s-au opus acestuia. În plus, Iugoslavia a avut un element determinant și constant în politica sa, inclusiv în primii ani postbelici: Apropierea față de Occident. Este justă observația aceluiași Bernard Feron potrivit căreia Tito a stăpânit arta de a se adapta circumstanțelor printr-un comunism iugoslav original „fruct al necesității” dar și prin autogestiunea economică- o „conciliere a socialismului și libertății”. Nu pot omite aici însă aspecte politice importante cum ar fi semnarea la Bled (9 august 1954) a Pactului Balcanic ce prevedea asistența mutuală între Iugoslavia, Grecia și Turcia în cazul unei agresiuni externe, apropierea reciprocă între Iugoslavia și statele occidentale pe fondul divergențelor profunde cu sovieticii[6] sau politica în domeniul ce mai târziu va purta numele de diplomație culturală. Felipe Hernandez[7] surprinde câteva aspecte relevante dacă ne gândim la climatul din Iugoslavia acelor vremuri (deceniul șase al secolului trecut) versus aceeași perioadă în România de exemplu: activitatea „Comitetului Scriitorilor Iugoslavi” și prezența la Belgrad a lui Paul Éluard, Tristan Tzara, Roland Barthés, Roger Garaudy, Eugène Ionesco denumit „dramaturgul franco-român”, Jean Lacouture; în 1956 soseau la Belgrad Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir iar în anul 1957 s-a încheiat un „Acord de cooperare economică și asistență tehnică între Franța și Iugoslavia”, marele istoric Fernand Braudel fiind la rândul său prezent, pentru câteva conferințe, la Universitatea din Belgrad. Iugoslavia s-a poziționat ca stat-avangardă al politicilor culturale, aspect ce va lua o dinamică crescută în anii ‘60, odată cu școala de vară de la Korcula (după 1963), respectiv activitatea literar-filosofică a grupului belgrădean „Praxis” (1964). Nu întâmplător, în aceiași ani (1961) Iugoslavia participă pentru prima dată la festivalul muzical continental „Eurovision”.

După cum am menționat la începutul acestui articol, este de reflectat asupra sincerității sau politicii deliberate privind aceste fenomene culturale și nu numai; cel mai probabil a fost o supapă, o slăbire a presiunii ideologice, o permitere a unei „critici urmărite, dar tolerate” sau a unui „raport complex și ambiguu între intelectuali și birocrația Partidului”. Este mult de discutat asupra grupului „Praxis” însă represiunea asupra membrilor acestuia a avut un caracter moderat: pe de o parte în ianuarie 1975 un număr de 8 membri (Ljubomir Tadic, Zagorka Golubovic, Miladin Zivotic, Dragoljub Micunovic, Nebojsa Popov, Svetozar Stojanovic, Trivo Indic, Mihailo Markovic) au fost excluși din Universitate dar, pe de altă parte, au fost integrați ulterior în cadrul Institutului de Științe Sociale din Belgrad. Cei ce au dorit să emigreze au făcut-o fără alte repercusiuni.

Trecând la principalul subiect (epurarea lui Aleksandar Rankovic), sunt binevenite cred câteva elemente biografice ale acestuia[8]: Născut în Serbia în anul 1909, devine membru al Tinerilor Comuniști în 1927, al Partidului Comunist din Iugoslavia (1928) și secretar general al acestuia (1937). Cunoscut (nom de guerre) sub numele de Leka sau Marko, a fost alături de Tito și partizanii săi în timpul războiului iar imediat după încheierea acestuia a ocupat funcția de ministru de interne, șef al UDBA[9] între anii 1946-1953. Din anul 1953 a devenit vicepreședinte al Consiliului Executiv Federal și, din 1963, vicepreședinte al Iugoslaviei.

Ministru de interne și șef al poliției secrete, Aleksandar Rankovic a fost inflexibil față de tot ceea ce a considerat drept amenințare a existenței statale a Iugoslaviei. Politica sa fermă față de opozanți, a se lua notă că în ziarul „Politika” din 30 decembrie 1951 Aleksandar Rankovic a publicat „lista numelor indezirabile printre care s-au numărat juristul, istoricul și criticul literar Slobodan Jovanovic, profesorul universitar Dragoljub Jovanovic”[10], atenția și supravegherea strictă a climatului din Kosovo, ostilitatea față de descentralizare și liberalizare politică chiar și în condițiile subliniate mai sus și aferente anilor ‘60, raporturile rezervate cu celălalt adjunct al lui Tito (Edvard Kardelj) ce s-au tradus printr-o poziționare reciprocă și antagonică între conservatorism și reformă, între autogestiune și centralism economic, toate acestea au contribuit la actul acuzator din 1966. Paul Garde menționează că Rankovic a fost „foarte util pentru treburile dure”[11] dar nepotrivit și chiar dogmatic în privința descentralizării și autogestiunii. În plus, s-au făcut simțite și elemente de cult al personalității (orașul Kraljevo din Serbia a primit numele de Rankovicevo) în condițiile în care singurul personaj ce se putea bucura de un asemenea privilegiu nu putea fi altul decât Tito. Rankovic a fost nu de puține ori frustrat, unul din momente și anume greva minerilor din Trbovlje (Slovenia, 1957) urmată de ordinul lui Tito de reprimare a acestui protest fiind descris de Misha Glenny[12]: „Oh, da! Dacă Bătrânul are nevoie să i se aplice vreo problemă ideologică îl sună pe Kardelj. Dacă are nevoie de cineva care să se murdărească pe mâini, atunci spune întotdeauna: du-te Marko! Hai, du-te!”. Același Misha Glenny subliniază rolul lui Rankovic în eliminarea lui Milorad Djilas (1954). Acesta din urmă a fost convocat de urgență la vila lui Edvard Kardelj (Djilas viziona la un cinematograf din Belgrad filmul american „Cetățeanul Kane”; aș adăuga aici semnificația faptului că în Belgradul anului 1954 rulau filme americane), iar acolo practic a fost anunțat asupra iminentei sale epurări. Anterior, în ziarul „Borba” („Lupta”) Djilas atacase conduita „polițistului de neînduplecat” Aleksandar Rankovic, șef al UDBA.

În data de 16 iunie 1966 a avut loc sesiunea Comitetului Executiv al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia. Tito în persoană l-a atacat pe Rankovic pretinzând că UDBA a instalat, fără știrea sa, microfoane în toate reședințele oficiale din Belgrad. A fost desemnată „o comisie de investigație” formată din Krste Crvenkovski, Jovan Veselinov, Veljko Vlahovic. Aleksandar Rankovic „a fost inculpat pentru abuz de putere și tentativă de preluare a puterii în Partid și în Federația iugoslavă”. Demiterea sa a fost larg mediatizată în publicațiile iugoslave. Felipe Hernandez, referindu-se la demiterea lui Rankovic, a definit conceptul de „caz în interiorul Partidului”[13]. Este vorba de o campanie politică de epurare ce lasă personajul-țintă fără nicio șansă de a se dezvinovăți: „Nu contează gradul de culpabilitate al adversarului ci exclusiv interesul Partidului în a-și apăra interesele și poziția”. Rankovic a deviat de la „linia ideologică și politică” iar înlăturarea sa a fost urmată de epurarea a sute de cadre ale UDBA. Nu întâmplător de la acest moment poliția secretă va fi condusă succesiv de trei sloveni: Mitjia Kraigher, Stane Brovet, Stane Potocar. Rankovic a fost acuzat de „concepție contrară construcției societății autogestionare și democrației socialiste”[14] iar centralismul său (și aici am în vedere așa-numitul unitarism – ideea de centralizare și omogenizare etnic-național-politică a Republicilor federative în cadrul Iugoslaviei, cu centru de decizie exclusiv la Belgrad) a fost în contradicție cu „Iugoslavia democratică autogestionară”. De fapt Tito l-a eliminat pe Rankovic, dorind a se deroba de orice responsabilitate în ceea ce a însemnat politica represivă (mai ales în Kosovo) dar și nerealizările autogestiunii și descentralizării. Cu siguranță, la sus-amintitul cult al personalității (desigur, unul limitat în comparație cu Tito) s-a adăugat și poziționarea acestuia ca succesor potențial la conducerea statului. Aceeași autoare a remarcat sintetic că Tito a păstrat lângă el „teoreticianul” (Kardelj) și a sacrificat „practicianul” (Rankovic).

Eliminarea lui Rankovic a produs reverberații la nivelul aparatului de partid dar și al societății. Desigur, principiul sacrosanct a fost și a rămas „fraternitatea și unitatea”[15] popoarelor iugoslave, suprimarea din fașă a oricăror crize de ordin etnic și național, aspirația la societatea ce ar fi trebui să fie după cum a zugrăvit-o Bosko Bojovic: „Certitudinea coabitării, pluralismul cultural și confesional, o limbă comună și o depășire a clivajelor etnice”. Să recunoaștem, post factum, o aspirație hazardată în raport cu realitatea unui stat federal căruia dispariția liderului fondator i-a deschis drumul spre secesiune. Tito a avut o atitudine deschisă pe plan extern, reușind să-și maximizeze avantajele derulate din poziția sa, însă una mai puțin flexibilă pe plan intern. Trebuie nuanțată această din urmă afirmație prin distincția, pe de o parte, între critica graduală intra-partinică până la un punct tolerată și liberalizarea culturală respectiv, pe de altă parte, intransigența dovedită față de atacarea fundamentelor puterii de stat. Deși eliminarea lui Rankovic a fost un triumf aparent al descentralizării, al unui anume grad de libertate, totuși nu trebuie exagerat până la a transforma acest act în reformă. A fost mai degrabă o dezechilibrare a balanței de putere în rândul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia. În momentul în care această epurare a fost urmată de o încurajare peste o limită anume a propriei afirmări a apărut, subsecvent, represiunea. Am în vedere suprimarea „Praxis” (1974), reprimarea „Primăverii Croate” (1971), tulburările din Kosovo (1968); toate au constituit un refuz, de la un punct încolo, al criticilor și alternativelor sociale și politice. Pe acest fond, din păcate, mai târziu se va impune naționalismul.

Epurarea lui Aleksandar Rankovic a avut câteva consecințe, surprinse de altfel de autoarea Sonja Biserko[16]. Cea mai importantă și, după cum vom vedea imediat, simbolică, a fost la nivelul societății sârbe. Pentru unii dintre membrii acesteia destituirea lui Rankovic s-a tradus printr-o amenințare a unității iugoslave și printr-o desconsiderare a ponderii sârbe în statul federativ. Reproduc din lucrarea sus-menționată scrisoarea lui Dobrica Cosic, scriitor și om politic sârb, adresată lui Tito la 28 iunie 1966: „Gata de a suferi fiecare posibilă consecință, vreau să te asigur de următoarele: căderea și ruina politică a lui Aleksandar Rankovic a declanșat în Serbia un proces de dezintegrare morală, politică și națională și a cauzat o fisură pe care generației noastre îi va fi greu să o poarte cu sine și să o depășească, moral vorbind. După o asemenea prăbușire și ruină a lui Aleksandar Rankovic, mi-e teamă că Tito nu va mai fi cel de odinioară sau că Liga Comuniștilor din Iugoslavia nu va mai fi la rândul său ceea ce lumea crede că trebuie să fie, în avangarda renașterii socialismului și a victoriei asupra a tot ceea ce amintește de epoca stalinistă”. Dobrica Cosic a adăugat că „poporul sârb îi este loial lui Rankovic și-l respectă pentru că îl vede ca pe un simbol de stat al Serbiei”. O poziție, să recunoaștem, departe de „fraternitatea și unitatea iugoslavă…”. În anul 1968 Dobrica Cosic va fi exclus din Liga Comuniștilor din Iugoslavia. Membru al „Societății Literare Sârbe” și al „Prosvjeta” (grupare culturală a sârbilor din Croația), Dobrica Cosic s-a referit la „unitatea spirituală a națiunii sârbe destrămate”. Pe aceeași linie, în anul 1971, la Facultatea de Drept a Universității din Belgrad, Mihajlo Duric va spune că „granițele Serbiei nu sunt naționale sau istorice; cu excepția poate a Sloveniei, nicio graniță republicană în Iugoslavia nu este una adecvată, cu precădere cea a Serbiei”. Avertismente timpurii, să recunoaștem, precursoare a imploziei de peste doar douăzeci de ani.

Conduita lui Aleksandar Rankovic nu a fost una eminamente naționalistă, dacă se are în vedere activitatea sau comportamentul său ulterior destituirii sale. Mai degrabă putem vorbi de unitarism, de crezul său în existența unei Iugoslavii centralizate, nu a unui stat ce urmărea să delege puterea către componentele federative. Este important de precizat că Rankovic s-a stabilit la Dubrovnik (port croat la Adriatica) și a evitat cu desăvârșire orice ieșire publică până la moartea sa, survenită în 1983. Pe termen scurt Tito a rămas „singurul arbitru al sistemului politic”- Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro