Europa 50 (de Sever Voinescu)

Fostul secretar de stat american Madeleine Albright era de parere ca, pentru a intelege Europa, trebuie sa fii un geniu sau sa fii francez. Ce-o fi atit de greu de inteles?

Celebrarea a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma a fost folosita de liderii europeni drept un bun prilej pentru o masiva operatiune de PR. Peste tot in Europa s-au organizat sarbatori in strada, cu si pentru oamenii obisnuiti, spectacole in aer liber, simpozioane deschise catre public etc.

Se simte, evident, ca o ingrijorare a atins cote alarmante pentru orice sistem care este, fundamental, democratic: europenii se simt tot mai instrainati de constructia politica, economica si sociala care li se pregateste. Europa este un spatiu in care elitele au jucat, mereu, rolul esential.

Acum insa Uniunea Europeana, cel mai ambitios proiect al elitei europene, nu poate reusi decit cu masiv si constant sprijin popular. Europeanul de rind poate foarte usor sa refuze ceea ce i se livreaza, iar experienta zilelor de 29 mai si 1 iunie 2005, cind francezii si olandezii au respins Tratatul Constitutional, este inca vie in mintea euroliderilor.

Pe de alta parte, vad si ceva bun in acest efort de aducere a europenilor alaturi de Uniunea Europeana. Elitele reactioneaza la semnalele poporului si se simt stingherite de indiferenta electorala. E semn bun, spun, pentru ca o elita politica autista, cum e cea din Romania de azi, nu poate construi serios pentru viitor. Simt ca Europa incepe sa invete din propriile erori si incearca sa le repare.

Din trecutul recent, cred, Europa trebuie sa invete cel putin doua lucruri. Primul ar fi ca viitorul este un puternic parteneriat transatlantic. Iluzia ca Europa poate sa se manifeste ca superputere globala, in aceasta lume atit de periculoasa, daca este complet rupta de America sau, mai grav, chiar impotriva Americii, pare ca s-a spulberat.

Adevarul ca ceea ce uneste cele doua maluri ale Atlanticului este cu mult mai profund si mai important decit ceea ce le desparte este, iarasi, evident pentru tot mai multi. Cred ca visul trebuie sa fie acela al unei comunitati transatlantice care sa actioneze unitar pentru a domina lumea noului secol.

De aceea, marile experiente ale cooperarii transatlantice (NATO e prima care imi vine in minte) trebuie duse mai departe si amplificate. Rupturile recente, dupa parerea mea, au fost posibile din cauza unei trecatoare, sper, lipse de empatie. Citatul de mai sus, al dnei Albright, este expresia incapacitatii americanilor de a pricepe sufletul european, pe care, de altfel, il admira.

De partea cealalta, europenii nu pot pricepe America, pentru ca socheaza gindirea vechiului continent, de vreme ce, vorba lui Baudrillard, America traieste intr-o utopie realizata. Am trait 11 septembrie 2001 in America. Am putut vedea cum imensa putere isi simte, ca pe o rana adinca, propria vulnerabilitate. America a simtit, dureros, ca nu mai e sigura.

Razboiul din Irak, in buna masura, se explica si prin acest sentiment, incomprehensibil pentru multi europeni. In loc sa inteleaga acest traumatism, cei mai multi europeni au simtit ca America reactioneaza orbeste, furios, orgolios, arogant, cind, de fapt, era vorba doar despre durere si despre nesiguranta.

In loc sa contribuie la vindecarea traumatismului american, sa aiba grija de sufletul ranit al Statelor Unite si sa caute cai comune de recuperare, europenii contribuiau la sporirea sentimentului de nesiguranta al unui popor care are, oricum, o capacitate unica de a-si asuma cu onestitate, pina la obsesie uneori, propriile erori.

Rezultatul a fost ca americanul de rind s-a simtit tradat: „Soldatii nostri au murit in doua razboaie mondiale pe pamint european ca sa apere Europa de propriile-i erori, iar acum, cind avem nevoie de ei, europenii ne tradeaza“, se spunea peste tot in America anilor 2002-2003.

De partea cealalta a Oceanului, sentimentul era din alta categorie: „Ia sa nu mai faca ei ce vor pe lumea asta!“, se spunea. Nici vorba de tradare, nici vorba de pact cu inamicul. Aceasta incapacitate de intelegere a facut ca o formula de genul „americanii vin de pe Marte si europenii de pe Venus“ (Robert Kagan), desi profund neadevarata, sa aiba mare succes.

Acum, europenii mi se par mai aproape de intelegerea care a lipsit cu citiva ani in urma si ma astept ca si americanii sa se deschida mai mult spre complicatul etos european.

A doua lectie ar fi aceea ca Europa, tot mai larga, nu poate merge inainte pe drumul integrarii dupa modelul „tren tras de locomotiva“. Cumpana dintre milenii a consacrat, sub conducerea franco-germana, ideea ca exista un motor care trage Europa in directia integrarii.

Cu doi lideri precum Gerhard Schr?der si Jacques Chirac, Germania si Franta si-au asumat rolul de inaintemergatori si au sustinut puternic ideea ca e bine ca anumiti membri ai Uniunii sa isi integreze politicile mai rapid decit altii, daca doresc si pot. Astfel, s-au deschis discutiile frustrante despre Europa cu doua viteze, care s-au reflectat in spiritul Tratatului de la Nisa (2001).

O Europa trasa dupa sine de tandemul franco-german a fost un plan gresit, mai ales pentru ca, in timp, axa Paris-Berlin a devenit tot mai egoista si a ajuns sa postuleze ca interesul bilateral este una cu interesul Europei. Este meritul unor state precum Marea Britanie si Polonia, care nu sint cu nimic mai putin europene decit Franta si Germania, de a fi readus Europa la realitate.

Si este, de asemenea, meritul dnei Angela Merkel de a fi inteles corect drumul pe care trebuie sa mearga, de aici inainte, Europa unita.