Exodul roman si referinta siriana. Cateva clarificari ale datelor ONU

În ultimele luni a fost reactivată în mass- și social-media alarma privind nivelul ridicat al emigrației din România. Presa a fluturat un fantomatic raport al ONU, care ar fi plasat România pe locul doi mondial, după Siria, în topul emigrației. Redactarea acestei știri a fost viciată pe două căi. În primul rând, insistența pe imediata situare după Siria prinsă încă într-un atroce război civil a făcut loc proliferării mesajelor apocaliptice de tipul „românii fug din România pe timp de pace ca pe timp de război”. În al doilea rând, criteriul de clasificare nu a fost explicit, fie din ignoranță, fie din rea-voință. România se situa după Siria la ce? La volumul diasporei? La ponderea emigrației în totalul populației? La rata creșterii emigrației?

Povestea spusă de „raportul ONU”, „datele ONU”, „statisticile ONU” (orice, numai citarea directă a sursei să nu aibă loc) nu e proaspătă. Ea are deja o vechime de doi ani și un pic și a fost folosită în cel puțin două valuri mediatice: știri din toamna anului 2016[1] și știri de la începutul anului 2018[2].

Sursa, adică varianta scurtă a Raportului Diviziei Populației din cadrul ONU privind migrația internațională, ediția pentru anul 2015, spune așa: „Între anii 2000 și 2015, unele țări au înregistrat o creștere rapidă a diasporei lor. Printre țările și zonele cu cele mai rapide ritmuri de creștere medie anuală se numără Republica Arabă Siriană (13,1% pe an), România (7,3% pe an), Polonia (5,1% pe an) și India (4,5% pe an)”[3] (traducere din limba engleză, V.P.).

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că diaspora românească a crescut în medie, de la un an la altul, cu 7,3% de-a lungul a 15 ani, ajungând să atingă o cifră estimativă de 3,4 milioane de persoane în 2015 (respectiv 3,6 milioane în 2017[4]). Procentele arată într-adevăr o viteză mare de creștere a diasporei românești, dar două informații suplimentare ar mai nuanța imaginea sumbră sugerată de ritmul de creștere susținut.

În primul rând, intervalul 2000-2015 cuprinde toate „deschiderile porților” Uniunii Europene, de la înlesniri privind rezidența și munca în UE pentru cetățenii est-europeni în perioada pre-aderare (2000-2006), până la dreptul de liberă circulație a persoanelor sau forței de muncă în calitate de cetățeni membri ai Uniunii Europene (din 2007 și 2014, în funcție de țările gazdă și de sectoarele economice).[5]

În al doilea rând, baza de calcul a creșterii este relativ mică. În anul 2000 emigrația românească număra circa 1 milion de persoane. Ca atare, noile valuri anuale de emigrare de câteva sute de mii de persoane marcau procentual o creștere substanțială, între 5 și 10%, pentru că se raportau la o diasporă mică în termeni absoluți și mică la nivel internațional.[6]

Așadar, România a ieșit în evidență la nivel internațional doar prin această creștere relativă și puternic conjuncturală. În plus, România se situează mult în urma Siriei atât în privința ritmului mediu anual de creștere a diasporei, cât și în privința mărimii absolute a diasporei (6,9 milioane în 2015 pentru Siria, spre deosebire de 3,4 milioane pentru România). Caracterul excepțional al emigrației românești în primul deceniu al secolului 21 e vizibil și prin faptul că pentru acest interval România ocupa simultan două locuri în topul coridoarelor de migrație bilaterale cu cele mai mari rate anuale de creștere: România-Italia, locul 5 mondial (locul 1 în Europa), și România-Spania, locul 8 mondial (locul 3 în Europa). În actualul deceniu (2010-2019) a ieșit din top.[7]

În condiții normale, pe măsură ce diaspora românească va crește, ritmul mediu anual de creștere va scădea (o dată cu creșterea bazei de calcul), ceea ce nu echivalează obligatoriu cu o scădere a numărului persoanelor care vor face parte din noile valuri anuale de emigrare. Încă un factor al scăderii ritmului mediu anual de creștere a emigrației este faptul că la un moment dat – dacă nu chiar deja se întâmplă – plecările repetate sezoniere vor depăși plecările pentru prima dată, în ciuda falsei profeții că „țara se va goli”. Revenind la comparația cu Siria, mai e de adăugat că emigrația românească are o vechime suficientă pentru a crește endogen, ceea ce înseamnă că o parte din procentul ridicat de creștere a diasporei românești se datorează nașterilor și întregirii familiilor, pe lângă cauzele socio-economice.

Unde ar trebui să ne uităm?

Emigrația românească nu e atât de importantă la nivel mondial precum e pentru societatea românească. Dincolo de acel conjunctural loc 2 mondial în urma Siriei în privința ratei anuale a creșterii, numărul emigranților români situa România în anul 2017 pe locul 17 mondial și pe locul 6 european (după Rusia, Ucraina, Marea Britanie, Polonia și Germania).[8]

Ce cred că ar trebui să aibă prioritate este însemnătatea creșterii diasporei românești pentru România și pentru soarta românilor de peste hotare. Exodul românesc nu este numai un efect al evoluției și politicilor socio-economice ale României din ultimii 30 de ani (dacă nu chiar ultimii 50 de ani). El devine la rândul său o cauză a destructurărilor socio-economice din România și este considerat – încă superficial, fără soluții specifice – un risc la adresa securității naționale[9]. Nefiind însoțită de o imigrație consistentă (care a ajuns la 371.000 persoane în 2017, conform estimărilor ONU), emigrația românească are un impact uriaș asupra evoluției țării de origine în primul rând prin golul demografic pe care îl lasă în urmă.

Ponderea populației care locuiește și muncește în străinătate e de circa 17% din populația rezidentă în România, iar acest segment demografic este din punct de vedere economic foarte important, deoarece se compune în majoritate din persoane active și instruite (fie prin școlarizare, fie prin calificare la locul de muncă). Potențialul economic, social, cultural și politic al diasporei românești pentru progresul României este inimaginabil de mare.[10]

În ce măsură elitele politice de la București vor recunoaște acest potențial și vor încuraja implicarea acestor milioane de cetățeni români în procesele de transformare pozitivă ale țării lor de origine e deocamdată o întrebare pusă cu neîncredere și teamă. Neîncredere în capacitatea elitelor politice de a vedea dincolo de interesele proprii și teamă că diaspora românească se va distanța tot mai mult de România cu amintirea unei patrii a neputinței, abuzurilor și imposturii și nu va mai putea fi câștigată pentru cauza progresului „acasă”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro