Financial review Social democrații finlandezi și dificultatea formării unei coaliții. Dominique Strauss-Kahn: “I am a sad Brexiter”. Metamorfoza lui Assange: de la erou hacker la "spion rus"

Financial Times: Social democrații finlandezi se confruntă cu dificultatea formării unei coaliții ● Le Temps: ​Băncile elvețiene mizează pe emoție pentru a schimba percepția clienților ● Les Echos: Dominique Strauss-Kahn: “I am a sad Brexiter” ● Handelsblatt: Huawei vrea să vândă chipsuri 5G rivalilor de la Apple ● Corriere Della Sera: Metamorfoza lui Assange: de la erou hacker la „spion rus” ● Lectură plăcută!

• Financial Times: Social democrații finlandezi se confruntă cu dificultatea formării unei coaliții

Principalele partide de centru-stânga, populiștii și cei de centru dreapta din Finlanda se vor afla în dificultate în încercarea de a forma un guvern de coaliție viabil.

Pentru prima dată în istoria democratică a Finlandei, niciun partid nu a câștigat peste 20%, țara nordică devenind ultima care demonstrează tendința europeană spre fragmentare politică.

Social-democrații de centru- stânga au câștigat cele mai multe locuri cu 40 (17,7% din voturi) urmate îndeaproape de partidul populist Finns cu 39 de locuri (17,5%).

Rezultatele au marcat un triumf pentru naționaliștii finlandezi, care nu au mai avut de câțiva ani un reprezentant în Guvern, după ce partidul se scindase, iar apoi latura dură anti-imigrație a renăscut puternic.

Cea mai mare înfrângere a suferit-o partidul de centru al premierului Juha Sipila, care a pierdut mai mult de o treime din numărul de locuri, ajungând la 31 de locuri și 13,8% din voturi.

Formarea unui guvern de coaliție în parlamentul cu 200 de locuri se va dovedi extrem de dificilă, fiind probabil necesare patru sau cinci partide care să-l formeze. Din 2011, când alegerile au dus la formarea unei coaliții de șase partide (coaliție printre cele mai puțin eficiente în administrație) țara nordică nu a fost atât de fragmentată.

Noul guvern va trebui să decidă ce va face cu controversata reformă a asistetenței medicale și alta a administrației locale în țara cea mai îmbătrânită din UE.

De asemenea, se va confrunta cu o încetinire a economiei, la numai câțiva ani după ce a ieșit dintr-o depresiune care a durat zece ani.

Antti Rinne, un fost sindicalist care a condus social-democrații, ar putea să primească sarcina de a încerca să formeze un guvern viabil. Jussi Halla-aho, unul din liderii finlandezi care a fost condamnat pentru comentariile sale inflamatorii despre Islam in 2012, a declarat ca partidul sau este deschis pentru cooperare, dar cu anumite condiții. Retorica sa dură împotriva imigrației a determinat mai mulți membri ai altor partide să excludă colaborarea cu el.

• Le Temps: ​Băncile elvețiene mizează pe emoție pentru a schimba percepția clienților

Slăbite de criza financiară și de eliminarea parțială a secretului bancar, instituțiile de credit elvețiene au fost nevoite să-și reconsidere imaginea și le-a forțat să devină mai vizibile, în special pentru a contracara concurența din partea băncilor din țările în care trăiesc clienții.

Comunicarea și imaginea joacă un rol mai mare decât în ​​trecut. Cum se construiește brandul unei bănci? Cum poate evolua? „Ca urmare a dispariției secretului bancar, băncile se găsesc în aceeași situație ca cea de după 2007: au pierdut încrederea publicului și trebuie să-și recâștige credibilitatea, explică expertul Gut Markus, expert si autor al celebrei campanii ”You & US” făcute pentru UBS în 2009. În epoca secretului bancar, băncile elvețiene erau percepute ca fiind sigure și de încredere, însă această percepție a dispărut. „Cealaltă schimbare digitizarea businessului, adaugă Markus. „Un client oarecare de azi nu mai are un contact direct cu un consilier, toată relația sa cu banca trece prin telefonul său, iar sosirea unor noi jucători precum Revolut accentuează această tendință. Prin urmare, băncile caută să se apropie de clienții lor printr-o nouă formă de comunicare „, spune fostul creative officer al Publicis, care a condus o altă campanie de imagine. „Tot mai multe bănci au adăugat elemente ce țin de emoție în comunicarea lor din ultimii ani, continuă Laurence De Cecco, fondator al agenției Blossom din Geneva.

Scopul lor este de a construi încrederea, concentrându-se asupra nevoilor clienților și evidențierea valorilor comune. „O altă tendință identificată. Rolul băncilor depășește simplul cadru al investițiilor și se extinde la aspecte ce țin de viața privată. Potrivit unui studiu realizat de EY, va apărea un nou model de afaceri bazat pe digitizare: gestionarea averii „holistice”. Managerii care o vor practica ar trebui să câștige o cotă de piață de 30% până în 2025, în timp ce jucătorii care vor rămâne la modelul tradițional „vor dispărea în mare parte de pe piață”, declară EY. Ca urmare, o instituție ca Julius Baer promite să fie „banca dvs. privată” și oferă clienților săi să se concentreze asupra „lucrurilor care contează”. „Banca abordează investițiile clienților săi țonând cont de aspirațiile lor și de și reperele importante din viața clienților săi. Ea ilustrează abordarea ei „holistică” cu elemente vizuale inspirate din Cosmos (planete și constelații) „, spune Charlotte Pénet.

În practică, ce fel de gândire ar trebui să aibă o bancă care vrea să-și repoziționeze comunicarea și imaginea? „Este vorba despre înțelegerea a ceea ce suntem și de a traduce această identitate în lumea contemporană”, spune Fabio Mancone de la Lombard Odier.

Funcția băncii s-a schimbat mult, ea a devenit un element cheie pentru toate problemele economice, politice, sociale etc. De asemenea, ea trebuie să fie în măsură de a consilia clienții într-o lume în plină schimbare. „Această identitate s-a schimbat radical de câteva ori în cei 222 ani de existență a băncii. A trebuit să ne reinventăm în cel puțin 7 momente cheie- după fiecare război sau revoluție, dar și când piața o cerea”, explică Fabio Mancone.

• Les Echos: Dominique Strauss-Kahn: “I am a sad Brexiter”

Trebuie ca Brexit să aibă loc repede, oricare ar fi costul lui, apreciază Dominique Strauss-Kahn într-un articol scris în cotidianul francez Les Echos. Fostul director al FMI consideră că Uniunea Europeană trebuie să-și continue drumul.

Am prea multă admirație pentru inteligența și capacitățile britanicilor pentru a subestima riscul pe care îl reprezintă pentru construcția europeană și am prea multă dragoste pentru aceasta din urmă ca să o las să fie distrusă când avem cea mai mare nevoie de ea.

Mi-am consacrat o bună parte din viață să contribui, din modestul meu loc, la construirea unei Uniuni care este singura cale pentru supraviețuirea, în primul rând, înflorirea apoi, a valorilor pe care le-am edificat. Acest model european de societate există. El prinde rădăcini în istoria continentului nostru. Își are originea în violența divizarilor din Europa și în special în ororile celui de-al doilea Război mondial care a dus civilizația europeană în pragul dispariției: refuzare unor asemenea sfâșieri a hrănit căutarea indispensabilă a unității.

Britanicii nu și-au depășit niciodată naționalismul

Acest model european traduce voința de a construi o lume a dreptății bazată pe ireductibilitatea demnității umane. Ca atare, este constituit din inviolabilitatea drepturilor omului, a culturii ca mijloc de emancipare, a unui model de dezvoltare durabilă și a unei viziuni a ordinii internaționale bazate pe multilateralism. Britanicii, a căror istorie se confundă cu cea a continentului, au împărtășit această cultură, dar, moștenitori ai unui imens imperiu și învingători inconstetabili în două războaie mondiale, nu și-au depășit niciodată naționalismul și geopolitica ce decurge de aici.

Frână pentru contrucția europeană

Convingerea mea este că, în fragmentarea mondializării pe care o vedem, acest model de Uniune Europeană, oricare ar fi slăbiciunile politice și incetinelile administrative, este patrimoniul nostru cel mai prețios. El este în discuție astăzi.

Faptul că poporul britanic a ales să-și croiască drumul singur, este, din punctul meu de vedere, o eroare, dar este libertatea sa. De aceea, în fața impasului, dacă se dovedește că Parlamentul britanic refuză să voteze acordul care există și dacă un al doilea referendum nu este organizat, trebuie să ne separăm și trebuie să ne separăm repede.

Desigur, un “hard Brexit” va fi costisitor pentru Uniune, și va fi și mai mult pentru britanici. Dar acest cost nu este nimic comparat cu cel al tergiversarilor pe care le vedem proiectându-se. Iresponsabilitatea celor care au chemat la Brexit și care apoi au fugit de răspunderea puterii, minciunile și incoerențele a ceea ce le-a fost prezentat alegătorilor și care face azi Parlamentul britanic incapabil să ofere un spectacol care să nu fie trist burlesc, cinismul conducerii partidelor politice care nu-și văd decât interesul de clan, toate astea sunt derizorii și nu ne privesc. Ce ne privește este apărarea Uniunii începând cu Piața internă.

Or, din 1973, nu se poate spune că britanicii ne-au ajutat mult. În afara unei lungi perioade laburiste care merge din 1997 până în 2010, acțiunea lor nu a urmărit decât încetinirea construcției europene, conform cu ceea ce ei apreciază ca fiind interesul lor. Fără ei, Uniunea ar fi astăzi mult mai departe, mult mai puternică, mult mai unită. Brexiterii cei mai virulenți își arată acum adevărată față. Ei scriu fără rușine că, până la urmă, a rămâne pentru o vreme în Uniune pentru a o sabota din interior nu ar fi o perspetiva neatrăgătoare. Măștile cad: ei sunt mai eurofobi decât Brexiterii, ei caută să facă rău Uniunii mai mult decât să-și servească țara, ei vor să continue ce au făcut întotdeauna.

Împotriva acestui pericol mortal trebuie să ne apărăm. Dacă ei votează proiectul de tratat, vor ieși ordonat, căci munca Comisiei a fost exemplară; dacă votează din nou și nu mai vor să plece, vor rămâne cu noi; dar dacă niciuna din aceste două posibilități nu se realizează, sunt un Brexiter întristat: trebuie ca Brexit să aibă loc repede, oricare ar fi costul și ca Uniunea să-și continue drumul. Atitudinile călduțe și ezitante, ca amânările succesive, pun în pericol ceea ce am construit și ce constituie singura șansă a unui viitor liber pentru copiii noștri. (Dominique Strauss-Kahn este fost ministru, fost director general al FMI). (RADOR)

• Handelsblatt: Huawei vrea să vândă chipsuri 5G rivalilor de la Apple

Huawei, gigantul de telecomunicații chinez se află pe punctul de a-și schimba strategia. Potrivit CNBC, care îl citează pe fondatorul și CEO-ul Huawei , Ren Zhengfei, compania este gata să vândă chips-urile 5G pentru furnizorilor rivali de smartphone-uri. Printre ei și Apple , unul dintre cei mai mari concurenți ai săi. „Suntem deschisi celor de la Apple în această privință”, a spus Zhengfei. Până în prezent, chipsurile 5G ale Huawei erau folosite doar în dispozitivele proprii.

5G este Internetul mobil de ultimă generație conceput pentru a transfera date la viteze foarte mari. Huawei își dezvoltă propriile chips-uri de mai mulți ani, inclusiv un modem pentru conectivitate 5G pentru smartphone-uri.

Huawei era cunoscut în principal pentru vânzarea de telefoane mobile la prețuri rezonabile, dar în ultima perioadă a avut probleme de imagine, după ce SUA a acuzat compania de spionaj și i-a interzis operarea de rețele pe teritoriul american. Huawei a respins acuzațiile

Până în prezent, Apple nu dispune de niciun dispozitiv care să susțină noua tehnologie 5G. În prezent, grupul american se bazează pe tehnologiile Intel și Qualcomm în smartphone-urile sale.Grupul american a refuzat să comenteze oferta Huawei.

• Corriere Della Sera: Metamorfoza lui Assange: de la erou hacker la „spion rus”

Sic transit gloria hacker. Șase ani, nouă luni, douăzeci și patru de zile de metamorfoză: de la spărgătorul punk de secrete de stat (în mare parte americane) cu față prelungă și ciuf rebel, la predicatorul folozofiei Wikileaks cu părul lung strâns la spate, cu o carte a lui Gore Vidal (despre politica externă americană) în mână şi cu privirea pierdută.

Șase ani, nouă luni, douăzeci și patru de zile încuiat într-o cameră. Cu apariţii ocazionale pe balconul care are vedere pe o elegantă stradă londoneză Knightsbridge, la câțiva pași de magazinul universal Harrods. A fost nevoie de mai puțin de șapte ani pentru a-l transforma pe Julian Assange de la rock-star (vezi filmul hollywoodian despre viața sa, interpretat de Benedict Cumberbatch) la posibil spion rus, colaborator al televiziunii de stat din Rusia, idol al dreptei americane din 2016 (după scufundarea campaniei lui Hillary Clinton, victimă a atacurilor hackerilor).

Assange, un oaspete din ce în ce mai puţin preţuit de guvernul ecuadorian, care la un moment dat încercase să-i dea un pașaport diplomatic care să-l trimită la Moscova în calitate de corespondent (unde ar fi fost alături de „colegul” și de sursa sa, Edward Snowden). Când poliția britanică a anunţat că nu va considera valabil acel permis de trecere și că îl vor aresta oricum, guvernul ecuadorian amenință că-i va întrerupe conexiunea la Internet, aşa cum se procedează cu adolescenții capricioși. Și astfel (fostul) cel mai căutat hacker din lume ajunge blocat într-o cauză legală proces împotriva gazdelor sale care în cele din urmă îl constrâng să plătească cheltuielile medicale și să aibă mai multă grijă de pisică.

Șederea lungă obligată la Londra a lui Julian Assange, creatorul și liderul WikiLeaks, care a fugit de justiția suedeză, britanică, americană, este în același timp un roman de spionaj, care i-ar plăcea mult lui John le Carré, un thriller juridic de tipul celor semnate de John Grisham, și un mic semn liniștitor al vremurilor.

Cazul juridic, extrem de complex, poate fi rezumat astfel: în 2010, justiția suedeză dorește să-l interogheze pe Assange (care se află în Anglia) în legătură cu acuzațiile de agresiune sexuală și de viol aduse de două femei. El nu vrea să se deplaseze, deoarece se teme să fie extrădat din Suedia în Statele Unite (care îl investighează pentru dezvăluirea secretelor militare americane furate de soldatul Manning și de alții și apoi publicate de Wikileaks). În noiembrie 2010, Suedia emite un mandat de arestare internațional (care va fi revocat, din cauza imposibilității de a-l interoga pe acuzat, însă mai e timp până în august 2020, înainte de expirarea termenului limită). În luna următoare, după o scurtă detenţie, Assange iese pe cauțiune și începe calea lungă și sinuoasă a apelurilor. În cele din urmă, pe 19 iunie 2012, se refugiază în ambasada ecuadoriană, încălcând condițiile eliberării pe cauțiune.

De ce Ecuador? Pentru că președintele Correa, pe care Assange îl intervievase recent în programul său pentru canalul rus RT, era un fan Wikileaks și al campaniei foarte jenante pentru Statele Unite la nivel diplomatic și devastatoare în ceea ce privește organizarea serviciilor secrete. Astfel, Correa îl primeşte pe Assange, acordându-i azil şi erijându-se într-un apărător al libertății de exprimare.

De fapt, Correa, aşa cum s-a văzut mai târziu, a început să-l spioneze pe Assange aproape imediat (Operațiunea Hotel), însă relațiile dintre Ecuador și Wikileaks s-au stricat oficial în 2016, atunci când a deraiat campania prezidențială a lui Hillary Clintont: hackerii (ruși, aceaste fiind ipoteza cea mai acreditată) au intrat în bazele de date ale Partidului Democrat și în cele ale directorului campaniei lui Clinton, John Podesta. WikiLeaks a publicat totul, spre entuziasmul republicanilor (și al Pamelei Anderson, fostul salvamar din Baywatch), iar Ecuadorul i-a tăiat conexiunea Internet lui Assange pentru a încerca, cel puțin oficial, să se distanțeze de oaspetele din ce în ce mai greu de suportat. Assange ajunge să nu mai fie în graţiile guvernului ecuadorian atunci când Correa îşi încheie mandatul, urmat de Lenin Moreno (în mai 2017). Moreno, care a fost adjunctul lui Correa, îl defineşte imediat pe Assange drept „o problemă” și este clar pentru toţi că vântul s-a schimbat. Assange începe să facă o campanie pentru independența catalană, dar mai presus de toate, acum două luni, Wikileaks a publicat „Ina Papers”, documente extrem de jenante pentru Moreno, deoarece includ printre altele e-mailurile personale (mesajele Gmail, WhatsApp și Telegram) ale președintelui și soției, suspectaţi de corupţie.

În aprilie 2019, Moreno spune în mod deschis la posturile de radio din țara sa că Assange încalcă acordurile „în mod repetat” și că a spart „email-urile personale” de la ambasadă. Timpul a expirat. (RADOR)