Gânduri despre diaspora

Ura față de românii de peste hotare a fost instrumentalizată încă de la începutul anului 1990, când celor ce reveneau în țară după decenii de comunism li s-a spus în față: „Voi n-ați mâncat salam cu soia!“. Era cel puțin absurd acest reproș, ca și cum, dacă au fost pribegi prin țări mai civilizate, n-ar avea dreptul să participe, în noul moment istoric, la reclădirea țării. Dar era și o insinuare la mijloc: voi, cei întorși, nu ați suferit în captivitatea cotidiană de sub Ceaușescu, deci nu aveți dreptul să vă dați cu părerea despre cum ar trebui să arate pe viitor această țară. Veniți cu interese străine, iar noi „nu ne vindem țara“. Unul dintre candidații la funcția de președinte, Ion Rațiu, întruchipa în totalitate imaginea celui reîntors, iar această retorică, răspândită prin media aflată încă sub monopol, i-a zdrobit efectiv șansele în alegeri.

Au venit apoi din exil alte figuri, care au dovedit, prin activitatea și influența lor, că cei reîntorși pot contribui totuși cu mult, cu foarte mult, la repunerea în normalitate a României. De pildă istoricul Neagu Djuvara, boierul Djuvara, un om care a reușit să învingă, cu noblețea și generozitatea lui, ostilitatea hrănită în populație de emanații revoluției din ʼ89: „Am venit ca să ofer, nu ca să primesc“, spune Djuvara într-un interviu din acei ani, iar adevărul acestor vorbe își are acoperirea cu asupra de măsură în cărțile, conferințele și emisiunile sale radio și tv din anii care au urmat. Ne-a dăruit cea mai onestă istoriei a României, „povestită celor tineri“, un dar neprețuit după atâtea decenii de istoriografie instrumentată politic.

O nouă diasporă a apărut o dată cu anii ʼ90, continuând cu anii 2000: diaspora studioșilor, a celor plecați la studii și reîntorși după ce au urmat vreo facultate sau au terminat vreun doctorat „în afară“. Nu erau puțini aceștia, însă doar câțiva dintre ei, o dată întorși, au fost „omologați“ de instituțiile de învățământ sau de cercetare din România. Ușile le erau închise, posturile ocupate, diplomele lor obținute la universități prestigioase ale Europei nu valorau nimic în fața comisiilor de concurs din universitățile românești.

După 2007, anul intrării în Uniunea Europeană, a apărut un fenomen nou: o dată cu libertatea de circulație în spațiul european, a apărut diaspora celor plecați la muncă, „diasporenii“. Au plecat masiv oameni din toate categoriile sociale: șoferi, zugravi, menajere etc. dar și oameni cu pregătire: exodul medicilor a fost unul dintre cele mai dramatice fenomene pentru societatea românească. În spatele acestei masive emigrații lucrative a apărut și tragedia copiilor rămași aici fără părinți, de pripas.

La alegerile prezidențiale din 2009, în seara în care Mircea Geoană sărea în fața camerelor de luat vederi, jubilând la aflarea primelor rezultate, în spatele lui se afla un personaj cu o vădită îngrijorare pe față: Liviu Dragnea. E chiar comică discrepanța dintre bucuria sinceră a lui Geoană și lipsa de zâmbet a celui din urmă, deși teoretic, fiind în fața televiziunilor, ar fi fost obligat să zâmbească, măcar de formă. Pierderea alegerilor la mustață i-a șocat pe pesediști, i-a cutremurat, o vreme au crezut că li s-au făcut vrăji (gen „flacăra violetă“), dar în cele din urmă au realizat că ceea ce le-a adus înfrângerea a fost votul diasporei. Au început să fantasmeze, în stilul lor, despre presupuse fraude la Ambasada din Paris, unde s-a votat într-adevăr intens, dar asta fiindcă li s-au deschis oamenilor porțile ambasadei, permițându-li-se să se afle la ora închiderii în incintă și să poată vota. Furia pe „diasporeni“ trebuie să fi atins atunci cote maxime. Drept care au luat măsuri: au înlocuit bunăvoința cu obstrucționarea.

Ce s-a întâmplat în noiembrie 2014 a fost și rămâne de pomină. Am atras atenția lumii întregi prin cozile și scandalurile de la ambasade, prin efortul adesea supraomenesc făcut de românii din afară, la primul și la al doilea tur, de a străbate sute și mii de kilometri pentru a sta apoi la cozi imense în fața secțiilor de votare insuficiente. Nu cred că poate exista îndoială în ce privește premeditarea acestui incalificabil gest al autorităților române de a repartiza în așa fel secțiile de votare ­­­­­­­­­­­­­ încât votul să fie practic împiedicat. Totul s-a întors însă împotriva lor, indignarea față de strâmba organizare a alegerilor i-a făcut și pe mulți din țară să iasă la vot și să schimbe în mod surprinzător decizia. Nu este deloc nepotrivit să presupunem că, din acea clipă, ura PSD pentru românii plecați și emancipați în afară a devenit endemică.

Momentul 10 august se integrează cât se poate de coerent în tabloul istoriei recente a României. Diaspora și-a anunțat prezența din timp, lucru care a dat ocazia celor ce o urau din rărunchi să și „coacă“ ceva. Încruntarea lui Liviu Dragnea din filmulețul cu Geoană a devenit încruntarea sutelor de jandarmi aduși de prin colțurile țării (cum au fost aduși cândva minerii) și puși să joace într-un scenariu dezonorant pentru uniforma pe care o poartă. Toți cei prezenți acolo sau la televizor au văzut forțe de ordine făcând jocul periculos, extrem de periculos, al provocării. România a semănat, în acea seară, cu Venezuela[1]. Rămâne acum ca ceea ce am văzut cu toții să devină adevăr juridic, bazat pe probe, pe analiză competentă a organelor de anchetă. Nu știm cât va mai dura până atunci, deocamdată ne tratăm cu obrăznicia ministresei Carmen Dan și cu împăciuitorismul garnisit cu icoane al șefilor Jandarmeriei.

citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro