Goana dupa dobanda negativa in epoca rationalitatii descrescande
În lumea academică de peste ocean s-a iscat luna aceasta o nouă controversă: are nevoie economia de o rată negativă a dobânzii? Cel care a sugerat un răspuns afirmativ este Lawrence Summers, președinte al universității Harvard – susținut îndeaproape de Paul Krugman și alți scutieri ai socialismului monetar. Iată ce spune Summers:
„Nu s-a terminat nimic… Va trebui ca în anii care urmează să ne gândim la modul în care vom administra o economie în care rata nominală zero a dobânzii reprezintă un inhibitor cronic și sistemic al activității economice, ținând economia jos, sub nivelul ei potențial.”
Paul Krugman explică mai clar:
“Definiția pe care o oferă Larry situației economice actuale este identică cu a mea. Deși el nu vorbește de capcana lichidității, pornește de la premisa că trăim într-o economie în care politica monetară este practic constrânsă de pragul zero sub care nu poate coborî rata dobânzii… și aceasta corespunde unei situații în care rata “naturală” a dobânzii – rata la care economisirile și investițiile dorite sunt egale – este negativă.
Și mai spune el, în această situație regulile normale ale politicii economice nu se aplică. Așa cum îmi place mie să zic, virtutea devine viciu și prudența – nebunie. Economisirea rănește economia – chiar lovește în investiții, datorită paradoxului economisirii. Fixația cu deficitele și datoria nu face decât să agraveze depresiunea…
Summers susține că economia are nevoie de bubble-uri măcar pentru a încerca să eliminăm șomajul – și că în absența unui bubble economia necesită o rată negativă a dobânzii. Iar ideea aceasta nu este relevantă doar din 2008 încoace; ea a fost adevărată, poate cu mai puțină intensitate, din anii 1980.
Deci, problema de fond este pur și simplu aceea că rata reală a dobânzii este prea înaltă. Dar, veți spune, ea este deja negativă – este zero în termeni nominali minus o oarecare inflație așteptată. Dar eu vă întreb: și ce dacă? Dacă piața vrea o rată a dobânzii puternic negativă, atunci o să tot întâmpinăm probleme până când vom găsi o cale de a oferi o asemenea dobândă…
O soluție ar fi să reformăm întregul sistem monetar – adică să eliminăm bancnotele și să plătim o dobândă negativă la depozitele bancare. Altă variantă ar fi să profităm de următorul boom și să ducem inflația considerabil mai sus, și să o ținem acolo…
Asemenea sugestii sunt întâmpinate, bineînțeles, cu furie. Cum de îndrăznește cineva să susțină că oamenii virtuoși, cei care sunt prudenți și pun deoparte bani pentru viitor, ar trebui expropriați? Cum să spui că economiile lor ar trebui confiscate încetul cu încetul, fie prin inflație fie prin dobânzi negative? Asta este tiranie!
Dar, atunci când ne aflăm în capcana lichidității, economisirea poate că este o virtute personală, dar reprezintă un viciu social.”
Am oferit un citat extins pentru a înțelege mai bine la ce se gândesc unii economiști. Parafrazând titlul unei cărți a aceluiași Krugman din 1990, aș spune că trăim în epoca raționalității descrescânde. Și, fără prea multe comentarii, i-aș invita pe economiștii menționați ca, dacă cred cu adevărat în ideile pe care le emit, să facă un pas în față și să ne dea un exemplu de virtute socială, lichidându-și de bună voie averea și aruncând-o pe consum. Economia nu are nevoie doar de filozofi de catedră, ci și de eroi ai consumului. Este timpul așadar ca Summers și Krugman să pună în aplicare ceea ce susțin, oferindu-ne un exemplu de consecvență: să predea tot ce au agonisit în mâinile statului; sau să își lichideze depozitele din bancă, investițiile bursiere și pensia privată folosind banii pentru a cumpăra acum orice; exact cum spune Krugman pomenindu-l pe Keynes, să cheltuie banii pe ORICE: „cheltuielile neproductive sunt preferabile situației în care nu cheltuiești deloc”.
Câtă vreme ei nu fac acest lucru, înseamnă că nu cred cu adevărat în ceea ce spun. Și că, de fapt, au alte intenții. Cum ar fi… salvarea corporațiilor și instituțiilor cele mai îndatorate, care au nevoie de un nou boom pentru a rămâne solvabile. Înțelegând prin aceasta nu salvarea afacerilor acestor instituții, ci salvarea clasei antreprenoriale care le conduce, a acționariatului acestor corporații și bănci, împreună cu clasa politică aservită.
Poate unii vor reacționa, la fel cum își imaginează Krugman: vai, dar ce spui este incorect politic! Și, întocmai precum Krugman, le replic: și ce dacă? Ori suntem economiști ori nu mai suntem! Să nu facem ca în zicala „La plăcinte înainte, la război înapoi.” Să nu fim lași. Să ne arate Summers și Krugman calea luminoasă a salvării eutansiindu-și toate economiile chiar mâine și cheltuind tot pe bunuri de consum.
Mă cam îndoiesc că acest lucru se va întâmpla. Știți de ce? Fiindcă de cele mai multe ori ideile de inginerie socială precum „eutanasierea rentierului” au fost fabricate în scopul manipulării, adică în scopul redistribuției de avuție. De pildă, Keynes este cel care în perioada interbelică a venit cu ideea că guvernul trebuie să stimuleze economia prin inflație. Desigur, faptul că își pierduse banii la bursă în timpul crizei este doar o întâmplare.
Dar să lăsăm deoparte ironiile. Ideea dobânzii negative și a stimulării consumului este o prostie, punct. O spune și Tyler Cowen (George Mason University), o spune și John Taylor (Stanford University). Și, bineînțeles, mai bine ca toți o spune Școala Austriacă de economie. Viziunile lui Summers sau Krugman sunt atât de incoerente încât nici nu știi de unde să le apuci. Să schițăm, totuși, câteva obiecții:
- Rata dobânzii este un fenomen real, determinat de faptul că oamenii manifestă ceea ce se cheamă “preferință de timp”: prețuim mai mult bunurile prezente decât bunurile viitoare. Economisirea înseamnă sacrificiu; nu e plăcut să economisești. Tocmai de aceea, dacă renunțăm la consumul unui bun sau – ceea ce este același lucru – la o sumă de bani disponibilă în prezent, o facem doar pentru a câștiga mai mult în viitor; adică pentru a consuma mai mult în viitor. Acest lucru nu este deloc problematic, el ține de esența vieții. Cum spunea Ludwig von Mises, dobânda este o categorie a acțiunii umane. Dacă nu am aprecia mai mult bunurile prezente (sau disponibile într-un viitor apropiat) decât bunurile viitoare (sau disponibile într-un viitor mai îndepărtat), atunci nimeni nu ar mai acționa. Pământul nu s-ar mai putea tranzacționa pentru o sumă finită de bani – prețul său ar tinde la infinit, pentru că fluxurile de venit viitoare pe care le generează acest activ ar fi prețuite întocmai ca și venitul prezent. Cu alte cuvinte, fără dobândă (pozitivă), este aproape imposibil să concepem viața.
- Economisirea nu este o pierdere pentru economie, ci motorul dezvoltării economice. Economisirea nu este o „scăpare” (așa cum zicea Keynes) care apare atunci când nu cheltuim tot ce câștigăm. Economisirea este pur și simplu altă formă de cheltuială – un mod particular de a aloca resursele. Prin economisire acumulăm capital și astfel putem trece la metode de producție mai productive. Un exemplu simplu demonstrează tot ce este de demonstrat. Să presupunem că Robinson Crusoe reușește să prindă 10 pești în 10 ore; cei 10 pești reprezintă producția sau venitul lui. Productivitatea muncii lui Robinson este de 1 pește/h. Dar lui Robinson îi vine o idee: ce-ar fi să-și crească productivitatea, prinzând mai ușor peștii cu o undiță? Problema este că pentru a realiza undița are nevoie de timp, să zicem de o zi întreagă, perioadă în care, evident, nu are cum să prindă pește. Astfel, Robinson se pune pe economisit. Dacă el pune deoparte 2 pești în fiecare zi, atunci venitul lui se împarte astfel: venit (10) = consum (8) + economii (2). După 4 zile a acumulat un capital (fond de subzistență) de 8 pești, astfel încât în a cincea zi își permite să-și dedice timpul construirii bunului de capital (undiței) cu care își poate spori productivitatea, fără ca în această zi să își reducă consumul! Cu undița va prinde 5 pești pe oră, deci productivitatea lui crește de 5 ori. Dacă lucrează doar 4 ore pe zi, producția totală (venitul) este de 20 de pești; nivelul lui de viață a crescut atât în termeni de consum cât și în termeni de timp liber. Dar atenție! Robinson are nevoie să economisească în continuare dacă dorește să își păstreze acest nivel de bunăstare, deoarece bunul de capital se depreciază în timp și, după o perioadă, va deveni inutil și va trebui înlocuit. În concluzie, este destul de clar ce s-ar întâmpla dacă i-am „stimula” consumul lui Robinson și l-am împiedica să economisească: el nu și-ar putea crește niciodată standardul de viată – nivelul consumului în viitor.
- Ce este valabil pentru Robinson este valabil pentru întreaga societate. Este ușor să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă lumea ar consuma tot venitul, fără să economisească deloc. Gândiți-vă că firmele nu ar mai aloca nici un leu pentru deprecierea sau amortizarea mijloacelor fixe. Că toate profiturile ar fi cheltuite pentru satisfacerea nevoilor de consum, fără să mai investim nimic. Că noi toți nu am mai pune nici un ban deoparte, ci ne-am folosi tot venitul pentru a cumpăra bunuri de consum: mâncare, haine, spectacole de teatru sau concerte, excursii sau gadgeturi electronice (cât mai scumpe de preferință și cât mai puțin durabile). Rezultatul ar fi creșterea astronomică a prețurilor acestor bunuri și un boom de foarte scurtă durată în sectoarele economice care le produc. După care ar urma o sărăcie cumplită, deoarece “am păpat” tot capitalul. De ce și când am face așa ceva? Probabil doar atunci când am fi convinși că urmează sfârșitul lumii și că “Acum e acum!” – merită să trăim ultimele clipe fiindcă oricum nu mai apucăm ziua de mâine (sau de peste un an). Doar atunci nu ne-ar mai păsa de viitor, de copii, de ce urmează după noi, fiindcă… „după noi potopul”! Am putea trăi asemenea clipe triste într-adevăr dacă, de exemplu, s-ar materializa scenariul dorit de Krugman, acela în care ar urma să fim atacați de extratereștri. Și mi-e teamă că, în asemenea condiții, și filozofia găunoasă a lui Krugman despre viciul care devine virtute ar ajunge o chestiune pragmatică. Cu precizarea că toate viciile ar deveni “virtuți”, căci cui i-ar mai păsa dacă își omoară vecinul pentru a-i fura Ferrari-ul și a face o tură cu el, când mâine oricum urmează să ne atace klingonienii?! Pe termen lung suntem morți, spunea Keynes, iar dacă termenul lung devine iminent, atunci e posibil orice – așa cum bine ne atrage atenția Dostoievski.
- Nu putem spune că deficitul de consum împiedică PIB real să ajungă la nivelul PIB potențial. De fapt, nici nu este prea clar ce reprezintă PIB potențial. Să luăm cazul României. Pe vremea comunismului nu exista șomaj, deci economia funcționa la nivel potențial? Pe timp de război economia funcționează la nivel potențial? Dacă așa stau lucrurile atunci soluția este destul de clară, dar mi-e teamă că tratăm lucrurile prea facil. Ar trebui să ne întrebăm: „potențial” în raport cu ce? Câtâ vreme avem pretenția de a trăi într-o economie de piață, ar trebui să acceptăm faptul că PIB se construiește pe baza nevoilor publicului, ale pieței. Piața nu mai cere astăzi investiții imobiliare, nici extinderea capacităților industriei grele, nici turnarea de asfalt și de borduri noi, nici energie regenerabilă nerentabilă. Atât timp cât statul a subvenționat aceste sectoare am avut PIB mare. Acum, când s-a dovedit că alocarea resurselor în aceste zone este expresia risipei înseamnă că fucționăm sub potențial? Repet, potențial în raport cu ce? Răspunsul lui Krugman nu lasă nici un dubiu, în opinia mea: funcționăm sub potențial în raport cu boom-ul precedent. Deci hai să mai risipim resursele o tură și să ne apucăm de investiții de genul „sapă șanțul-umple șanțul”, ca să reducem șomajul și să crească PIB! O asemenea viziune simplistă asupra PIB nu are cum să fie decât eronată.
- În fine, dacă economia e atât de perversă pe cât visează Krugman și Summers, și rata “naturală” a dobânzii este negativă, atunci de ce nu vedem chestia asta în practică?! Dacă este naturală, atunci ar însemna că ar trebui să o vedem în mod natural, firesc, pe piață, în contractele de credit între indivizi! Dar ce să vezi? Dacă te uiți pe piață descoperi că apetitul pentru risc este la cote istorice, cămătăria este în floare și investițiile speculative la fel! Goana după randament (cât mai mare) este în plină desfășurare. Ceea ce este firesc, lumea este disperată să scape de capcana dobânzilor deja negative impuse de băncile centrale.
- Problema cu economia nu este că e inundată de prea multe economisiri sau prea mult capital, ci că are prea puțin capital! Nu este penuria de capital tocmai marele necaz al companiilor insolvente? De ce se plâng băncile care, la rândul lor, văd cum le cresc creditele neperformante? De faptul că le trebuie mai mult capital pentru a acoperi pierderile! Economia în ansamblu are nevoie de mai mult capital, nu de mai puțin. Aceasta deoarece în timpul boom-urilor succesive despre care vorbește Krugman capitalul a fost irosit, risipit aiurea în investiții fără sens, iar profitul a fost păpat în întregime și acum am rămas doar cu povara datoriilor acumulate. Cine este de vină pentru această risipă? Ceaușeștii (cu față umană) care au condus economia occidentală împreună cu servanții lor ideologici. Exact cum România pe timpul comunismului a acumulat și investitit o groază de capital, dar în mod discreționar după “indicațiile prețioase” venite de sus, descoperind pe urmă că industriile construite nu au piață de desfacere, tot așa economiile occidentale au fost ghidate să meargă în bălăriile risipei prin subvenții, garanții de stat, hazard moral și – am lăsat lăsat la urmă ce este mai important – bani scoși la imprimantă pe post de credit. Și acum, economiștii care au patronat proasta alocare a resurselor în ultimele decenii, cei care au fost la cârma economiei în timp ce mergeau spre aisberg-ul crizei fără să prevadă nimic (normal), vin și spun că mai avem nevoie de un bubble!
INTERVIURILE HotNews.ro