Incredibilele realizări ale lui Pietro Martirul, primul istoric al Lumii Noi

Despre Pietro Martire d’Anghiera, sau Pedro Mártir de Anglería în varianta spaniolă, s-ar putea scrie tomuri întregi. S-ar putea, dar cine spanac să stea să le citească?

Cine mai stă să citească Shogunul, mai ales dacă e vorba despre viața unui personaj de care n-a auzit mai nimeni pe la noi? De aia nici eu nu o să punctez decât câteva aspecte din viața omului, alea mai demne de reținut, așa, cât să fie de o mică doză de cultură generală. Nu de alta, dar omul chiar n-a trecut prin viață ca măgarul, fără să lase nimic în urma lui. A lăsat, și tocmai urmează să aflați ce și cum.

Spre exemplu, tipul s-a născut la Arona, nordul Italiei, pe la 1457. Cam singurul lucru cert pe care îl știm despre prima parte a vieții lui este că nu l-a chemat niciodată nici Pietro, nici Martire. Cât despre partea aia cu d’Anghiera, adică din Anghiera, ei bine, asta vine de la numele unui alt oraș, Angera (denumirea modernă), aflat în apropiere. Dar noi tocmai am stabilit că nu era de acolo. Clar până aici, da?

Din ce a lăsat el scris pe tema asta, două-trei vorbe, ar fi avut origini nobiliare, dar ai lui ajunseseră în sapă de lemn. Cum necum, ar fi fost luat sub aripa protectoare a contelui local, Giovanni Borromeo, care i-a plătit școala și l-a trimis la o confrerie din aia dominicană, unde i-au și schimbat ăia numele în Pietro, după un individ care fusese asasinat în anul 1252, și care era considerat martir. Acum am lămurit-o și de unde venea numele lui bizar, Pietro Martirul din Anghiera.

Ei bine, ca să nu o lungim mai mult decât e cazul, vom spune că Pietro s-a dovedit un mic geniu, așa că la doar 20 de ani împliniți ajungea la Roma unde se și apuca să predea la Academia de acolo. Era un tip cu lipici, știa să se facă plăcut, așa că a ajuns în tot felul de funcții înalte. Asta părea că va fi viața lui, adică una îmbelșugată, cu prieteni din înalta societate, toate bune și frumoase. Dar uite că l-a lovit destinul și s-a schimbat totul. Că asta îi place destinului să facă, te pălește când te aștepți mai puțin.

Mai precis, prin toamna anului 1487, un conte spaniol dintr-o familie de mare importanță, bașca și ambasador al regelui Ferdinand de Aragon și al Isabelei de Castilia, tocmai venise la Roma că nu știu ce treabă avea el cu Papa Inocențiu al VIII-lea. Nici nu contează ce treabă avea, ideea era că l-a cunoscut pe Pietro și l-a convins să renunțe la tot ca să meargă în Spania. Toți prietenii i-au spus că nu e sănătos la cap dacă pleacă în sărăcia aia de țară, care era vai de steaua ei și care mai era și în război cu maurii. N-a contat, căci pe Pietro îl mânca rău pielea după aventuri, așa că s-a dus.

Prin Spania i s-a propus să devină profesor la Universitatea din Salamanca, dar a refuzat, și a devenit între timp tutore al copiilor Isabelei. Și aici începe partea cu adevărat interesantă. Cum toată lumea văzuse că tipul era mai deștept ca media, ba mai era și un abil diplomat, l-au trimis spaniolii în Egipt, să îl calmeze pe sultanul de acolo, că o luase rău razna. Cum ar veni, sultanul era un fanatic religios și începuse o campanie de asuprire a creștinilor, de l-ar fi lăsat mască și pe Nero. Asta ca răspuns la ce le făceau creștinii musulmanilor în Peninsula Iberică.

Ce-a făcut Pietro acolo, ce i-a zis sultanului, treaba e că l-a convins pe ăla că musulmanii din Spania au ales singur să renunțe la religia lor, de bună voie și nesiliți de Inchiziție, ceea ce e clar că nu era adevărat. Apoi, ca să pună capac, l-a determinat pe sultan nu doar să îi lase pe creștini în pace, ba să îi și ajute să își reconstruiască bisericile demolate. Uite, asta Misiune Imposibilă! Când au văzut spaniolii ce reușise ăsta, au zis să îl trimită și la turci, cu o inițiativă similară. I-a luat însă Pietro cu duhul blândeții și le-a cerut să delege pe altul, că doar nu îl câștigaseră pe el la belciuge. În plus, el avea alte planuri.

Iar planurile astea țineau de Lumea Nouă, că tocmai începuseră spaniolii să vadă care a treaba pe acolo. Și uite așa a devenit Pietro Martire primul istoric al Lumii Noi. În caz că nu ați sesizat treaba asta, Pietro era contemporan cu Cristofor Columb, cu Vasco Nunez de Balboa, Hernan Cortez, Magellan și alții care tocmai se apucaseră să facă haos prin Caraibe și America de Sud.

Pietro al nostru a documentat călătoriile și pățaniile ăstora. A fost primul om care a scris că bietul Columb se înșelase și nu ajunsese în Indii, ci pe alt continent. Apropo, Cuba numai continent nu era, așa cum a susținut Columb, ci doar o insulă.

Iar Pietro s-a prins de treaba asta și a scris-o în premieră. Singur, cu capul lui, omul și-a dat seama cum vine treaba cu Curentul Nord-Atlantic. Dacă ați auzit vreodată de Fântâna Tinereții, ei bine, Pietro a fost primul care a scris despre ea. Ba a mai și citat trei martori oculari, unul dintre ei susținând că a asistat inclusiv la întinerirea lui taică`său. Tot el a scris și primele note despre existența nativilor din America de Nord.

A mai fost numit Abate de Jamaica, deși nu a fost niciodată acolo, dar a strâns bani ca să fie ridicată prima biserică din piatră din Lumea Nouă. Fix în Jamaica. A scris despre descoperirea Pacificului, a lăsat posterității primele date despre peninsula Yucatan și multe altele. Cel mai interesant este că el nu a călătorit niciodată în Lumea Nouă, ci doar a discutat direct cu cei care o făcuseră. Toate relatările pionierilor ălora au fost culese și scrise de el. Asta așa, ca să vă faceți o idee despre ce a făcut omul.

Un alt aspect interesant, unul pe care nu îl veți găsi lesne în biografiile omului, este că a dat, fără să vrea, un șut puternic concepțiilor religioase ale vremii. Culmea, el era un creștin devotat. Cum curiozitatea l-a pus să se intereseze de absolut toate aspectele care țineau de lumea aia nou descoperită, pe mâna lui Pietro au ajuns și câteva săgeți amerindiene. El le-a luat, le-a analizat, și i-a picat fisa. Respectiv, vârfurile alea de piatră erau identice cu cele descoperite cu ghiotura în Europa, dar despre care nu știa nimeni nimic. Nici cine le făcuse, nici ce era cu ele.

De fapt, vârfurile de suliță și de săgeți de piatră erau cunoscute încă din Antichitate. Grecii le ziceau keraunii, latinii le numeau ceraunii. Creștinii au preluat ideea și au zis că astea erau fie limbi de balaur, fie urme ale războaielor care se dădeau în ceruri între îngeri și adversarii lor. Și într-un caz și în altul, erau numai bune să te ferească de înec, de trăsnet, de insomnii, boli și alte neplăceri. Ei bine, Pietro a fost primul care a susținut că toate kerauniile alea erau de fapt arme străvechi. Atât de vechi încât depășeau timpul cunoscut de creștini. Iar asta pica fix ca nuca în perete în concepțiile vremii. Oricum, ca să încheiem, omul s-a cam prins unde ducea linia logică, așa că a lăsat-o moartă. „Răul” fusese însă făcut, iar ideea de preistorie începuse să mijească în mințile celor din vremea aia. Cum spuneam și la început, nu te pui în contra destinului.

Bibliografie:

• Glyn D., 1962, The Idea of Prehistory, Ed. The World Publishing Company, Ohio

• Goodrum M. R., 2002, The meaning of ceraunia: archaeology, natural history and the interpretation of prehistoric stone artifacts in the eighteenth century, The British Journal for the History of Science

• Maynard T., 1931, Peter Martyr D’Anghiera: Humanist and Historian, The Catholic Historical Review, Vol. 16, Nr. 4, p. 435-448

• Goodrum M. R., 2008, Questioning Thunderstones and Arrowheads: The Problem of Recognizing and Interpreting Stone Artifacts in the Seventeenth Century, Early Science and Medicine, nr. 13, p. 482-508

• Rudwick M. J. S., 2008, Worlds Before Adam: The reconstruction of Geohistory in the Age of Reform, The University of Chicago Press

• Rudwick M. J. S., 2014, Earth’s deep history : how it was discovered and why it matters, The University of Chicago Press

• Wagner H. R., 1946, Peter Martyr and his Works, Proceedings of the American Antiquarian Society, vol. 56 (2), nr. 239–288