Infrastructura de apărare în Europa de Est: „Frontiera finală” a integrării în NATO
La două decenii de la extinderea NATO în Europa de Est, cea mai mare deficiență a celei mai reușite alianțe militare din lume rămâne aici subdezvoltarea unei infrastructuri solide de apărare pentru a asigura o securitate comună. Intensificarea rapidă a războiului hibrid dus de Rusia în ultimii ani a evidențiat această vulnerabilitate în mod repetat. Din fericire, există unele semne că membrii NATO devin conștienți de provocare și există mai multe căi pe care alianța ar putea-o apuca pentru reducerea mai rapidă a decalajului.
Este important să ne amintim că, după 1997, când NATO s-a extins spre est, aducând laolaltă foști membri ai Pactului de la Varșovia, alianța transatlantică s-a confruntat doar cu o ușoară opoziție diplomatică din partea Rusiei. Iar extinderea NATO a fost gestionată cu grijă pentru a proteja sentimentele Rusiei, dezacordurile fiind gestionate în cadrul Consiliului NATO-Rusia.
Astfel, primul și al doilea val de extindere au fost considerate mai mult o integrare politică a Europei de Est în Occident, NATO fiind reticentă în construirea unei infrastructuri militare solide și abținându-se de la staționarea unor forțe de luptă suplimentare substanțiale pe teritoriile noilor membri în mod permanent. De fapt, Europa de Est era un fel de cordon sanitare în cadrul NATO, unde Rusia avea un droit de regard asupra oricărei investiții în infrastructura de apărare.
Avansul rapid din ultimii ani și evenimente recente, cum ar fi Războiul Crimeii (2014), agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, exercițiile militare masive (Zapad sau Kavkaz) sau războaiele hibride în curs precum și interferența în alegerile occidentale dezvăluie două lucruri despre politica rusă. În primul rând, Vladimir Putin este nemulțumit de rezultatul Războiului Rece și, în al doilea rând, Putin a luat inițiativa de a recâștiga puterea și influența în Europa de Est. Așadar, sărbătoarea geopolitică a Occidentului s-a încheiat și misiunile de apărare colectivă bazate pe articolul 5 din Tratatul de la Washington sunt din nou în prim-planul atenției planificatorilor NATO.
Este clar că integrarea Europei de Est este o afacere neterminată. La două decenii după extindere, infrastructura de apărare din regiune – de la drumuri și poduri, la conducte și instalații electrice – nu este dezvoltată corespunzător pentru o misiune de apărare colectivă, cu atât mai puțin pentru o noua eră a războiului hibrid. E un lucru cu implicații profunde și pentru societatea civilă, și pentru dezvoltarea economică din regiune.
Dr. Thomas-Durell Young a publicat o carte foarte critică despre reformele militare post-comuniste, unde a atenționat cu privire la interoperabilitatea și disponibilitatea membrilor NATO: „Oricare ar fi fost motivul pentru a lărgi NATO și a invita noi membri (…) este timpul pentru a scăpa de false complimente și de a admite că contextul s-a schimbat, în special după agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. ”
În ultimii ani, Războiul din Crimeea, acțiunile hibride rusești, precum și A2 / AD pe Marea Neagră, la fel ca lecțiile învățate din evaluările de birou sau jocurile militare de război, au ridicat gradual gradul de conștientizare a necesității infrastructurii de apărare Europa de Est. Summitul NATO de la Varșovia (2016) și-a luat și un angajament de a pune infrastructura civilă pe aceeași pagină cu infrastructura militară pentru apărare.
O parte din această nouă conștientizare a situației s-a reflectat în creșterea cheltuielilor militare pentru infrastructura de apărare a celor 11 aliați din Europa de Est începând cu 2018, când un procent mai mare din PIB a fost alocat infrastructurii de apărare – cum ar fi noi facilități pentru prezență adaptată, forțe de rotație sau investiții în noile baze.
Graficul de mai jos prezintă două grupuri de țări: aproape toți aliații est-europeni au crescut ponderea cheltuielilor de apărare destinate infrastructurii de apărare în ultimii doi ani. Țările excepție – Estonia și Letonia – au redus această cotă, fapt ce poate fi explicat prin moștenirea istorică: în timp ce țările din fostul Pact de la Varșovia – precum România și Bulgaria – au moștenit personal și infrastructură excedentare, Statele Baltice au trebuit să înceapă construirea instituțiilor de apărare aproape de la zero. Mai mult, acordurile inițiale NATO cu Rusia pentru a proteja sentimentele Rusiei au contribuit la lipsa de atenție acordată infrastructurii de apărare.
Figure 1: Defense Expenditure on Infrastructure by East European NATO Countries
Source: NATO Defense Expenditure: https://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_2019_11/20191129_pr-2019-123-en.pdf
Dar mai sunt multe lucruri de parcurs. Recent, un raport al FMI evidenția decalajul mare în infrastructura țărilor din Europa de Est, în general. Prin comparație cu UE15, raportul estimează că: „rezolvarea a 50% din decalajele actuale față de UE15 în ceea ce privește cantitatea de infrastructură până în 2030 ar putea costa între 3% și 8% din PIB anual”. Cu mult peste nivelul actual de cheltuieli.
Între timp, jocurile de luptă și exercițiile militare în desfășurare continuă să dezvăluie obstacolele și deficiențele pe care le prezintă acea infrastructură inadecvată de pe flancul estic pentru operațiunile de apărare colectivă
Chiar la începutul acestui an, de exemplu, un raport CEPA coordonat de locotenentul general (ret.) Ben Hodges a concluzionat că: „ Deficiențele în capacitatea fizică a infrastructurii – de exemplu limite de greutate pe drumuri și poduri și limitări ale volumului de trafic pentru transportul feroviar – alături de o serie de constrângeri legate de aranjamentele procedurale și contractuale care permit utilizarea infrastructurii civile pentru mișcarea militară ar reprezenta provocări substanțiale pentru desfășurări pe scară largă.”
Un alt raport recent al Grupului de lucru al Consiliului Atlantic privind mobilitatea militară în Europa, co-prezidat de generalul (ret.) Scaparrotti și ambasadorul Colleen B. Bell, a observat că pentru problema mobilității militare lipsește sentimentul general de urgență, resurse robuste și coordonare. Acesta a propus, printre altele, că: „Finanțarea infrastructurii din rețeaua transeuropeană de transport (TEN-T) a UE ar trebui prioritizată pentru a sprijini cerințele de mobilitate militară”.
În ceea ce privește infrastructura critică energetică, decalajul este mai mare, conducte precum Europa Centrală Pipeline System (CEPS), construite în apogeul Războiului Rece. fiind un „pod prea îndepărtat” pentru Flancul Estic. Într-un policy brief NDC, Dominik Jankowski a adus mai multe argumente de ce e important Sistemul de Conducte NATO și de ce ar trebui extins la Flancul de Est al NATO.
Având în vedere viitorul apropiat, NATO’s Science & Technology Organization tocmai a inițiat un proiect de cercetare de doi ani pentru a evalua vulnerabilitățile la infrastructura energetică din războiul hibrid. Studiul, Energy Security in the Era of Hybrid Warfare, se așteaptă să se concentreze în principal pe situația din Europa de Est, o regiune cu risc, așa cum a fost demonstrat în mod clar de atacul cibernetic asupra rețelei energetice a Ucrainei la sfârșitul anului 2015.
Deci, ce trebuie făcut? Soluțiile pentru îmbunătățirea infrastructurii de apărare vizează trei lucruri care ar putea fi exploatate pentru a reduce decalajul din anii următori.
INTERVIURILE HotNews.ro