Interviu cu scriitorul David Jackson, creatorul celebrului detectiv Callum Doyle. – "Am vrut ca Doyle să fie un tip obișnuit"
The Guardian scrie despre David Jackson, autorul romanului Plânset de copil, că “seamănă cu Harlan Coben, dar este mai bun”. Iar Plânset de copil este thrillerul care te scoate din orice tipar literar de gen ai mai întâlnit până acum. Povestea? Tulburătoare. Finalul? Imprevizibil! Personajele? Remarcabile. Autorul? Se destăinuie în continuare:
Când ați realizat că vreți să fiți scriitor și ce influențe – personale sau literare – v-au îndreptat în această direcție?
Abia cu vreo 12 ani în urmă am început să iau în serios scrierea de ficțiune. Înainte de asta am scris multă noficțiune, articole științifice, dar întotdeauna eram frustrat de faptul că textele erau foarte clinice, lipsite de emoție. La școală am fost bun la literatura engleză, dar nu pot spune că era o materie fascinantă pentru mine. Lectura, pe de altă parte, m-a pasionat dintotdeauna și cred că grație iubirii pentru cărți și povești mi-am făcut curaj să abordez ficțiunea. Ca mulți alți autori de crime fiction, am fost influențat de cărțile Famous Five și Secret Seven ale lui Enid Blyton, apoi de personajul Sherlock Holmes și de romanele semnate de Agatha Christie. Mai târziu, am devenit un fan declarat al seriei 87th Precinct de Ed McBain.
Fiecare autor de succes pare să își marcheze cumva opera pentru a o diferenția de celelalte de gen. Ce particularități au poveștile dvs. și eroul lor, detectivul Callum Doyle?
Am vrut de la început ca detectivul Callum Doyle să fie diferit de ceilalți prin aceea că este… obișnuit. Mă cam săturasem de detectivii care au un ”bagaj” prea mare. Fie infirmități fizice, fie probleme psihologice, fie erau alcoolici sau dependenți de droguri. Am vrut ca Doyle să fie un tip obișnuit cu o nevastă și o fiică, un ins cu simțul umorului, sperând că un cititor se va identifica mai repede cu el. Am vrut să arăt și că oamenii obișnuiți nu trebuie neapărat să ducă existențe terne – viața lui Doyle este oricum, dar nu ternă! Am arătat asta punându-l pe el – sau, în cazul volumului Plânset de copil, un alt personaj – într-o situație extremă.
Thrillerele psihologice par să aibă un mare succes în perioada aceasta. Puteți găsi o explicație acestui fenomen?
Nu aș încadra anumite romane la categoria ”psihologice”. Îmi place să pătrund în mintea personajelor cărților mele și sunt sigur că mulți alți scriitori o fac.
Care e motivul pentru care un thriller obișnuit devine unul psihologic? Cred că suntem cu toții fascinați de mintea umană, mai ales atunci când se luptă să facă față unui stres enorm, unor emoții copleșitoare sau asistă la cele mai întunecate manifestări ale comportamentului uman. Poveștile prezentate ca o succesiune de evenimente devin plictisitoare dacă nu sunt însoțite de descrierea impactului pe care îl au asupra psihicului personajelor.
Plânset de copil este povestea tulburătoare a unei tinere mame, Erin Vogel, care trăiește coșmarul răpirii bebelușului ei, Georgia. Cum ați construit acest personaj, Erin?
Am intrat în mintea personajului, concentrându-mă pe gândurile și emoțiile lui Erin mai degrabă decât pe acțiunile ei. Ați remarcat probabil că discursul interior este foarte prezent, am încercat să subliniez cu ajutorul lui modul în care ea este afectată de ceea ce I se întâmplă.
Cred că m-a ajutat și faptul că sunt părinte și aș fi devastat dacă vreunul dintre copiii mei ar păți ceva.
Cum a fost scrierea acestui roman atât de puternic și de dramatic?
Intensă și distractivă. Poate suna ciudat că o poveste atât de întunecată poate fi pusă într-un context distractiv. Am știut de la început că am o poveste tare, că Erin va fi un personaj grozav plasat într-o postură imposibilă și că la final o să fie o imensă răsturnare de situație. Știind în avans că ai ingrediente ca acestea, te eliberezi de presiune cumva și poți să te concentrezi pe bucuria scrisului.
Plânset de copil este al patrulea roman cu detectivul Callum Doyle. Cum a evoluat acest erou de la Pariah la Plânset de copil?
Primele trei cărți – Pariah, The Helper și Marked – erau toate despre Doyle. Din cauza situațiilor în care era implicat, s-a schimbat enorm de-a lungul timpului. L-am tot stresat până la limita disperării. În Plânset de copil am decis că merită o pauză, dar cum aveam nevoie de un personaj care să preia povara, am creat-o pe Erin. Schimbarea aceasta de poziționare face ca Plânset de copil să fie diferit de celelalte romane cu Doyle.
Tocmai ați terminat A Tapping at My Door, primul volum al unei serii noi, cu detectivul Nathan Cody. De ce încă o serie cu detectivi?
Din mai multe motive. M-am despărțit de editorul primei serii și la vremea respectivă părea imposibil să găsesc un editor care să preia seria. Așa că am decis că dacă vreau să am un alt editor, îmi trebuie o serie nouă. Și am mai vrut să scriu ”de la fața locului”, iar asta îmi lipsea din romanele plasate în New York, așa că am un detectiv din Liverpool, orașul meu natal. Lucrurile au evoluat astfel încât acum pot continua și seria cu Doyle, așa că voi scrie în paralel.
Care sunt autorii dvs. preferați de crime fiction?
L-am pomenit pe Ed McBain deja. Îi citesc cu plăcere pe Michael Connelly, Robert Crais, Dennis Lehane și George Pelecanos, dintre americani, apoi Colin Dexter (creatorul Inspectorului Morse) și Ian Rankin, dintre britanici.
Cât de importante sunt premiile literare pentru dvs.?
Când apar, sunt cele mai importante evenimente din lume și te ajută să atragi atentția editorilor asupra ta și a cărților tale. Nu cred că aș fi fost la fel de interesant dacă Pariah nu ar fi primit distincția Dagger. Premiile nu aduc mai mulți cititori. Să știu că oamenii îmi citesc romanele și le apreciază este, pentru mine, principalul motiv pentru care scriu.
Folosiți social media pentru a vă promova cărțile?
Da, într-o oarecare măsură. Mă găsiți pe Twitter ca @Author_Dave, vă aștept să discutăm.
INTERVIURILE HotNews.ro