INTERVIU. „N-avem momentan prea multă rebeliune, cu atât mai puțin în rândul tinerilor”. Un cunoscut scriitor vorbește despre o problemă mai puțin discutată în societatea românească

Scriitorul și jurnalistul Alex Tocilescu vede România de azi ca pe o societate lipsită de spirit anti-sistem, inclusiv în cultură. „Suntem apatici și ca societate, și ca artiști”, spune scriitorul, într-un context în care arta pare mai degrabă să se lupte pentru supraviețuire decât să provoace. Din această stare de fapt s-a născut spectacolul „Rostopasca”, o piesă scrisă de Tocilescu și regizată de Monica Stoica, care recuperează spiritul punk și nonconformist al grupului artistic omonim din anii ’90, și-l transformă într-un musical hip-hop despre libertate, umor și sfidarea regulilor.

• „Când Ciprian Ciucu, primarul Capitalei, anunță dezinvolt că desființează, sau mă rog, „comasează” niște instituții pe care le numește „așa-zis culturale sau sociale” și despre care afirmă că „nu produc ceva în mod real” – zău, ce așteptări să mai ai?”, spune Alex Tocilescu într-un interviu pentru HotNews.
• „Fiind un optimist incurabil, mă aștept ca totul să fie bine fără prea mare efort. Doar că „fără prea mare efort” nu înseamnă chiar „niciun efort””, crede scriitorul.

„Sunt chestii mici pe care trebuie să le facem; dacă nu le facem, tot o să fie bine, dar cu niște ani mai târziu decât s-ar putea.” Așa descrie Alex Tocilescu România de azi: o țară în care schimbarea nu e imposibilă, dar este constant amânată din lipsă de efort. Într-un prezent cultural marcat mai degrabă de adaptare și prudență decât de confruntare, scriitorul a ajuns să recupereze una dintre cele mai radicale și nonconformiste povești ale scenei artistice postcomuniste: Rostopasca. 

Inițiat de Angela Bontaș, Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo și Alina Pențac (cărora li s-au alăturat Mona Vătămănu și Florin Tudor), grupul artistic Rostopasca a activat între 1998 și 2001, timp în care influența și succesul său a ajuns în plan internațional. Numele, inspirat de o plantă, a fost ales în mod ironic, ca reacție la solemnitatea discursului artistic al vremii. Fără să aibă resurse, membrii grupului pictau pe orice găseau la îndemână, improvizau și apelau la ironie și umor pentru a-și face arta vizibilă

Fascinația lui Tocilescu pentru grup a început cu mult înainte de a scrie piesa care-i poartă numele. În 2009, pe când locuia la New York, unde nu cunoștea pe nimeni, a primit un mesaj de la artisul plastic Dumitru Gorzo, care îi citise prima carte, „Eu et al”, și voia să-l cunoască. „Ne-am întâlnit, ne-am plăcut, m-a plimbat prin muzee și prin Central Park, mi-a arătat galeriile din Chelsea, mi-a povestit și despre parcursul lui artistic și bineînțeles că a menționat și Rostopasca.” Ani mai târziu, l-a cunoscut și pe pictorul Nicolae Comănescu, care i-a completat istoria grupului. „Așa că fascinația pentru Rostopasca exista deja încă dinainte să mă apuc de piesă”, explică el într-un interviu pentru HotNews.

Prima generație de artiști care n-au avut legătură cu regimul comunist

Într-o Românie post-comunistă și aflată în plină tranziție spre capitalism, câțiva studenți de la Facultatea de Arte sfidau normele societății și creau liber, detașați de reguli, rigori și convenții sociale. Rostopasca a realizat expoziții, performance-uri și intervenții cu o frecvență neobișnuit de mare (lansau ceva nou odată la trei luni), a refuzat convențiile academice, a revoltat vocile elitiste ale vremii și a ajuns până la New York și la Bienala de la Veneția. Așa cum nota criticul de artă Ruxandra Balaci, tinerii au aparținut primei generații de artiști români care nu a avut o legătură reală cu vechiul regim comunist, prima care a crescut, încă din adolescență, cu telefoane mobile, computere, walkman-uri și MTV. „Au abordat problemele dure ale vieții contemporane (nu într-o cheie puternic polemică, așa cum făcea generația anterioară – Perjovschi sau subREAL), ci într-un registru derizoriu și extrem de degajat, au deconstruit ludic totul, și au contestat cu umor orice și și-au asumat roluri subversive de tip underground”, a scris curatoarea.

În încercarea de a recupera și recontextualiza unul dintre cele mai relevante grupuri artistice postcomuniste din România, Asociația HEARTH, care a desfășurat peste 80 de evenimente dedicate studenților și tinerilor artiști aflați la început de drum, a propus un proiect de cercetare asupra moștenirii acestui colectiv. Pe lângă expoziții ale foștilor membri din Rostopasca și podcast-uri cu aceștia, a fost realizat atât un documentar despre fenomen (care urmează să fie lansat în februarie-martie 2026), cât și un spectacol de teatru, „Rostopasca”, cu o distribuție de actori tineri și talentați, cum ar fi Răzvan Ionescu, Vlad Pânzaru, Cristian Robe, Costin Stăncioi, Mara Tătar și Georgiana Tițoiu. 

Spectacolul este un musical hip-hop, unde spectatorii au ocazia să afle povestea Rostopasca, într-un mod inedit și distractiv, lipsit de rigiditate și convenții de etichetă.  

Spectacolul poate fi văzut pe 13 februarie la Expirat, iar în interviul de mai jos, scriitorul vorbește despre ce l-a inspirat la Rostopasca, ce crede că putem prelua din spiritul acestei grupări în România de azi, cum vede rolul culturii în prezent, dar și viitorul societății noastre.

„Principalul lor numitor comun era umorul”

– După ce i-ați cunoscut pe oamenii care au făcut parte din Rostopasca, cum i-ați perceput ca grup și ce v-a atras cel mai mult la modul în care funcționau împreună?
– Ce mi-a plăcut la ei e că pe cât erau de liberi și aparent dezinteresați de reguli, pe atât erau de muncitori și de educați. Ei nu luau în răspăr arta pentru că nu se pricepeau la ea, ci dimpotrivă, o făceau ca răspuns la ce se întâmpla în artele vizuale în acel moment, lupta dintre tradiționaliștii nițel religioși și modernii nițel prea moderni. În plus, numitorul lor comun, poate chiar principalul lor numitor comun, era umorul. Și n-ai cum să nu-i iubești pentru asta.

Cum s-a desfășurat procesul de documentare pentru text: ce tip de materiale, povești sau mărturii ați avut în vedere, ce elemente ați considerat esențiale și în cât timp ați scris efectiv piesa?

Am pornit de la o carte despre Rostopasca editată de Erwin Kessler, care consta din interviuri cu cei cinci membri ai grupului care apar și în spectacol: Angela Bontaș, Alina Buga, Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo și Alina Pențac. Mai apoi, am vorbit cu Gorzo și Comănescu. Pe Angela Bontaș și Alina Pențac le-am cunoscut abia după ce textul era deja gata. Piesa am scris-o în două sau trei săptămâni, de obicei noaptea, după 12.

„În timp ce alți artiști lucrau ani de zile la o expoziție, oamenii din Rostopasca aveau una la trei luni de televizor”

Ați declarat într-un interviu că Dumitru Gorzo v-a spus să nu faceți „ceva serios”, iar asta v-a împins într-o direcție mai neserioasă. Cum a influențat acest sfat forma finală a piesei?

Bine, nu e ca și cum aș fi știut să scriu piesa asta cumva serios. Unu la mână, ei sunt toți niște oameni haioși și, doi la mână, mi s-ar fi părut complet stupid să scriu o piesă în care să se vorbească academic despre artă – ceva la care oricum nu mă pricep din cale afară. 

Prin urmare, după ce am întors pe toate părțile informațiile pe care le aveam despre ei și m-am gândit o vreme și la epoca în care a existat Rostopasca, adică anii 1998-2001, mi-am zis că formatul cel mai potrivit pentru această piesă e cel al unui album de hip hop. Primele piese ale albumului expun contextul cultural și social al acelor vremuri, următoarele descriu munca celor de la Rostopasca – expoziții și performance-uri – iar la final explic cum s-a terminat toată povestea în momentul în care membrii grupului n-au mai fost de acord asupra direcției lor, și în plus au intervenit și diverse situații de viață, cum e și normal să se întâmple.

Dacă ar fi să descrieți Rostopasca așa cum s-a format atunci, în anii ’90, cum ați defini acest grup, spiritul lui, cât și poziționarea sa în peisajul artistic al României de atunci?

Ei erau ăia liberi, nonconformiști, plini de umor, isteți, rapizi, și care nu se luau aproape deloc în serios. În timp ce alți artiști lucrau ani de zile la o expoziție, oamenii din Rostopasca aveau una la trei luni. Și asta pentru că nu le păsa de materiale, făceau artă din orice, de la pungi de plastic la ambalaje de televizor sau deșeuri de orice fel. Dă-le o plapumă, o bucată de tablă, o găleată de vopsea roz, niște sfori – și ei se descurcau să facă ceva din toate astea.

„Ce ne-a interesat a fost să avem noi spiritul Rostopasca”

Piesa este foarte entertaining, și, din perspectiva mea, a redat ideea de libertate, nonconformism și o energie de tip punk care sfidează regulile. Faptul că Rostopasca nu mai există ca grup, dar spiritul ei pare să fi rămas (și poate fi preluat de oricine), a fost un mesaj pe care l-ați urmărit?

Dacă spectacolul a ieșit cum a ieșit, adică plin de energie și nebunie și nonconformism, asta s-a întâmplat în primul rând pentru că regizoarea Monica Stoica a înțeles spiritul Rostopasca încă și mai bine decât mine și a adus niște haos absolut binevenit în piesa mea care era probabil puțin cam prea rigid structurată. Ce ne-a interesat probabil pe amândoi, dar și pe ceilalți membri ai echipei, a fost să avem noi spiritul Rostopasca. Dacă-l mai preia cineva, foarte bine. Dacă nu, tot foarte bine.

În spectacol există o sfidare directă a convențiilor teatrale, inclusiv prin injurături și interacțiunea agresiv-asumată cu publicul. Putem vorbi aici despre o lipsă de obediență față de rigorile teatrului clasic (despre cum „ar trebui” să se comporte actorii și spectatorii) – a fost asta o miză asumată?

Și asta-i lucrarea Monicăi; n-am vorbit cu ea despre motivele pe care le-a avut, dar îmi imaginez că a vrut să recreeze vibe-ul de concert hip hop, unde artiștii comunică cu publicul și nu-s doar niște mini-zei cu chitări.

Cum vi se par demersurile artistice contemporane din România și cum vedeți spectatorul de teatru de azi: ce tip de spectacole credeți că preferă și de ce?

Acum un an-doi aș fi zis că teatrul a devenit blazat și plictisitor și oarecum repetitiv. De atunci am văzut o serie de spectacole extraordinare, de la cele de la CNDB, în frunte cu „Sweet Spot”, la „Anti-Climaxul” lui Bobi Pricop, „Magda by Gianina”, a Gianinei Cărbunariu, „TriluREELu-ul” Alexandrei Mihaela Dancs și Vlad Benescu sau „Break of day”, montat de Vlad Chiriță la Asociația Hearth. Pentru toate nebuniile astea există un public, așa cum și pentru montările mai clasice există unul. Cât despre artele vizuale, după ce m-am plimbat prin vreo 20 de galerii la Noaptea Albă a Galeriilor toamna trecută, pot spune că-s cam cumințele. Și ăsta nu-i un compliment.

„Ideea de anti-sistem n-o văd nici la tineri, nici la bătrâni”

Pentru cine ați gândit această piesă: ați avut un tip de public în minte atunci când ați scris-o? Cui credeți că i se adresează în mod direct?

Se adresează oricui, de la cei care au fost la prima expoziție Rostopasca în 1998 la tinerii care-s curioși să afle care-I treaba cu acest grup dubios și, din păcate, prea puțin cunoscut, sau care pur și simplu au chef de niște hip hop combinat cu teatru, interpretat de probabil cea mai bună trupă pe care o poți găsi în 2026 pe o scenă din București.

Rostopasca a apărut într-o perioadă de tranziție, când niște studenți entuziaști, cu resurse puține, au ales să se joace, să înfrunte sistemul și să rupă normele. Cum vedeți această idee de „anti-sistem” în România anului 2026?

N-o văd. N-o văd nici la tineri, nici la bătrâni. Nici în arte, oricare ar fi ele, nici în societate. Unora nu le pasă de sistem, alții și-au făcut pacea cu el, alții au îmbătrânit, s-au cumințit, au murit sau, pur și simplu, preferă să facă altceva decât să se ia la trântă cu sistemul. N-avem momentan prea multă rebeliune, cu atât mai puțin în rândul tinerilor.

În contextul politic și social actual, ce credeți că ar putea prelua cetățenii din spiritul Rostopasca și din modul lor de a reacționa la realitate?

Umorul, spiritul punk, cheful de a face lucrurile pe dos și de a enerva.

Apropo de asta, cum ați descrie România în 2026 și cum îi vedeți pe români astăzi, în raport cu libertatea, implicarea și apetitul pentru schimbare?

Suntem apatici. Suntem apatici și ca societate, și ca societate civilă, și ca artiști.

„Pare că în 2026 rolul culturii e să se lupte pentru supraviețuire”

Credeți că arta poate schimba ceva în mentalitatea oamenilor? Și dacă tot suntem aici, din punctul dvs. de vedere, care este rolul culturii în România lui 2026?

Cred că rolul artei e să ne facem să ne punem întrebări, nu să ne pună ea întrebări și să ne dea totodată răspunsurile la ele. Cât despre rolul culturii – ce să zic, pare că în 2026 rolul ei e să se lupte pentru supraviețuire, pentru că clasa politică de care depinde – cel puțin atunci când vorbim de instituțiile de cultură ale statului – nu o înțelege și nu îi înțelege valoarea pentru oameni. 

Când Ciprian Ciucu, primarul Capitalei, anunță dezinvolt că desființează sau, mă rog, „comasează” niște instituții pe care le numește „așa-zis culturale sau sociale” și despre care afirmă că „nu produc ceva în mod real” – zău, ce așteptări să mai ai? El fiind totuși „ăla bun” – pun și eu aici ghilimele, așa cum a pus și el culturii – ăla pe care l-am votat. 

Era ceva în planul lui despre tăieri de la cultură? Eu nu-mi amintesc să fi citit asta. Cât despre Ministrul Culturii, aș fi zis că rolul lui e să se lupte pentru cultură, nu s-o țină de mânuță și să-i explice pe îndelete de ce tăierile din carnea ei sunt atât de necesare pentru bunul mers al lucrurilor.

– În spectacol apar și referințe directe la timpurile pe care le trăim, inclusiv la candidatura lui Georgescu. Ce așteptări aveți de la România și ce v-ar plăcea să înțeleagă românii despre viitorul acestei țări?
– Fiind un optimist incurabil, mă aștept ca totul să fie bine fără prea mare efort. Doar că „fără prea mare efort” nu înseamnă chiar „niciun efort”. Sunt chestii mici pe care trebuie să le facem; dacă nu le facem, tot o să fie bine, dar cu niște ani mai târziu decât s-ar putea. 

Uite, un exemplu destul de la îndemână e Piața Amzei; mai devreme sau mai târziu, ea o să fie pietonală, asta-i clar. Doar că nimeni n-are curajul s-o zică și de-aia nu se întâmplă.