Ioan Stanomir: Stangistii de astazi refuza sa vada la Lenin amoralitatea sa, dispretul profund fata de viata umana

Noua carte a profesorului Ioan Stanomir, Rusia 1917, Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism, aparută la Editura Humanitas este un volum de istorie a ideilor – o excelentă recapitulare a condițiilor și determinărilor revoluției bolșevice din perspectiva unor concepte cheie: utopie, teroare, ideocrație, amoralism.

• Puteti cumpara cartea cu autograf de pe Giftbooks.ro

Pentru multa lume e inacceptabil faptul că teroarea este inerentă proiectului bolșevic, comunist. Spuneți dvs, pentru bolșevici paradisul nu poate fi atins decât pe acest drum al terorii. Deci, nu e vorba de o greșeală de parcurs, ci este în natura acestei mișcări să producă teroare, tiranie, totalitarism. Cam asta ar fi una dintre tezele principale ale acestui volum…

Ioan Stanomir: Eu am încercat în această carte să propun o istorie a ideilor, în termeni modești, bineînțeles, și să identific exact liniile pe care dvs. le-ați evocat. Să răspund cu forțele mele modeste la întrebarea: de ce acest tip de societate se conturează în acest mod și de acest tip de societate este legată în mod indestructibil de teroare. Ideea comunistă este fundamental inseparabilă de teroare, pentru că este o formă specifică de utopie, o utopie care se alimentează din voluntarism, iar voluntarismul se alimentează și se fondează pe violență. Proiectul marxist-leninist pe care Uniunea Sovietică îl va pune în aplicare este un proiect fondat pe violență politică. Dacă privim la motorul ideologic al acestei viziuni despre lume și viață, lupta de clasă este o codificare a violenței, pentru că ne privim pe noi, clasa muncitoare, ca fiind depozitarii speranței si pe cei care ni se opun ca pe o realitate care trebuie eliminată.

Chiar și astăzi foarte multă lume e fascinată de comunism și nu acceptă ideea că cele două fețe – ideologia și teroarea – sunt ale aceluiași corp. De ce a rămas senzația asta până astăzi, în mintea unora, că teroarea a fost doar o greșeală de parcurs?

Ioan Stanomir: Comunismul are un imens avantaj care îi permite să se reinventeze periodic – relația cu marile idei ale modernității occidentale, de la egalitatea socială la demnitatea umană și la progres. Comunismul nu a fost un proiect printre altele, ci este o formă malformată, deformată și patologică a viziunii iluministe. Este o filosofie a luminilor aplicată în mod demonic, tiranic si criminal. Viziunea este simplă: omul este bun, ca să citez din clasici, dar este menținut în lanțuri de către societate. Schimbăm societatea prin mijloace violente și redăm omului lumina sa originară, îl redăm libertății. Aceasta ar fi o dimensiune. A doua dimensiune este dimensiunea socială. Comunismul s-a legitimat ca o ideologie justițiară și egalitaristă. Ceea ce se ascunde dincolo de această etichetă elegantă, este un produs toxic pentru că adevărata substanță a acestui produs este ura. Sunt doi piloni: ura și resentimentul. Iar dacă aduci la un loc, pe de-o parte blazonul de eleganță și, pe de altă parte, pulsiunile naturale ale omului către ură și resentiment, ai explicația de ansamblu a acestei supraviețuiri a comunismului. Pentru că întrebarea dvs. este legitimă, dacă separi comunismul de teroare, și stângiștii de astăzi o fac, înseamnă că există un viitor pentru comunism. Ceea ce stângiștii de astăzi nu pot accepta este faptul că există o singură formă de manifestare istorică a comunismului, iar acesta a fost comunismul de tip sovietic, comunismul de maoist, de tip castrist sau comunismul de tip cambodgian în epoca lui Pol Pot. Dacă are cineva curiozitatea să vadă rezultatele la care s-a ajuns în cazul khmerilor roșii, ar vedea capătul de drum al ideologiei comuniste. Pentru că Pol Pot este un Lenin, un Stalin multiplicat prin puterea absolută pe care a avut-o asupra acestei societăți. El se aseamănă doar cu Mao în ceea ce privește voința absolută de reconstrucție a societății. Si ceea ce este interesant la aceste forme de comunism asiatic este că ele au fost capabile să mențină pe o durată foarte lungă teroarea. Imaginați-vă marea teroare a lui Stalin nu pe doi ani, ci pe decenii. Sau, in doi ani, cu o intensitate nemaivăzută în istoria umanității, cum a fost în cazul khmerilor roșii.

Folosiți de multe ori cuvântul acesta ”demonism”. Ce este acest demonism: e un ferment pentru mișcările bolșevice?

Ioan Stanomir: Demonismul este în primul rând legat de o carte care ne propune interpretarea fenomenului comunist înainte ca acest fenomen comunist să existe: Demonii lui Dostoievski. Cine a citit Demonii lui Dostoievski stie că există un personaj memorabil acolo, despre care a scris și Vladimir Tismăneanu, este vorba de Șigaliov. Șigaliov are o viziune simplă despre lume si viață. Trebuie să existe libertate, dar această libertate se naște din egalitatea impusă prin violență. Trebuie să-i exterminăm, sugerează Șigaliov, pe toti cei care nu se încadrează in paradigma numitorului comun. Voi crea, sugerează Șigaliov, libertate absolută din teroare absolută. Aceștia sunt de fapt demonii care au ieșit la suprafață odată cu Revoluția bolșevică din Octombrie. Este vorba de această voința prometeică, un prometeism infernal, de a aduce lumea la standardele pe care ei le socotesc ideale, o lume pe care o curăță așa cum o curăță un grădinar. Este o viziune seculară care duce mai departe milenarismul religios. Toate formele de fanatism au avut la bază această încredere absolută în inafilibilitatea mea și a proiectului meu și acest dispreț absolut față de ceea ce nu se inscrie în parametrii și-n paradigma pe care le socotesc ei fundamentale. E un pariu antropologic, ori ești ca mine, și atunci te apăr, daca vrei să rămâi așa cum ești, voi încerca să te reduc sau voi încerca să te distrug.

Discutati mult in carte istoria și evenimentele care au precedat anul 1917 si arătați că lucrurile au avut un făgaș al lor. Au existat concentrări de revoltă, de resentimente. Se putea găsi o rezolvare mai pașnică a acestor frustrări, a acestei revolte care mocnea?

Ioan Stanomir: Nefiind un istoric de profesie, eu m-am ferit să fac acest gen de exerciții contrafactuale pănă la capăt. Dar este limpede că dacă ai curiozitatea să citești istorii ale ideilor in Rusia, scrise de personalități ilustre de la Orlando Figes, Martin Malia și până la Richard Pipes, toti se confruntă cu această întrebare pe care ați evocat-o: s-ar fi putut să se intâmple altfel? Și aici, exista, în modesta mea opinie, două niveluri ale discutiei: un nivel istoric si un nivel concret al Primului Război Mondial. Daca ne referim la traseul Rusiei până la Primul Război Mondial este clar că dacă s-ar fi mers pe o cale mai solidă a reformelor din epoca lui Alexandru II-lea, undeva între 1860-1870, Rusia ar fi putut evolua, nu spre o formă de guvernare liberală, dar spre o forma de guvernare mai blândă și mai puțin barbară. Din pacate, acest lucru nu s-a intamplat tocmai pentru ca Imperiul tarist s-a dovedit incapabil să întretina un dialog autentic cu societatea sa, pe de-o parte, si pe de alta parte pentru că în societatea rusă existau forme de opoziție intratabilă față de autoritate. Era – ca să folosesc o expresie brutală si profund neacademică – un tip de întrecere ‘care pe care’, o escaladare a violenței, a violenței autorității și o violență a opoziției. Să nu uităm că personalitatea imperială care a făcut cel mai mult pentru modernizarea Rusiei a murit asasinată, este vorba de Alexandru al II-lea. Apoi, este Primul Război Mondial și mie mi se pare că aici este una dintre cheile problemei. Războiul Mondial este o cutie a Pandorei din care ies foarte multe personalități care, în absența acestei traume fondatoare ar fi rămas personalități obscure. Să-i privim pe Lenin si pe Hitler. Lenin este, la izbucnirea Primului Război Mondial, un exilat, în vreme ce Hitler este un personaj frustrat, marginal, un pictor, ca să folosesc toate clișeele interpretative, un zugrav oarecare. Ce face din acești doi oameni personalități excepționale? Capacitatea lor de a înțelege in mod monstruos, dar și, complementar, noutatea completă a lumii care apare după Primul Război Mondial. Și, ca sa mă opresc la Lenin, ce înțelege Lenin, cu geniul demonic care-l caracterizează? Înțelege că există o fereastră de oportunitate pe care o oferă distrugerea lumii. Primul Război Mondial distruge o lume. Nu este doar lumea marilor imperii, ci este lumea de care vorbea Stefan Zweig în Lumea de ieri, lumea tihnei. Lumea în care apărea o problemă dacă un om era asasinat. Or, Lenin și bolșevismul observa că, în momentul în care se produce hecatomba Primului Război Mondial, se produce ruptura originară, o nouă politică are sens. Și această politică este o politică a violenței dezlănțuite. Din această politică și din acest mare război se ivește ordinea leninistă. Ca să răspund la intrebarea dvs, marea ruptură contrafactuală în istoria umanității de sec, XX, este Primul Război Mondial. Dacă n-ar fi izbucnit Primul Război Mondial, nefiind istoric, nu pot să vă răspund la această întrebare. E clar că existau niște acumulări de plăci tectonice, niște acumulări seismice care erau aproape de nestăvilit. Dar ceea ce s-a întâmplat în Primul Război Mondial a depășit prin ferocitate și prin consecințe antropologice tot ceea ce omenirea, în sec XIX, de exemplu, cunoscuse.

Rep: Îl citați de multe ori, de exemplu, pe Michael Oakeshott. Ce a adus el viziunii dvs despre Rusia?

Ioan Stanomir: Eu, așa cum poate știu cititorii Hotnews și Contributors sunt un liberal conservator. Există câteva personalități sub semnul cărora am așezat această carte: Martin Malia, Richard Pipes, Michael Oakeshott… Ce au în comun acești gânditori remarcabili este rezerva față de utopie. Credința că există mai multe soluții decât propune gândirea unică. Michael Oakeshott avansează acest concept de raționalism politic și cultul cărții. or, ceea ce este surprinzător la totalitarisme, și-n particular la cel comunist, este acest cult al cărții, credința că o soluție, și niciodată alta, poate conduce la eliberarea umanității. De exemplu, distrugerea proprietății private. Dacă distrugem proprietatea privată omul își recapătă condiția adamică originară, el va fi din nou fericit. Dacă distrugem justiția independentă și o transformăm în justiție de clasă, și dacă instituim poliția politică și începem exterminarea metodică a inamicilor noștri, se va institui imperiul libertății – asta în registru comunist. În registrul național-socialist, dacă îi vom extermina pe toți evreii din lume, vom fi cu adevărat liberi. Pentru că nu putem fi liberi atâta timp cât există o rasă care amenință domnia ariană. Este de fapt fundamental o viziune ideocratică. Iar critica conservatoare față de viziunea ideocratică este foarte simplă: omul este deja mult prea complex și asta ne spune deja secolul XVIII pentru ca problemele pe care le generează conduita umană să fie rezumabile într-o carte. Cine a citit o singură carte și crede neabătut în ea, este un fanatic patentat. Fanaticii patentati sunt cei care produc cele mai mari suferințe oamenilor, pentru că sunt lipsiți de empatie. Ceea ce stângiștii de astăzi refuză să vadă la Lenin este amoralitatea sa, disprețul profund față de viața umană, capacitatea lui de a dispune de viața umană așa cum dispui de un sac de cartofi. Aceasta este revoluția leninistă. E o revoluție amorală, e o revoluție șigaliovistă, e revoluția care iti permite să semnezi decret după decret prin care nu omori un om, ci omori oameni care se încadrează în categorii. Aceasta este diferența esențială între țarism și bolșevism. Țarismul era un regim barbar, dar un regim barbar care opera între anumite limite de vechi regim. Regimul leninist este un regim pentru care aceste limite ale moralității tradiționale nu mai există. Cineva mă întreba într-un interviu de ce insist pe conceptul de amoralitate. Tocmai pentru că amoralitatea îți explică suspendarea moralei comune. Morala iudeo-creștină, care e matricea noastră fundamentală în occident, pornește de la principii călăuzitoare, unul dintre ele fiind sanctitatea vieții umane. Și chiar dacă omorâm, ca oameni politici simțim că e o problemă etică. Morala bolșevică suspendă aceste judecăți. ea te face să fii perfect rotund etic și perfect inocent și să nu simți sentimentul de vinovăție. Pentru că oamenii pe care tu îi extermini sunt victime ale istoriei. Aceasta este de fapt amoralitatea bolsevică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro