Jocul lui Traian Basescu

Cand vad din nou in 2012 un Traian Basescu facand fente pe loc si trecand mingea printre picioarele adversarului, observ in acelasi timp cum s-a insufletit din nou Romania ce nu mai iese de sub zodiac presedintelui jucator si polemizeaza pornind de la vorbele de duh. O fi, n-o fi? E stenograma, nu e stenograma? E minciuna sau adevar? Eroarea fundamentala a tututor adversarilor prezidentiali este ca nu au priceput, nici dupa opt ani de batai usturatoare, ca orice raspuns dai unei intrebari puse de Basescu, de pierdut tot pierzi. E ca intrebarea chelnerului politicos: domnul bea vin rosu sau alb? Esenta este ca bei vin – chiar daca vroiai sau nu vroiai inainte de asa o intrebare.

Ce inseamna a raspunde unei intrebari prezidentiale? Inseamna a te inscrie intr-un patratel ingust de joc desenat de presedinte, cu porti de dimensiunea care doreste, iar jocul este cu o minge pe care o arunca direct in teren si e teleghidata din tribune. Pierzi din start. Pentru ilustrare, intrebarea din 2004: “Oare ce blestem o fi pe poporul asta sa aiba de ales intre doi comunisti?” a definit practic confruntarea si terenul de joc. Problema nu era nici coruptia lui Nastase, nici ouale de la Cornu, nici Flota, ci care dintre cei doi era un comunist mai simpatic. Raspunsul romanilor il stim. Intrebarea din 2009, va mai amintiti a fost “cine apara Romania mai bine de moguli?” Raspunsul, iarasi, se cunoaste. Faptul ca intrebarea a rezultat din sondaje care spuneau ca presedintele nu va castiga niciodata prezentand “realizarile” primilor 5 ani de mandat este secundar – nu s-a prins nimeni sa vorbeasca despre problemele Romaniei profunde si tema a ramas lipita. Intrebarea subliminala din 2012 adresata lui Ponta este “de ce nu a acceptat postul de premier?” Sugestia mea modesta este ca nu exista o varianta de raspuns care sa il scoata in avantaj pe Ponta. De altfel, singurul raspuns la toate intrebarile de mai sus, raspuns care nu a fost dat de niciunul dintre nefericiti, e unul singur – “Nu asta e problema”. Sau , de preferat, un indignat : “Asta e problema, acum cand…..?” Comunismul nu era o problema in 2004, Romania nu urma sa fie devorata de moguli in 2009 si romanilor nu cred ca le pasa foarte tare care premier conduce pentru cateva luni inainte de alegeri.

Ce se ascunde in spatele actiunii foarte abile a presedintelui? O modalitate de actiune patentata in America inca din anii ’80 – “wedge politics”. Teoria aceasta spune ca solutia pentru a te mentine la putere este “dezbina si stapaneste”. Armele sunt impartirea electoratului prin declaratii incendiare, care polarizeaza opinia. Indiferent daca spui ca regele a fost sluga la rusi, ca Raed Arafat statea sa dea interviuri langa ambulanta, Iliescu este “batranul edec”, “poporul este neperformant”,samd, polarizarea este aproape asigurata. Se asigura imediat cateva lucruri: vizibilitatea – declaratiile spumoase sunt tocate marunt, pe toate partile, conflictul politic – se poate conta pe adversarii din opozitie sa le pese la fel de putin ca guvernantii despre problemele romanilor si sa se apuce sa raspunda, prezentarea mediatica – mesajul este raspandit peste tot, cu tot cu replici la replici, se aduna ca un bulgare de zapada. A se observa ca nu conteaza daca declaratia este adevarata sau nu, nu conteaza daca adversarii se apuca sa toace marunt declaratia respectiva – principalul este ca si “dusmanii” vorbesc tot de temele aruncate de presedinte. Un fost consilier apropiat de cercurile puterii imi descria presa ca pe o adunatura de gaini care stau acolo unde le arunci un pumn de graunte. Atata vreme cat faci agenda, continui sa fi relevant, aruncand teme noi. Iar adversarii ajuta in plus la imaginea de “luptator”. Iar adversarii sunt atat de bezmetici in a ataca orbeste, precum un taur panza rosie in timpul unei coride incat nu isi dau seama ca rostul panzei rosii este de a atrage atentia in alta directie in afara de toreador. Toate aceste tehnici pefectate sunt binecunoscute, de altfel, anumitor sfatuitori americani– sfatuitori ce au lucrat, pe rand, pentru fiecare partid intr-un anumit moment. Ideea este ca nu se merge pe impaciuire si convingerea majoritatii – se merge pe energizarea bazinului de votanti siguri. Ba mai mult – atasamentul de tip emotional pe care il naste fata de un personaj politic care “e om si el, mai greseste” devine in timp atat de puternic incat acest nucleu dur de simpatizanti ramane indiferent de ce mai aud si ce li se mai spune. Ba chiar mai mult, se naste fenomenul invers – cu cate este injurat mai tare, cu atat o minoritate il sustine mai tare, pe ideea “trebuie sa fie ceva aici, nu vezi cum il ataca nemernicii din toate directiile?”. Se uita ca paruiala e regizata si orchestrata din start.

Care este singurul raspuns al opozantilor? Sa mearga fuga-fuguta in arhive si sa se apuce sa scotoceasca de a facut efectiv Basescu in 8 ani de mandat. Nu e suficient sa trancaneasca, trebuie sa se deplaseze la fata locului. Exemplul unu: o masura salutara (ehem), adica potrivita, adecvata in imprejurarea de a fi fost candidat la primaria capitalei a fost sa propuna, ca Ministru al Transporturilor, eliberarea Garii de Nord de boschetari si atarnatori, prin introducerea celebrei taxe de peron. Intrucat masura a fost intoarsa de Ludovic Orban, boschetarii au revenit, Gara de Nord e la fel. Exemplul doi : ca primar al Bucurestiului a promis ca va rezolva problema cainilor vagabonzi , promitand chiar ca ii va pune pe toti intr-un avion sa ii duca Brigitte Bardot pe toti cu ea la Paris. Conform prefectului Capitalei, se estimeaza ca 50.000 de oameni vor fi muscati de cainii vagabonzi in urmatorii 5 ani – declaratia e recenta. Exemplul trei: ca sa il pocneasca pe Tariceanu in problema gunoaielor de la marginea Bucurestiului, presedintele s-a transformat intr-o dupa-amiaza, fulger, in primul muncitor de la salubrizare al tarii si a tocmit o actiune fara precedent, sa demonstreze ca “se poate”. Nimeni nu s-a dus dupa aceea sa vada daca mai exista sau nu gunoaie in acea portiune din localitatea Glina. Exemplul patru: pentru a-I da peste nas lui Geoana in campania din 2009, Basescu i-a facut “pepenari” pe oamenii din Dolj. Ca sa repare eroarea, a facut o alta miscare spectaculoasa : s-a dus la fata locului, cu televiziunile dupa el, sa cumpere doi pepeni de pe marginea drumului. Cei doi pepeni au devenit cei mai mediatizati din istoria Romaniei. Pe picior de plecare, presedintele a promis si un depozit de legume. Depozitul nu a venit in ultimii trei ani, cei din Dabuleni vor ramane doar cu ciubucul nefiscalizat de la presedinte. Exemplul cinci: iesiri repetate ale presedintelui impotriva “baietilor destepti”, inca din 2005. Realitatea? Contractele s-au dublat, s-au triplat, iar in 2009 a fost tunul cel mare cu prelungirea contractelor pana in 2018 – paguba estimata de FMI si Societatea Academica din Romania este de 240 de milioane de euro pe an. Cel care a semnat contractele – Mihai David –este inca in functie,desi a fost propus de PSD. De ce? Pentru ca este sustinut de putere, cum altfel? Exemplul sase: propunerea de 50% in plus la salariile dascalilor si insistenta apasata ca bani sunt destui. Si putem continua asa la infinit.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

​