Lost in Translation. Competitiile UEFISCDI si deontologia academica

N-aș fi supus atenției publice experiența de candidat într-o competiție de cercetare dacă n-aș fi crezut, pe de o parte, că ea e semnificativă pentru modul mai general în care funcționează o instituție fundamentală precum UEFISCDI, plasată sub dubla egidă a Ministerului Educației Naționale și a Ministerului Cercetării și Inovării. Pe de altă parte, n-aș fi scris textul de față dacă nu s-ar fi dovedit deja că mecanismele interne de autoreglare ale sus-menționatei instituții sunt ineficiente – din rațiuni pe care le voi detalia mai jos – în asigurarea bunei desfășurări a concursului. Recunosc, nu în ultimul rând, că dezvăluirile publice ale unor colegi din domeniul științelor sociale și umaniste m-au încurajat să le reafirm poziția prin precizări suplimentare.

Așadar, să încep cu începutul: înalta afiliere, dublată de o responsabilitate care provine din gestionarea unor fonduri publice, ar fi trebuit să asigure garanții de profesionalism și de respectare a unui cod deontologic elementar. Așa încât am decis, în prima lună a anului 2017, să înaintez o propunere în cadrul „Proiectului de cercetare pentru tinere echipe” cu speranța, desigur, ca el să fie finanțat –, dar și cu consolarea preventivă că experiența în sine a evaluării poate fi benefică în viitor.

Cele mai problematice aspecte s-au dovedit a fi legate de lipsa de competență a evaluatorilor, împreună cu declinarea oricăror responsabilități în procesul evaluării din partea instituției organizatoare. Le iau pe rând:

1. Specialist în literatura română, dar interesat în același timp de integrarea ei într-un circuit teoretic mai amplu, îmi propusesem o morfologie a romanului românesc din unghiul impactului traducerilor (a translational literary history), argumentând împotriva organicismului istoriilor literare de secol XX prin apelul la metode recente precum Descriptive Translation Studies, World Literature Studies sau analize cantitative. Proiect în a cărui utilitate cred în continuare.

Avântul romantic și optimismul instituțional au început să se năruie, însă, odată cu devoalarea primelor fișe de evaluare. În locul unor rapoarte care să ateste specializarea evaluatorilor în domeniu, mi s-au servit niște notițe stupefiante. Să mai menționez că nu-mi consider propunerea infailibilă și m-aș fi așteptat la observații legate de viabilitatea sau compatibilitatea metodelor, de eficiența conceptelor lansate, de completări ale stadiului cercetării, eventuale scăpări bibliografice…pe scurt, scholarly stuff. Mă rușinez retrospectiv de naivitatea de a fi crezut că voi dialoga cu specialiști. În locul unor observații pertinente, care să justifice depunctarea, m-am lovit de agramatisme („dar totuși”), de fraze generale precum „Ce se mai poate spune nou despre romanul românesc?” sau de denaturări crase ale proiectului, care atestă cititul „pe genunche”, conform unei expresii consacrate în spațiul academic românesc. Proiectului unei istorii literare transLaționale i se răspunde cu îndoiala în raport cu o istorie transNațională, față de care evaluatorul își manifestă sfătos îngrijorarea că nu și-ar găsi destui „avocați sau adepți”. Răstălmăcirilor literale li se alătură nu mai puțin stupefiante erori factuale, precum reproșul absenței articolelor ISI – menționate în CV. Recunosc că mi-am compus răspunsul (așa-numitul „rebuttal”) reluând argumentele științifice, dar fără mari speranțe, având în vedere că evaluarea cobora discursul la un atare nivel.

„Norocul” a venit, totuși, în urma unei campanii publice a altor colegi înscriși în aceeași competiție, care a făcut ca UEFISCDI să schimbe unul dintre evaluatori ce își întocmea evaluările cu copy-paste de la un proiect la altul. Se pare că propunerea mea beneficiase și de expertiza acestuia, motiv pentru care vineri, în 16 decembrie 2017, UEFISCDI mă anunță printr-un e-mail cu privire la reluarea procesului de evaluare.

Din păcate, noul raport atestă aceeași specializare în domeniu, dublată de alte „exigențe”– conform dictonului expertul nu-i expert destul dacă nu-i și exigent. Singura obiecție legată de conținutul propriu-zis se referă la sugestia extinderii domeniului de investigație a romanului tradus în România – fixat de mine la 1821 – asupra secolului XVIII, cu „un examen al traducerilor de beletristică efectuate (din belșug, la scara de atunci) în secolul al XVIII-lea, uneori prin mai mulți intermediari”. Buimăcit, recunosc că n-am înțeles imediat dacă evaluatorii se referă la secolul XVIII î. Hr. sau d. Hr, întrucât ambele sunt cam la fel de relevante pentru traducerea romanului în spațiul românesc. Mă îndoiesc că era nevoie de referințe exacte și de mai mult de o licență în studii literare românești pentru a demonstra absența genului și a unui sistem al traducerilor în secolul XVIII, dar fie:Dicționarul cronologic al romanuluitradus în România,editat de Institutul „Sextil Pușcariu” din Cluj (Ed. Academiei Române, 2005) atestă faptul că… singurul roman tradus dinainte de 1820 datează din 1794. Or, în condițiile în care evaluatorii nu indică date inedite sau nu trimit la alte lucrări de specialitate, tind să cred că cercetătorii Academiei Române au dreptate.

Pe scurt: e destul de deprimant să fii evaluat de cineva care afirmă cu seninătate că există „traduceri (…) din belșug” în literatura română pre-modernă și care nu chestionează probleme de morfologie a genurilor într-un secol în care romanul abia prinde contur în Occident. La fel ca primul, raportul semnat în această formă de toți cei 3 evaluatori mai conține, evident, și alte inadvertențe factuale: cele două articole premiate de UEFISCDI devin doar unul, iar contribuția la un volum colectiv publicat la Bloomsbury Academic e respinsă ca nefiind o contribuție într-un „volum publicat la o editură prestigioasă internațională”. Trecând peste amănuntul stânjenitor că acolo au publicat nume recunoscute în domeniu precum Harold Bloom, Patricia Waugh, David Damrosch și alții, evaluatorii susțin că editura nu se găsește pe listele publicațiilor de impact internațional. Privite mai atent, aceste liste menționează totuși editura Berg Publishers, achiziționată de Bloomsbury în 2012. De altfel, chiar link-ul atașat editurii Berg Publishers de către UEFISCDI trimite la Bloomsbury. E drept că eroarea evaluatorilor ar putea fi, în acest caz, motivată de lista scientometrică furnizată de UEFISCDI, neactualizată din 2012!

Nu mai insist: toate aceste detalii n-ar fi fost atât de importante, dacă, în urma semnalării lor explicite în procesul de rebuttal, evaluatorii le-ar fi adus corecții sau precizări suplimentare. În schimb, raportul final primit pe data de 12 ianuarie 2018 păstrează aceleași enormități științifice: semn că nici autorii lui, nici instituția organizatoare n-au considerat necesar să îndrepte date concrete de istorie literară sau detalii furnizate de CV-ul candidatului. Sau, mai grav: nici unii, nici alții nici nu le-au citit măcar. În fond, ce contează? Sub protecția anonimatului și în absența controlului calității de către UEFISCDI, care menționează profilactic că eventualele contestații vizează exclusiv vicii de procedură, neputând „avea ca obiect punctajele şi comentariile asociate criteriilor de evaluare” –, se poate spune orice despre orice, chiar și într-un raport girat de o instituție plasată sub egida guvernului României.

2. Și aici ajungem, de fapt, la responsabilitatea acestor evaluări, cu atât mai mult cu cât – s-a observat, cred – ele nu privesc probleme de calitate sau de interpretare (pe care am ales să le las deoparte tocmai din cauza subiectivității lor inerente), ci chestiuni factuale, a căror respectare vizează o deontologie academică elementară. Este UEFISCDI doar un secretariat tehnic care întocmește tabele, așa cum încearcă să acrediteze în spațiul public, neasumându-și chestiuni legate de domeniul de competență a evaluatorilor sau de calitatea evaluărilor? Nu era obligația instituției organizatoare de a asigura convergența minimă între contestațiile aplicantului și rapoartele de evaluare, de vreme ce printre principiile menționate pe site-ul UEFISCDI regăsim obiectivul „facilitării comunicării între evaluatori/raportori oferind totodată posibilitatea aplicantului de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la comentariile evaluatorilor”? În strânsă legătură cu întrebarea anterioară: nu reprezintă neverificarea/menținerea unor rapoarte care conțin date eronate,semnalate de candidat, un viciu de procedură? Mai departe: este suficientă „declararea în scris” a competenței în domeniul propunerii de proiect pentru ca evaluatorul să nu mai fie monitorizat de instituția organizatoare? Nu în ultimul rând, cum este posibil ca UEFISCDI – care încurajează declarativ inovația în cercetare – să indice și să admită evaluarea unor cercetători conform unor factori de performanță (edituri de prestigiu internațional) neactualizați din 2012?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro