Memoriile lui Petre Mihai Băcanu. În așteptarea celor care urmează

O perioadă în anii petrecuți la România liberă înainte de Revoluție, Petre Mihai Băcanu fusese tentat să publice la rubrica sa „Zig Zag” câte o știre legată de fericire. A fost tras de urechi la redacție pentru această idee, dar va avea ocazia să scrie despre mulțumire, euforie, bucurie, calm, satisfacție, stări care conduc spre bine. Credea în fericire și succes[1]. Avea să caute „rețeta fericirii” și în celula de la Securitate. Acolo, „fericirea nu putea fi decât în mine”[2]. Iubise șahul. În închisoare a început să joace șah pe o tablă improvizată mintal. Apoi, a confenționat piese de șah înmuind bucăți din coltucul de pâine în apă. Când în celulă a fost adus un director de fabrică, prins furând, a putut lipi, din bucățile de ambalaj ale pachetelor primite de „colegul” de detenție, 32 de pătrățele negre. Din acel moment, o perioadă, nu a mai jucat singur. A plimbat șahul său improvizat în desaga de pușcăriaș și la Jilava, și retur în Rahova.

Deși Băcanu a fugit toată viața de aglomerație, a suportat cu greutate singurătatea din închisoare. Ea pare să-l fi afectat mai mult chiar decât violențele. De altfel, „a fi ținut singur, într-o celulă, este o formă de tortură”[3]. Și-a pierdut vocea, apoi a rămas cu ea voalată. A încercat diferite metode să-și umple timpul. La început, s-a gândit să numere, să socotească, apoi, a trecut la recitarea versurilor cunoscute. Cel mai bine i-a făcut rememorarea călătoriilor, „pasiunea mea”, mai ales cele montane, „care-l vindecaseră de teamă”[4]. Călătorea prin poenițe, străbătea păduri dese, trecea prin vadul pârâiașelor, urca pe vârfuri unde ajungeau și vulturii…

Am început cu aceste extrase din memoriile ziaristului fost deținut politic căci la ele am fost în mod particular sensibil. Împreună, descriu o parte din cel care este Petre Mihai Băcanu[5]. Absolvent al Facultății de Filologie (Universitatea București), a lucrat timp de aproape 20 de ani ca redactor la România liberă, până în 1988. Atunci a inițiat și a pregătit împreună cu colegii săi Mihai Crean­gă și Anton Uncu, cu inginerul Ştefan Niculescu Maier și maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, cu asistența matriţe­rului Nicolae Neacşu şi a economistei Elena Gheor­ghe, un ziar clandestin. Au fost arestați cu toții în luna ianuarie 1989. Vestea despre acțiunea ziariștilor de la România liberă avea să ajungă la postul de radio Europa liberă – și de acolo, în toată România și la occidentalii interesați de rezistența anticomunistă din Est – la ceva timp de la internarea lor în celulele din Rahova 37, sediul Securității[6]. Acțiunea lui Petre Mihai Băcanu și a colegilor săi a devenit una dintre cele mai notorii acțiuni anticeaușiste din anul 1989. După Revoluție au fost publicate interviuri, referințe, memoriile lui Anton Uncu (Am crezut, Ed. Ziua, 2005), analize cu privire la operația clandestină de la România liberă și la eroii ei. Însă de abia acum devenim martorii motivațiilor, sentimentelor, emoțiilor, gândurilor și experiențelor inițiatorului.  Aș saluta volumul Biletul de ieșire… și pentru că este una dintre rarele cărți care intră în mod autentic în intimitatea frământărilor de conștiință ale unui actor al opoziției față de comunism din anii obedienței generalizate. Cartea este în același timp o frescă subiectivă a ceaușismului, înregistrând experiențe umane și fapte sociale care se îmbină, se explică și se confirmă reciproc. Cartea nu sugerează cum s-a întâmplat ca autorul ei să joace un rol esențial în devenirea democrației românești, în anii 1990. Sper din toată inima ca Petre Mihai Băcanu să ne facă și martorii motivațiilor, sentimentelor, emoțiilor, gândurilor și experiențelor sale din primul deceniu postdecembrist. 

Darul gratitudinii. Cine a contat în viața lui Petre Mihai Băcanu

Un mare dar al lui Petre Mihai Băcanu este gratitudinea. Cartea amintește cu afecțiune de oamenii care l-au inspirat și i-au fost modele. O invocă cu admirație, repetat, pe Ana Blandiana. Pentru el, poeziile apărute la revista Amfiteatru în anul 1982 (în urma cărora redactorul-şef, Stelian Moţiu, şi adjunctul său, Dumitru Constantin, au fost suspendați) par să fi constituit un punct de cotitură. Imediat după apariția lor, Băcanu va multiplica poeziile deja faimoase în câte 80 de exemplare și le va răspândi. Au mai contat pentru el exemplele Doinei Cornea, a lui Paul Goma și a lui Radu Fillipescu. Pe aceștia îi va numi repetat într-o serie a rezistenților, alături de Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Iulius Filip și mulți alții care „spărseseră gheața fricii”[7]. Pentru formarea conștiinței care într-un final l-a împins la actul de împotrivire la regim, au contat părinții și profesorii din copilărie.

Un loc aparte în amintirile sale îl are doctorul Zorel Filipescu, tatăl dizidentului Radu Filipescu. Îi luase două interviuri, prin 1980, întrucât doctorul avea în meseria lui performanțe recunoscute. După arestarea ziariștilor, Filipescu tatăl a căutat-o pe Carmen Uncu, soția lui Anton Uncu, s-a întâlnit cu ea și i-a cerut fotografiile ziariștilor închiși pentru a anunța străinătatea. A transmis în afară toate informațiile obținute. „Ce om, Zorel Filipescu!”, exclamă Băcanu. „Un tămăduitor, și de trupuri, și de suflete”[8].

Sentimentul său de gratitudine are o asemenea dimensiune în viața sa interioară, încât a „sacrificat” un capitol de 8 pagini pentru a numi organizațiile care au intervenit pentru a fi scos din închisoare (între ele Amnesty International, Reporteri fără Frontiere, publicații internaționale care au adoptat ziariștii închiși) și sutele de persoane care li s-au adăugat de peste tot în lume, dintre care a putut numi doar câțiva. Scrie Petre Mihai Băcanu: „Le port recunoștință colegilor de breasă din întreaga lume și celor care au protestat, cărora le datorăm viața. Atenția străinătății în cazul nostru mi-a înlesnit și renunțarea la răzbunare (niciodată la uitare) […] Dacă s-ar găsi aceste scrisori (…) aș mulțumi fiecăruia în parte, chiar și după 33 de ani. Nu știu câți mai trăiesc, dar le transmit o îmbrățișare din suflet. Asemenea oameni sunt adevărați profesori în viață”[9].

Am folosit și eu la acest punct mai multe rânduri decât de așteptat, ca să subliniez atitudinea lui Băcanu. Într-o societate în care recunoștința este floare rară, prea plinul ei, cum o arată fostul deținut politic, hrănește inimile.

Torționarii

            Petre Mihai Băcanu a fost torturat în închisoare. Povestește încercările prin care a trecut, căci își asumă condiția de martor. Dar o face cu o discreție care constituie, pentru mine, o altă piatră prețioasă a personalității sale[10]. Va tot da peste securiști și peste milițienii torționari după Revoluție, căci aceștia vor penetra structurile unde se împarțeau bogația și puterea. Între ei, ofițerii de la Jilava, ai cărei deținuți aveau să se întrebe: „ce-au făcut deosebit [ei] de-au fost avansați în grad după Revoluție?”[11]. Apar în amintirile lui, Mihai Părvulescu, „bătăușul Direcției a VI-a” și Creangă Mihail, „chiar șeful arestului. Un satrap… A rămas în funcție până în 1993 apoi a devenit executor de credite la « Credit Bank »”[12].

Despre cariera acestora va scrie după 1990, când victoria Securității asupra societății va deveni temă fierbinte a ziarului România liberă pe care-l conducea. Apar rânduri, în carte, despre Marian Ureche. Mai multe documente din Arhiva CNSAS pe care Băcanu le-a consultat documentau acțiunile sale represive. După revoluție, Ureche va ajunge șeful SIPA, unde a angajat agenți din Securitate.

Între personajele „care-i asistau” pe ofițeri, îl amintește pe Cornel Vlad, colegul de redacție și turnător care, „un comod de altfel”, „s-a nimerit” la sediul României libere ora 8 dimineața, când au venit minerii, în 1990[13].

Personajul care domină „răul” în memoria lui Băcanu este șeful de anchetă, Burloi, cu „ochi bulbucați care ieșeau din orbite”, având „o plăcere sadică de a umili”[14]. Între referirile la el există un pasaj care m-a impresionat, nu pentru că l-ar descrie mai izbutit pe torționar, ci pentru că dă măsura sincerității și a omenescului acestei cărți: „Nu m-am folosit niciodată de etichetări despre fizicul oamenilor. În timp ce-l priveam pe Butoi am avut o pornire pe care nu mi-o puteam stăpâni, de a-l eticheta cu regnul animal, de a-i atribui o poreclă. Aș fi avut pornirea să-i zic față de șobolan, de guzgan, aer porcin, păr slinos, ochi de șarpe, rânjet de reptilă. Față schimonosită de ură, colțurile buzelor lăsate în jos”[15].

Luciditatea lui Băcanu

Copilăria lui Băcanu a fost marcată de privațiuni. A asistat la falimentarea gospădăriilor țărănești, în urma colectivizării. Prima lui întâlnire directă cu represiunea comunistă: dispariția Luminiței, colega de joacă, luată peste noapte, cu familia ei de „moșieri”, și dusă la Lățești, pe malul brațului Borcea. I s-a povestit cum a trebuit să fie dat foc teancurilor de cărți din casă, volume esențiale ale culturii române și universale. Tatăl său va fi anchetat repetat de Securitate. I-a văzut cămașa pătată de sânge. „Tata, întors de la Securitate – a fost prima mea amintire politică”[16].

Firea lui sensibilă a fost rănită de cruzimile comunismului. Una din răni, în acest pasaj: „Iubeam caii, le consideram animale superioare, tresăream la tropotul lor pe șosea. M-am născut în trapul cailor.[…] Ce minți absurde să omoare caii! Caii-prieteni, mâinile-drepte-ale-țăranilor. Alte victime ale comunismului. Conflictul comuniștilor cu Ducipal, cu nobilul patruped”[17].

Atitudinea anticomunistă a lui Băcanu este rezultatul a tot ce i s-a întâmplat în viață. Atitudinea a crescut natural: și-a tăiat cravata de pionier, „cârpa roșie în formă de triunghi isoscel, despre care eram obligați să spunem că-i ruptă din drapelul glorios al partidului”[18]. Totuși, a fi anticomunist întrucât ai fost rănit de regim nu duce, în sine, la maturitate politică. Am descoperit în memoriile lui Băcanu un discernământ care nu mi-a fost evident anterior. Iată opiniile lui Băcanu privind câteva teme sensibile: „Ar fi fost o prostie antisovietismul orb. Curentul pereistrokist, altădată ni s-ar fi părut imposibil. Nu aveam decât de a profita de emanciparea survenită în citadela comunismului ori a marii născociri care s-a numit « stahanovismul »”. Și:  „Nu m-a entuziasmat în niciun fel discursul  lui Ceaușesu din 20 august 1968. M-a pufnit râsul când l-am auzit perorând despre constituirea gărzilor muncitorești, cetățenești, care erau dotate cu ancestralele ZB-uri…”[19].

Apreciez că Petre Mihai Băcanu este un tradiționalist. Arată a fi sensibil la clasicile narațiuni istorice, pare atașat de civilizația satului, unde s-a născut, este religios. Dar asumă distincțiile care fac dreptate, chiar dacă incomode: „Adevăratul Patriarh al mântuirii bisericilor n-a fost Patriarhul Ortodoxiei Românești, ci inginerul Eugeniu Iordăchescu [cel care a condus mutarea bisericilor, blocurilor, clădirilor istorice]. Docila Biserică Ortodoxă, cu Teoctist în frunte, nu s-a opus demolării atâtor monumente; aș zice mai curând că au fost aliații Puterii”[20].  

Sensibilitățile lui Petre Mihai Băcanu

Am amintit deja una, care-i va alina perioada închisorii: iubirea muntelui. S-a născut la munte, s-a alimentat mereu cu energia lui, acolo a învățat „ce înseamnă povârnișul și libertatea”. Petre Mihai Băcanu a pus umărul la înființarea Salvamontului (1969-1970).

Are chemarea admirației. Un loc în paleta lui de merit îl ocupă savanții marginalizați de regim. Îi face cunoscuți cititorilor pentru a-i admira și ei. Dedică mai multe pagini doctorului Ion Jovin, martor al Unirii, savant apropiat de elita medicală a lumii franceze, autor a 145 de lucrări care-i atrăsese respectul specialiștilor, medicul lui Iuliu Maniu, apoi deținut politic și adus în anchetă, de Securitate, în 1989, în ciuda vârstei înaintate, să dea informații cu privire la relația lui cu Petre Mihai Băcanu. „Ce regim era acesta”, întreabă PMB, „care încă îl chema la Securitate pe un om de 91 ani, dacă nu unul de terorism de stat?”[21] (p. 181).  

Amintește cu drag de Victor Ciochia, descoperitorul celor cinci căi de emigrație a păsărilor în Delta Dunării. Savantul uimise lumea atunci când a pus la punct combaterea biologică a dăunătorilor. Fusese solicitat să lucreze în străinătate, a preferat să rămână la mica lui unitate de la Brașov, până când mafia pesticidelor a reușit să i-o distugă.

Între portretele frumoase din volum, unul este al inginerului Ștefan Niculescu Maier, pe care-l cunoscuse pe vremea când acesta colabora pe teme științifice la diferite reviste, inclusiv una care ținea de România liberă. Îi citează mai multe spuneri admirabile, precum: „încrederea este miere”.

M-a emoționat atitudinea lui Băcanu față de femei: o solidaritate în multe registre. Când se poate, le dă drept exemplu: „ « Uite, Blandiana, o femeie, se luptă, iar noi, bărbații, nu suntem în stare să facem nimic » – îmi ziceam, și le-am spus-o și altora. Două femei reușiseră să spargă zidul iadului comunist, Blandiana și Cornea. Au avut curajul să transmită amarul unei nații”[22].

Petre Mihai Băcanu este solidar cu femeile în suferința lor. Pe marginea unei istorii din închisoare vorbește despre miile de femei care au pierit întrucât în urma avorturilor, au fost lăsate să moară. Între ele, profesoara de engleză a fiului său, cu trei copii minori. Amintește de micile ființe abandonate în orfelinate, peste 100.000. Și iată cu ce gând însoțește exemplele date: „Odată în plus, n-am regretat că am fost la  închisoare. Măcar pentru cele care au fost omorâte cu sânge rece pentru că nu s-au lăsat folosite ca mașini de reproducere, și tot a meritat să încercăm să schimbăm ceva”[23]. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro