Nimic despre barbati

Femeile din România sunt frumoase. Așa am auzit. Mă uit la toate și mă gândesc cât din fiecare trăiește, măcar pentru o frântură de gest sau de gând, și în fibra mea.

Văd – din mersul mașinii – de-a lungul drumului de țară, aceeași femeie, în replică nesfârșită: făptură măruntă, cu mers legănat și picioare noduroase, cu pielea brăzdată și buzele supte. Seamănă toate cu bunica mea și pot să găsesc în fiecare privire ceva din tristețea care mă petrecea la plecare, pe uliță, spre gară.

Mă uit la toate mamele Epocii de aur – astăzi bunici – femeile care au stat la cozi, au îndurat gerul pentru o sticlă de lapte la 5 dimineața, umilințele avorturilor în taină sau ale bucățior de pâine drămuite pe cartelă. Femeile care au spălat scutece de mână și au mers la defilări, cu zâmbete confecționate ocazional, pe față. Nu știu de unde găseau timp pentru toate și de unde încă mai picura răbdarea poveștilor de culcare. Cred că de la ele ne-au rămas un soi de eroism și sacrificiu – o icoană a mamei învingătoare, fără erotism, fără îndrăzneala feminității asumate.

Femeile astea au crescut o generație întreagă de ”fete cuminți”: tinere cărora li s-a spus, de mici, să urmeze o școală, să-și ia o diplomă, să se mărite și să facă la timp, copii. Fete care au trăit lângă sacrificiile mamelor lor și pe care le-au compensat ulterior în propria viață, cu un fel de îndârjire didactică, atunci când s-au apucat să facă lucrurile mai bine: sunt femeile care conduc astăzi gospodării cu putere masculină, care pun toate lucrurile la loc, pe rafturile lor, care au o carieră, care-și copleșesc copiii cu atenții și care-și țin bărbații călcați și spălați, numai buni de puși în vitrină. Sunt femeile unei datorii asumate cu încăpățânare, destul de însingurate în căsniciile lor, cu soți adesea ușor infantilizați, striviți de puterea lor atotcuprinzătoare. Sunt femeile de la intersecția a două timpuri: sunt fiicele mamelor lor exemplare, dar care au ajuns să se maturizeze într-o plină eră a sexualității explicite, publice, și a unui alt model de feminitate, care le pune brutal în inferioritate.

Ele s-au trezit astăzi în plină eră a sprâncenelor tatuate și a sutelor de rețete de slăbit; în timpul fardului pictural, al genelor lungi, al buclelor și al unghiilor-gheară. Epoca fotografiilor cu bot, a fundurilor bombate și a ocheadelor obraznice. Timpul trucurilor vândute ca sfaturi prin reviste, momentul strategiilor pentru jocurile de putere și răzbunarea orgoliilor noastre istorice. Au apărut femeile ca animal de rasă, ca specie care își revendică teritoriul prin prospețimea pielii, lungimea părului, firma poșetei și numele bărbatului, ca accesoriu.

Există, desigur, o mulțime de femei originale, extraordinare, sensibile și pline de conținut. Ele sunt prezențe discrete și horâtoare în viața multora. Nu sunt încă la modă – despre ele nu se fac pictoriale, nici reportaje, nici povești de succes. Ele sunt luate ca atare, respectate și asumate în tăcere.

Fetițele de astăzi au, ca moștenire, emoțiile a trei tipuri de mamă: una aplecată în câmp și soare – cea care a săpat pământul ca să-și trimită copiii la școală; alta care a gestionat eroic lipsurile și umilințele idealurilor comuniste și una care a încercat să compenseze toate durerile anterioare, asumându-și bărbătește cam toate rolurile în viața familiei.

Mă uit la adolescentele care traversează strada către liceu: toate au mers de felină, pantalonii strânși pe coapse și toate scrutează instinctiv șoferii celor mai bune mașini de la trecerea de pietoni. Cam toate își trec degetele prin păr, cu gesturi largi și cochete, au unghiile mai îngrijite decât ale mele, un plictis languros în priviri și o blazare chic în colțul gurii. Le-am văzut și prin cluburi – dansează extraordinar de bine, au o relaxare a șoldurilor și o încredere în feminitatea lor pe care noi, generații întregi de mame, nu am descoperit-o niciodată.

Am văzut crescând multe fetițe, cele pe care le-am avut în clase în ultimii 10-15 ani. Le știu aluatul interior– câtă timiditate, câtă inocență și ce povești s-au turnat cu emoții cu tot, în devenirea lor. S-au schimbat sub ochii noștri: își fac poze cu o frecvență obsesiv-compulsivă, își verifică telefoanele nevrotic, își măsoară decolteurile cu priviri piezișe, merg în baie, în pauze, ca să-și rimeleze genele sau pur și simplu să-și mai întâlnească o dată, chipul în oglindă. Sunt feminine, frumoase, impetuoase. Nu mai au pe chip crispările noastre, nici neliniștile zilei de mâine. Au însă nevroza sau emoția mascată a unei invizibile competiții, parcă în permanentă desfășurare: par veșnicele aspirante ale gesturilor de validare, apreciere, recunoaștere. Au o admirabilă armonie a chipului, asociată cu o sete incredibilă de a fi văzute.

Nu cred că e vorba de vulgaritate, de libertăți sexuale brusc dobândite și nici de modele prost gestionate în media. Nu aș condamna generații întregi de fete doar pentru că își redefinesc feminitatea. Ele sunt probabil primele femei care au timpul să se uite la sine – să se inspecteze atent, să se reinventeze și să devină conștiente de forța lor. O fac însă împachetând spectaculos un interior nedeclarat și neexplorat. Acoperind o mulțime de nesiguranțe, neîncrederi și frici.

Știu multe tinere care cunosc zeci de trucuri cosmetice cu mult înainte de a se apuca de un sport sau de a-și descoperi vreo pasiune sau vreun autor preferat. Multe iși aplică prima pudră pe față cu mult înainte ca pielea lor sa fi cunoscut transpirația vreunui meci pierdut sau îmbujorarea unei emoții adevarate. Poate că e vorba de un reflex de camuflare a multor absențe din viață – a lor sau a generațiilor de mame din urma lor. Cu cât îmi par mai frumoase, cu atât mai mult mă gândesc că nu locuiește nimeni dincolo de înțepenirea încântătoare a feței lor. Sau că cineva nu s-a ocupat să pună dinainte suficientă sclipire in priviri, ca să nu fie mereu nevoie de fard..

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro