O discuție cu scriitoarea Cristina Vremeș despre felul cum ne amintim si cum ne distanțăm de amintiri

Edituri precum Humanitas, Polirom, Trei, Nemira, dar și multe altele, publică numeroși scriitori români de azi. Toti autorii publicati de aceste mari edituri sunt buni, sunt valoroși, oricât de ciudat ar suna o astfel de generalizare. Oricare volum ați alege din raft, șansele să fiți dezamăgit sunt foarte mici. Selecția manuscriselor pe o piață a cărții care se micșoreza pe an ce trece – românii citesc cele mai puține cărți dintre toate țările europene, la o distanță mare de bulgari sau unguri, de pildă, iar tendința este să citescă și mai puțin – a devenit o competitie destul de dură. Asta și în condițiile în care critica literară aproape a dispărut, abia prin reviste locale dacă mai puteți găsi rânduri bine scrise. Cam așa arată tabloul literaturii române de azi, multe cărți bune, puțini cititori și rari și locali critici literari.

Am invitat-o pe Cristina Vremeș, al cărei roman Balada Necunoscutului a apărut de curând la editura Humanitas la o discuție despre această care din care am putea învăța, la fel ca eroina romanului, o fată în pragul pubertății, să ne distanțăm de propriile amintiri dureroase, să le purificăm de aluviunile sentimentelor si suferințelor ce continuă încă să se adauge. (Interviu de Lucian Popescu)

 La o privire superficială, romanul acesta pe care l-ați publicat de curând la editura Humanitas, ar putea părea un roman psihologic sau introspectiv. Dar lucrurile nu stau așa. Ceea ce descrieți nu sunt trăiri propriu-zise, ci  o căutare mai pură a unor amintiri și o circumscriere a lor într-un regim mai obiectiv. Încă din primele pagini ale romanului, când fiica își privește tatăl bolnav și nu mai îl recunoaște și se întreabă: „cine era tatăl meu de toate zilele și cine era acea fantomă cu aer de prăpăd pe nume Dinu”, se anunță ce va urma. Cum ați scris acest roman, care a fost impulsul și traseul lui?

             Mă bucur că folosiți acest cuvânt impuls, fiindcă a fost un roman-impuls. Referitor la scena despre care vorbiți, apare tot cam pe la început și o scenă care cumva inaugurează tema, tema necunoscutului. Și cred că de acolo începe această distanțare, distanțarea despre care vorbeați adineauri, în sensul în care, da, nu este un roman neapărat psihologic. Este un fel de intervenție de chirurg asupra unor fapte și întâmplări care pot fi foarte dureroase în sine, dar printr-o anumită distanțare, cred că se ajunge la altceva. Am și vrut să spun de la început că nu este o autobiografie, nu este doar un roman despre copilăria mea.

Am vrut să găsesc un fel de numitor comun, ceva mai obiectiv.  Cumva o platformă, o narațiune  cu mai multe teme, în care mai mulți s-ar putea regăsi, nu neapărat din generația mea, deși deja mi-au scris diverși oameni, că se regăsesc în ceea ce am scris. Cred mă aliniez cu felul în care ați perceput până acum cartea. Da, nu este un roman psihologic. Are o o altă viziune, o altă perspectivă.

Vorbeam înainte și vă spuneam că după părerea mea, cheia romanului este se ceea ce se numește defamiliarizare, nu doar ca tehnică literară, ci și o  tehnică de investigare psihologică. Fraza asta din roman „o să-l uiți pe tatăl tău, o întreabă din Dinu pe fiica sa” indică procesul de defamiliarizare. Se face această trecere de la „tatăl meu” la Dinu, numele propriu al tatălui, care devine un fel de străin.

             Distanțarea, momentul în care tatăl devine devine Dinu este momentul în care îți schimbi privirea și îți privești tatăl dintr-o altă perspectivă mai rece, mai analitică, mai obiectivă și cumva încerci să înțelegi ceva ce rămâne foarte greu de descifrat, dacă nu este chiar indescifrabilul.

Dar ce înseamnă să ne amintim? Adică putem să avem niște amintiri subiective, încărcate de unele trăiri, de unele sentimente. Dar câteodată simți că amintirea aceea ar putea fi mai pură, obiectivă. Eu așa am citit cumva romanul, căutarea asta unei amintiri mai pure, dincolo de trăirea de moment.

             Nu știu dacă eu cred cu adevărat în amintiri, fiindcă amintirile sunt foarte subiective. Nu cred că există o întâmplare pur obiectivă, detașată de cei care o trăiesc și felul în care o trăiesc și felul în care și-o amintesc mai apoi. Straturile, sentimentele se adaugă între timp, în mai mulți ani. Cred că este mai mult. Cumva nu știu cum. O amintire pură, și în același timp aș putea spune impersonală, o amintire-tipar să-i spunem, prin care încercăm să înțelegem mai mult structura relației dintre o fată de 12 ani, o fetiță care devine fată, care va deveni femeie, și tatăl ei. O amintire care ar putea fi un fel de cunoaștere universală. Zicem că amintirea este poarta prin care se intră într-o schemă mai mai generală și nu știu dacă are sens ce spun.

Este un roman de călătorie, descrie o călătorie.

              Călătoria din roman pornește la București și și se termină în Disneyland, Paris. Este descris foarte rapid și drumul de întoarcere. Este o călătorie care servește drept pretext pentru o călătorie interioară și descoperirea unei arheologii, să spun așa, a unei familii, care se destramă, în care eroina-și aduce aminte de foarte multe secvențe, de foarte multe lucruri pe care și le-ar fi dorit să le să le uite. Acolo apar mai multe mai multe voci. Fiindcă nu este vocea copilului tot timpul, de cele mai multe ori nu este vocea copilului. Este o voce matură, retrospectivă, care se gândește la ce s-a întâmplat în în trecut. Dar câteodată există și un fel de de zoom să-i spun așa și vedem lucrurile prin ochii copilului mai îndeaproape.

Vi s-a părut că scriind acest roman ați trăit într-o aventură, personală și ca să spun așa, „spirituală”?

             Când am scris romanul, da, a fost o aventură în în foarte multe sensuri. Într-adevăr, fiindcă a fost o carte pe care am început-o în timpul pandemiei și a fost un moment în care căutam alte lucruri pe plan personal și să-i spun spiritual, deși mă tem puțin de acest cuvânt, fiindcă poate să creeze foarte multe confuzii. Dar da, a fost o carte care a apărut ca un impuls și care a continuat. Scrierea sa a continuat în momentul în care mi-am reinventat și viața personală și am început să mă relocalizez și să descopăr viața de nomad, parțial seminomad. Vreau să spun că din timpul pandemiei am început să mă relocalizez în diverse comunități, în Europa, apoi am călătorit în America Latină, apoi înapoi în Asia. A fost un roman pe care l-am scris în timpul unor călătorii,  în care și eu, personal am avut parte de călătoria mea. Călătoria mea interioară.

În tot romanul există un fel de tensiune între fata, personajul principal, și tatăl. La un moment dat fata se gândește că ar vrea să evite soarta Cordeliei, fiica Regelui Lear, care moare la sfârșitul piesei. Or, în mai toate tragediile soarta eroilor tragici e determinată de ceea ce se numește în greacă amartia, o greșeală de interpretare pe care erou o face, interpretează greșit  semnele,  înțelege greșit evenimentele. Regele Lear interpretează greșit spusele fetelor lui și asta duce spre deznodământ tragic. Ce e greșit în relația între fiică și tatăl ei în roman? Ce nu interpreta bine tatăl în  această relație.

             O, aceasta e o întrebare foarte bună și cred că e o întrebare a romanului care e fără răspuns, rămâne la nivelul de investigație. E o întrebare mult prea complexă ca să aibă un răspuns clar la final. Cred că este mai mult un pas înapoi și o privire critică prin care se am încercat să înțeleg o structură, fără să spun care este soluția și din felul în care am conceput eu romanul, cred că fetița nu are un spațiu al ei de dezvoltare în care să-și afirme propria sa înțelegere despre lume, propria sa semantică, fiind tot timpul atașată felului în care tatăl privește lumea. Este un tată care nu îi creează locul de de joacă, deși este tată foarte, îmi vine să spun, jucăuș, dar nu vreau să fie greșit interpretat cuvântul, care are o dimensiune cumva copilăroasă și inocentă și naivă. Dar tocmai din cauza faptului că a rămas un copil, nu devine un părinte care să creeze spațiul de siguranță. Și aici mai apare o altă problemă, faptul că, în general nu există o sematică a formării fetițelor, nu există un Bildungsroman. Cred că încă suntem foarte în urmă în raport cu această cunoaștere.

Fetița pleacă într-o călătorie  dintr-un București foarte urât și cred că generația dumneavoastră și-a trăit copilăria pe când Bucureștiul era cel mai urât cu putință. Dar ca să revin puțin la tema defamiliarizări, era un urât familiar, era un urât și ceva dezagreabil, dar care era făcea parte totuți dintr-un spațiu familiar. Cum ați descrie familiaritatea asta a urâtului.

             Acum, felul în care protagonista se raportează la orașul în care s-a născut și a copilărit nu este neapărat felul în care eu mă raportez la orașul în care m-am născut și am copilărit. Deci sunt două lucruri foarte separate pentru mine. În roman, într-adevăr, sunt multe scene în care am încercat să creez această privire inocentă a unui copil care descoperă cealaltă lume, lumea Vestului, foarte puțin cunoscută la vremea respectivă, despre care se elaborase o adevărată mitologie, despre cum totul este minunat acolo, undeva, în depărtare, unde sunt blugi și multă ciocolată și tot felul de tot felul de lucruri. Bineînțeles niște idealizări. Cred că ce e important sau ce mi s-a părut mie important a fost faptul că această fetiță descoperă urâtul din orașul în care s-a născut și a copilărit în momentul în care vede altceva și atunci își de seama că acolo unde a copilărit nu este așa de curat și nu sunt aceleași lumini și o grămadă de lucruri diferă, nu sunt aceleași palate și nu sunt aceleași muze și nu sunt aceleași picturi și nu sunt aceleași personaje Disney. Cred că e mai mult un urât descoperit, ceva care devine urat. Cred că e vorba mai mult de o descentrare, fiindcă mi-e foarte greu să cred că un copil crede că locul în care s-a născut este urât. Oriunde te-ai născut în mod normal este cel mai frumos, dar atunci când pleci de acolo și vezi alte lucruri, există această descentrare și centrul de greutate e altul. Continua lectura pe contributors.ro