O necesară taxare a prostiei

Ținând cont de actul care a provocat-o, și emitenții acestuia, discuția despre „profitul multinaționalelor” este un exercițiu de despicat în patru firul căzut de la baba care se piaptănă.

Pornește de la descoperirea surprinzătoare a apei calde: așa-zisele „multinaționale” caută să-și maximizeze profitul propriu, în dauna celui taxat de stat. La fel ca absolut orice agent economic rațional, firmă sau persoană, în moduri și magnitudini diferite. Sunt convins că cei surprinși, șocați de această descoperire n-au fost sau n-au avut vreodată un prieten sau o rudă, patron, care să „pună pe firmă”, adică să raporteze cheltuieli personale în contul respectiv, ca să-și scadă profitul impozabil. Sunt convins că niciunul din cei care se declară furioși pe această stare de fapt n-au cunoștință sau nu înțeleg la ce se folosesc grilele notariale, că doar și ei și toți cunoscuții lor au raportat statului până la ultimul bănuț orice tranzacție imobiliară, și în general orice venit personal”.

Dincolo de ironie, există această orbire și poate e pe undeva de înțeles: entități diferite pot avea interese în opoziție, care să fie în același timp și perfect legitime. Datoria unui agent economic este strict față de el însuși, maximizarea câștigului propriu, fie că e vorba de o persoană fie de un grup de acționari/patroni. Și e foarte bine așa. Datoria statului este strict față de interesul public, prin serviciile pe care le oferă, și, în consecință, față de sănătatea finanțelor publice care susțin aceste servicii. Și e foarte bine așa. Nu e nicio contradicție sau paradox aici.

E pe undeva aceeași situație ca în justiție, mai ales cea penală. Nu e de mirare că citesc periodic propuneri revoluționare care ar desființa instituția avocaților sau, mai rău, i-ar transforma în agenți ai statului. Nu e o coincidență că sunt destui oameni care ar desființa și băncile, convinși că ar fi un progres – cel puțin până în momentul în care sunt în situația de a avea nevoie de ele. E o aiureală și o aberație să crezi și să porți discuția în termeni de „băieți buni și răi”: interesele sunt opuse, nu entitățile în sine. Nu competiție e între ele, ci complementaritate; distrugerea uneia nu înseamnă triumful, ci ruina celeilalte. Fără avocați, dedicați strict interesului clienților lor, n-ar exista justiție. Fără o economie privată prosperă finanțele publice ar fi devastate (da, știu, există o anumită idee bună, care a fost invariabil aplicată greșit).

Acestea fiind spuse, revenind la oile și ougeurile noastre: departe de mine orice idee de a „plânge pe umerii băncilor/multinaționalelor” din contră: aș aplauda orice măsură guvernamentală care, conform interesului legitim al statului, ar stabili un nou echilibru între veniturile publice și cele private, un aranjament care, pe termen lung și stabil, să avanseze interesul public. Or, n-am văzut din partea celor care le aplaudă OUG-ul vreun argument sau demonstrație că reprezintă așa ceva. Am văzut cel mult variații ale clișeului idiot citat mai sus, parte a unei discuții purtate în termeni greșiți de la bun început.

Mai mult, de fapt, avem o altă orbire, de data asta deloc de înțeles : nu doar că guvernarea PSD – ALDE, prin OUG-ul acela, nu reușește în interesul (legitim) sus-pomenit. Nici măcar nu-l caută. Asta fiind, de altfel, o chestie de ordinul evidenței. Însă, după ce au descoperit șocați apa caldă, apărătorii ordonanței reușesc cu lejeritate să vadă o strânsă legătură între sulă și prefectură: spre exemplu între cum trebuie combătut „profitul nesimțit” al multinaționalelor și sabotarea pilonului II, banii de pensie a șapte milioane de cetățeni români.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro