O soluție inedită la paradoxul lui Fermi. Extratereștrii ar fi deja aici, doar că nu îi putem percepe

Zecile de soluții oferite până acum la faimoasa întrebare a lui Fermi, cea care subliniază aparentul paradox dintre vastitatea universului și lipsa oricăror dovezi privind existența altor civilizații inteligente decât cea umană, au plecat de la considerente eronate. Răspunsul paradoxului ar putea fi însă unul inedit. Afirmația îi aparține lui Vojin Rakic, cercetător în cadrul Universității din Belgrad, și a fost detaliată într-un studiu recent publicat în revista International Journal of Astrobiology.

Conceptul eronat de la care ar fi plecat toate încercările de a explica paradoxul lui Fermi este cel al antropocentrismului, afirmă omul de știință sârb. Mai exact, situarea omului pe o poziție centrală în ceea ce înseamnă natura universului și, implicit, în ecuația apariției vieții.

O astfel de abordare își are originea acum cel puțin 2.500 de ani, odată cu primul sofist al Greciei antice, Protagoras (sofist – învățați itineranți care aveau ca metodă de discuție argumentarea sofistică). Protagoras, citat ulterior de către Platon, ar fi spus o maximă care a răzbătut până azi, „omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Pe scurt, înțelegerea umană a fenomenelor este una superioară sau chiar singura formă posibilă de înțelegere. Iar în acest caz, oamenii de știință au picat în capcana antropocentrismului, subliniază Vojin Rakic, căci este imposibil să judeci posibilele inteligențe extraterestre prin prisma perspectivei umane. O perspectivă care, cu tot repectul pentru specia umană, rămâne una extrem de limitată.

Chiar și atunci când se pomenește scenariul unor civilizații care au dezvoltat o tehnologie superioară care să le ascundă prezența, tehnologie imposibil de observat de către oameni, tot la limitele observației umane se referă. Iar aici ne aflăm într-un veritabil cerc vicios, afirmă autorul studiului.

Posibile soluții la paradoxul lui Fermi

Poate cea mai uzitată abordare a paradoxului lui Fermi este aceea cunoscută sub numele de „Ipoteza Pământului rar”. Ea face trimitere la ciclul evolutiv care a dus la apariția vieții multicelulare și, ulterior, la inteligența umană, ca fiind unul extrem de rar. Practic, combinația circumstanțelor astrofizice și geologice care a dus la un astfel de rezultat este fie extrem de puțin probabilă, fie chiar unică în Univers. Prin urmare, fie suntem singuri în tot Universul, fie numărul civilizațiilor inteligente este unul incredibil de redus.

Ipoteza inteligenței rare pleacă, în principiu, de la același raționament ca și Ipoteza Pământului rar. Pe scurt, apariția vieții este un fenomen relativ comun în Univers. Însă cea a inteligenței superioare necesită circumstanțe excepționale.

Ca un exemplu, omul nu este singura specie inteligentă de pe Terra. O inteligență ridicată au și delfinii, primatele sau chiar cefalopodele. Însă niciuna dintre aceste specii nu este capabilă să ridice zgârie-nori sau să efectueze zboruri spațiale. Prin urmare, probabilitatea existenței unor civilizații avansate tehnologic în Univers este una foarte redusă, ba chiar inexistentă.

O abordare diferită este oferită și de Ipoteza anihilării vieții. Ea nu susține unicitatea sau raritatea inteligenței superioare. Însă subliniază hazardul la care este supusă. Poate cel mai bun exemplu este cel al asteroidului gigantic care a dus la dispariția dinozaurilor.

E adevărat, nu este vorba despre dispariția unor specii inteligente în acest caz. Însă, dacă un astfel de episod s-ar petrece în prezent, consecințele ar fi aceleași. Situație care s-ar repeta și în cazul unor supervulcani, a încălzirii globale extreme sau a altor fenomene cu efect distructiv major.

Iar faptul că astfel de fenomene nu sunt unele tocmai rare la scala temporală a universului implică ideea că mai toate formele de viață inteligente au fost distruse până să apuce să dezvolte o tehnică de comunicare spațială.

Tendința de autodistrugere a formelor avansate de inteligență este o altă ipoteză care ar putea explica paradoxul lui Fermi. Fie că este vorba despre tehnologii care duc la distrugerea speciilor, a habitatelor sau a întregii planete, fie că este vorba despre conflicte care duc la anihilare, toate par ipoteze la fel de plauzibile.

Apoi, ipotetica dezvoltare a capacității de a efectua călătorii interstelare ar duce la o vulnerabilitate mai mare a speciei, decât la capacitatea ei de a trece peste astfel de obstacole. Vorbim dspre contaminare accidentală, epuizarea resurselor, greșeli fatale în crearea și folosirea inteligenței artificiale șamd.

Stephen Hawking pomenea un scenariu alternativ la această ipoteză și vorbea de un nivel de dezvoltare în care acumularea de cunoștințe devine cu mult mai importantă decât transmiterea lor. Iar într-un astfel de punct, sistemul devine instabil și se poate autodistruge.

Nu în ultimul rând, tendința de a-i distruge pe alții. Există posibilitatea, privind numai ipotetica distrugere a altor specii umane de către Homo sapiens în trecutul îndepărtat al speciei noastre, ca toate civilizațiile inteligente să manifeste o astfel de tendință. Aceea de a considera alte specii ca rivale sau ca amenințări. Iar de aici și până la anihilarea mai tuturor civilizațiilor inteligente, scenariul ar putea prinde contur.

Barierele comunicării

O alternativă la ipotezele expuse mai sus vine sub forma imposibilității unor civilizații de a comunica între ele. Iar o variantă a acestui scenariu este cea a incompatibilității tehnologiei. Mai exact, o civilizație extraterestră avansată poate folosi un sistem de comunicare pe care omenirea nu îl poate percepe. Sau, o altă variantă, îl poate percepe, dar semnalele sunt transmise într-o perioadă atât de redusă de timp încât probabilitatea ca ele să fie receptate este aproape nulă.

O altă barieră o poate constitui distanța uriașă dintre lumile locuite de specii inteligente. Apoi, avansul tehnologic. Este posibil ca alte specii inteligente să fi atins un nivel atât de avansat de dezvoltare încât să transceadă forma fizică. Spre exemplu, au creat medii virtuale în care și-au transferat conștiința. Iar într-un astfel de caz, dat fiind nivelul de dezvoltare al omenirii, orice metodă de comunicare este imposibilă.

Lipsa resurselor unei civilizații pentru a atinge un nivel superior în ceea ce înseamnă dezvoltarea, vezi cazul colonizării interstelare, este un alt scenariu propus de oamenii de știință. Apoi, plecând de la această idee a incapacității dezvoltării coloniilor interstelare, lipsa comunicațiilor de același gen. Iar fără capacitatea de a comunica între diferite sisteme solare, speciile avansate nu ar putea trimite decât semnale simple, aproape imposibil de perceput de câtre alții.

O alternativă inedită la paradoxul Fermi

Pe lângă toate ipotezele subliniate până acum, evident, există multe altele. Omenirea nu a avut decât un timp infim în care să „asculte” spațiul cosmic în căutarea unor semnale de la alte civilizații. Sau, mai toate civilizațiile ascultă, dar mai nimeni nu transmite.

Terra este evitată intenționat pentru că specia umană este una mult prea periculoasă. Extratereștrii sunt deja aici, dar nu vor să fie văzuți, deși uneori mai au scăpări (a se vedea presupusele cazuri OZN). Și aici am subliniat doar câteva dintre ipotezele care circulă în mediul științific și nu numai.

Toate acestea pleacă însă de la acel concept al antropocentrismului, enunțat mai devreme, subliniază Vojin Rakic. Iar startul a fost unul greșit, căci observația și înțelegerea umană au limitele lor.

Este foarte posibil, subliniază acesta, ca forme de viață extraterestre să îmbrace forme pe care oamenii nu le pot detecta cu simțurile sau cu tehnologia lor. Și nu, nu vorbim de cazurile ipotetice în care extratereștrii s-ar ascunde voit.

Pur și simplu, astfel de entități ar putea trăi în dimensiuni pe care oamenii nici măcar nu și le pot imagina, darămite accesa. Iar această ipoteză a fost denumită „soluția limitărilor epistemologice umane”.

Să luăm, spre exemplu, cazul unui vierme, propune cercetătorul sârb. Un vierme nu va percepe omul așa cum oamenii se percep ei înșiși. Da, pot experimenta interacțiunea cu oamenii. Ca un alt exemplu, un om poate ucide un vierme. Dar viermele de lângă acesta nu va ști niciodată cine sau ce anume l-a ucis pe primul

O altă variantă este aceea în care entități extraterestre îi pot percepe pe oameni, dar în moduri în care oamenii nu sunt capabili să acționeze. Prin urmare, este mult mai probabil ca entități inteligente să existe alături de noi fără a putea fi observate, așa cum un vierme nu ne poate percepe pe noi. Pur și simplu, nu are simțurile necesare penru a ne percepe într-un mod similar cu cel uman.

În consecință, se poate presupune că oamenii pot resimți consecințele acțiunii unor astfel de forme de viață, însă nici măcar nu ar fi conștienți că au făcut-o. Astfel, oamenii nu ar avea nici măcar cea mai mică idee despre existența lor.

Problema celor trei dimensiuni

Omul, afirmă Vojin Rakic, este capabil să perceapă trei dimensiuni. Un vierme, să spunem, ar putea percepe o singură dimensiune. Unul mai avansat ar putea percepe două dimensiuni. Însă, aproape cert, există și alte dimensiuni ale spațiului.

De asemenea, este vorba despre percepția timpului. Oamenii percep o singură dimensiune a acestuia. Este asemenea unei linii drepte în care oamenii percep doar trecutul. Au o idee despre viitor, însă nu știu ce se poate întâmpla atunci. În aceeași ordine de idei, ar putea exista și alte dimensiuni ale timpului. Spre exemplu, viitorul se află într-un univers care înconjoară oamenii, dar pe care noi nu îl putem observa.

Spațiu-timpul ar putea avea chiar mai mult decât cele trei dimensiuni observabile. Iar noi, ca să fim sinceri, nici măcar nu ne putem imagina cum ar arăta un univers cu doar două dimensiuni, darămite mai mult de trei.

Practic, din acest punct de vedere, comparativ cu alte specii care pot percepe astfel de dimensiuni, suntem la nivelul acelui vierme care nu percepe decât una singură. Ah, și încă ceva, în astfel de universuri, să le spunem universuri paralele, ar putea exista tot oameni. Dar unii mult mai inteligenți decât noi.

Concluzia? Paradoxul lui Fermi este un paradox, dar numai dacă îl privești dintr-un punct de vedere antropocentric.