Poate o țară să se îmbogățească exportând oameni în loc de produse?

Într-o epocă în care dezvoltarea industrială devine din ce în ce mai dificilă, o veche întrebare revine cu o nouă intensitate: poate o țară să se îmbogățească nu exportând produse, ci exportând oameni?

Experiența din regiuni precum Kerala din India sugerează că răspunsul este mai complex decât pare, spune The Economist.

„Economia remitențelor”

Kerala, un stat din sudul Indiei, este un exemplu excelent. Timp de decenii, milioane de muncitori au migrat către țările producătoare de petrol din Golful Persic, inițial pentru locuri de muncă cu salarii mici, apoi pentru poziții mai calificate.

Astăzi, aproximativ 1,7 milioane de locuitori ai statului Kerala trăiesc în Golf – aproape 5% din populația statului. Banii pe care îi trimit înapoi au transformat economia locală: la un moment dat, remitențele reprezentau aproximativ un sfert din PIB-ul statului, depășind atât producția industrială, cât și cheltuielile publice.

Rezultatul este impresionant în ceea ce privește nivelul de trai. Consumul pe cap de locuitor este mult mai mare decât media națională, în timp ce sărăcia este aproape inexistentă.

Cazul statului Kerala nu este unic. În multe țări cu venituri mici și medii, remitențele reprezintă o sursă cheie de venit și finanțare.

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:

În țări precum Honduras, Liban, Nepal și Tadjikistan, acestea reprezintă peste 20% din venitul național. Per total, ele constituie aproximativ o treime din totalul intrărilor de capital către aceste economii.

Beneficiile sunt vizibile: reducerea sărăciei, îmbunătățirea sănătății, creșterea nivelului de educație. În unele cazuri, cum ar fi Nepalul, se estimează că acestea au contribuit la o scădere semnificativă a ratelor sărăciei.

Dezvoltare sau doar consum?

Totuși, impactul remitențelor asupra creșterii economice reale este mult mai limitat. Studiile arată că, până și o creștere semnificativă a remitențelor duce doar la o mică creștere a PIB-ului pe cap de locuitor.

Motivul este că o mare parte din acești bani sunt direcționați către consum: case, mașini, cheltuieli zilnice. Acest lucru îmbunătățește viața cetățenilor, dar nu neapărat crește productivitatea sau exporturile.

În Kerala, de exemplu, remitențele au creat așteptări salariale ridicate pe care economia locală se luptă să le atingă. În același timp, constrângerile politice și instituționale descurajează investițiile, limitând crearea de locuri de muncă.

Exodul creierelor sau întoarcerea lor?

Elementul crucial este ceea ce „se întoarce” în țara de origine. Migrația poate funcționa negativ, ca un „exod al creierelor”, sau pozitiv, ca o „întoarcere a creierelor”.

În unele cazuri, cum ar fi în India, puternic tehnologică, migrația tinerilor calificați a creat un întreg ecosistem. Mulți tineri s-au instruit pentru a lucra în străinătate, dar mulți au rămas acasă, creând o industrie puternică de export a serviciilor.

Astăzi, exporturile IT ale Indiei depășesc remitențele. Acolo, migrația a servit drept motor al creșterii economice – nu doar ca sursă de venit.

Marea capcană: dependența de țări străine

Cel mai mare dezavantaj al unui model de dezvoltare bazat pe migrație este că acesta depinde de factori care nu pot fi controlați de țara de origine.

Condițiile economice din țările gazdă, deciziile politice privind piața muncii și chiar crizele geopolitice pot schimba brusc peisajul.

În cazul Kerala, numărul migranților către Golf s-a stabilizat, deoarece țările din regiune acordă prioritate propriilor cetățeni. În același timp, impactul războiului în regiune ar putea reduce semnificativ remitențele.

Spre deosebire de exporturile de bunuri, care pot fi redirecționate către alte piețe, oamenii nu se deplasează la fel de ușor atunci când condițiile se schimbă.

Un model cu limite

Imigrația este aproape întotdeauna în beneficiul migranților înșiși și al familiilor acestora. Însă, ca strategie generală de dezvoltare, are limite clare, notează The Economist.

Poate îmbunătăți nivelul de trai, dar nu garantează progresul economic durabil. Pentru a deveni un motor real al creșterii, trebuie să fie însoțit de investiții, instituții și oportunități care să valorifice capitalul uman din țară.

Altfel, „exportarea oamenilor” ajunge să fie o soluție necesară – și nu o strategie de prosperitate.