Profesorii. Câteva observaţii cu privire la un studiu

Face multe valuri pe Internet un studiu realizat de patru cercetători români (trei dintre ei de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca) la comanda Fundaţiei “Friedrich Ebert”, studiu care sondează în mentalitatea profesorilor români cu privire la valorile democratice, la soarta europeană a României, dar şi la câteva chestiuni spinoase şi delicate din punct de vedere cultural.

Cum era de aşteptat – cel puţin eu nu m-aş fi aşteptat la altceva – studiul dă la iveală un portret psiho-etic complicat al profesorilor din România, cu poziţii care sunt adesea contradictorii. De exemplu, deşi 87% din totalul profesorilor apreciază democraţia ca fiind o opţiune bună pentru România, 45% ar susţine un lider puternic care să reducă rolul Parlamentului. Cu adevărat suprinzător (sau poate nu) mi se pare faptul că opţiunile ne- sau anti-democratice (România să aibă un conducător autoritar, să aibă la conducere un regim militar, să fie guvernată religios, să iasă din UE) sunt, la absolut toate capitolele, mai răspândite la profesorii sub 35 de ani decât la ceilalţi. Profesorii prezintă, de asemenea, o încredere scăzută în instituţii, iar dintre aceste instituţii, cele mai apreciate sunt armata (79%), Biserica (62%), poliţia (59%) şi… Uniunea Europeană (59,3%). De asemenea, profesorii au, în general, o imagine proastă despre ONG-uri, deşi sunt masiv membri de sindicat. Unul dintre cele mai delicate aspecte relevate de studiu este reprezentat de nivelurile de toleranţă socială. Procente semnificative ale profesorilor resping cel mai adesea persoanele dependente de droguri (58,7%), persoanele dependente de alcool (53,6%), persoanele de etnie romă (42,5%), homosexualii (33,7%), ba chiar şi partenerii necăsătoriţi (33,1%). Lucrul este în primul rând suprinzător daca ne gândim că majoritatea profesorilor sunt şi diriginţi şi activează efectiv, ca parteneri sau iniţiatori, în proiecte de combatere a traficului şi consumului de droguri, precum şi în proiecte de combatere a discriminării. Trebuie menţionat, totuşi, că acestea sunt categorii sociale pe care procentele menţionate dintre profesori nu şi le-ar dori ca vecini, lucru explicabil în parte prin aceea că unele categorii (consumatorii de dorguri, alcoolicii, romii) sunt asociate în imaginarul colectiv cu delincvenţa potenţială (conform lui Gibson, asocierea unui grup cu un potenţial pericol reprezintă un predictor important al respingerii acelei categorii). Această explicaţie este mai puţin credibilă în cazul homosexualilor sau persoanelor necăsătorite, unde putem suspecta mai degrabă prejudecăţi de factură religioasă şi culturală decât sensibilitatea la un pericol prezumtiv. Aş nota, totuşi, că refuzul de a locui în vecinătatea unor astfel de categorii nu implică necesarmente raportarea disciminatorie la ele în procesul educativ şi nici nu înseamnă că profesorii respectivi se vor achita deficitar de sarcina de a face o educaţie democratică şi incluzivă de calitate. Alte aspecte relevate de studiu se referă la valorizarea puternică a familiei de către profesori, care condamnă în general violenţa familială, deşi există procente semnificative (31,6%) care consideră că violenţa împotriva copiilor este uneori justificată. În ciuda unor procente semnificative de profesori cu opinii care ridică măcar semne de întrebare cu privire la nivelul general de tolaranţă şi spirit democratic în şcoala românească, un procent uriaş de profesori consideră ca fiind fundamentale valori precum toleranţa şi respectul pentru alte persoane (96,1%) sau lucrul în echipă şi cooperarea cu semenii (96,9%), spre deosebire de supunere (agreată în proporţie de 39,1%, aflată pe utimul locul în ierarhia valorilor preferate). De asemenea, merită remarcat că unul din opt profesori se pronunţă direct în favoarea segregării şcolare pe criterii etnice, în vreme ce un profesor din cinci nu agreează explicit plasarea copiilor în clase mixte, variate din punct de vedere etnic. Studiul furnizează şi alte date interesante.

Pentru cei dispuşi să încerce să înţeleagă şi nu să se indigneze, imaginea este mai degrabă deconcertantă şi greu de înţeles. Aşa cum văd eu lucrurile, cred că studiul arată că procente semnificative dintre profesorii români au mai degrabă o înţelegere superficială şi declarativă a spiritului şi principiilor democratice şi europene, manifestă un scepticism marcat faţă de instituţiile locale, pe care nu le văd ca fiind cu adevărat eficiente şi funcţionale în spirit european, că există dificultăţi reale în trecerea de la teorie la practica efectivă a toleranţei şi a gestionării diversităţii. De altfel, secţiunea “Concluzii” a studiului amintit confirmă aceste aspecte, enumerând „proporţia îngrijorătoare a profesorilor care manifestă un ataşament scăzut faţă de prezenţa unui regim democratic în ţară” printre constatările sintetice ale studiului, alături de „nivelul scăzut de toleranţă socială.”

Pentru mine, profesor aflat de aproape 16 ani în sistemul public de educaţie, aceste aspecte nu sunt suprinzătoare. Le-am constatat şi empiric în decursul anilor în care am interacţionat (şi în calitate de formator şi metodist) cu mulţi profesori. De aceea, risc să avansez câteva ipoteze cu privire la cauzele acestei stări de fapt. Merită de asemenea menţionat că, în fond, opiniile profesorilor români refectă destul de fidel opiniile majorităţii populaţiei României.[1] De fapt, ca să fim absolut riguroşi, în obseraţiile pecare le le facem, să spunem că, în general, profesorii sunt, în medie, mai toleranţi şi mai deschişi decât restul populaţiei, chiar şi în comaraţie cu cei care au studii superioare.[2] Situaţia necesită însă o explicaţie dacă ne gândim că profesorii au fost supuşi, cel puţin în teorie, unor sesiuni de formare pentru democraţie şi educaţie incluzivă şi că ei sunt cei care trebuie să formeze generaţiile care să asigure României de mâine un loc în Europa democratică.

Aş remarca încă o dată „ataşamentul scăzut” al unui procent semnificativ al profesorilor faţă de valorile democratice. Voit sau nu, studiul atinge, cred, un aspect esenţial. Bazându-mă pe datele prezentate în studiu, aş spune că profesorii nu resping la nivel teoretic şi declarativ valorile europene. Doar că le este greu să le vadă realizabile în România şi încorporate de facto în instituţiile româneşti. Şi mă întreb cine i-ar putea condamna? Sistemul de educaţie românesc este efectiv unul foarte rigid şi inerţial, iar modalităţile de titularizare ţin profesorii – pe suplinitori cel puţin – într-o stare de dependenţă ciudată faţă de consiliile de administraţie ale şcolilor şi, acolo unde directorii au capacitatea de a le influenţa decisiv pe acestea, de directorii înşişi. Mă întreb cum ar putea dezvolta “ataşament” faţă de democraţie un cadru didactic care are de ales între verticalitate şi siguranţa postului. Mă întreb, de asemenea, cum ar putea dezvolta rutina cooperării, toleranţei şi dialogului membrii unei categorii sociale atacate agresiv, simplist şi maniheistic în ultimii ani, oameni cărora li s-a dat prea rar ocazia să se exprime sau să-şi manifeste personalitatea aşa cum trebuie în spaţiul public. De asemenea, spun cu convingere că majoritatea covârşitoare a cursurilor şi activităţilor de formare care ar fi trebuit să dezvolte o sensibilitate şi o mentalitate democratică la profesori (în special la cei tineri care, după cum am văzut, reprezintă procentul iliberal cel mai semnificativ) nu au fost decât vânări superficiale de credite transferabile, ocazii de a umple dosarele pentru gradaţii (atât pentru formatori, cât şi pentru formabili), iar atunci când s-au ţinut mai serios, au fost prea adesea simple recitări lozincarde, ideologice şi imperative ale unor comandamente pe care cei mai mulţi profesori le-au văzut drept irealizabile în România zilelor noastre. Să nu ne amăgim. Ataşamentul faţă de valorile democraţtice nu se poate impune cu scârba, plictiseala sau frica. Este nevoie de o transvaluare reală, de o transformare interioară profundă, deopotrivă afectivă şi intelectuală, pentru care este nevoie de cooperare reală, de contactul efectiv cu practicile democratice, accesul la marile idei ale filosofiei politice, de un mediu social stimulant şi fertil şi de o anumită dispoziţie larg instituţională. Fără toate acestea, pur şi simplu nu ne putem aştepta ca profesorii să obţină scoruri mai bune la „ataşament democratic” decât restul populaţiei.

Fără să neg un anume rasism aproape omniprezent în cancelariile româneşti – ca şi în alte medii instituţionale – un rasism mai degrabă tradiţional si difuz, care am simţit arareori că ar merge până la agresiune sau până la discriminare reală în sala de clasă, aş spune că există câţiva factori suplimentari care ar explica toleranţa socială scăzută a unor profesori. Spre deosebire de alte categorii profesionale care aud de dependenţi de droguri, alcoolici sau probleme cauzate de elevi proveniţi din medii foarte sărace (de foarte multe ori, romi) doar din presă, profesorii întâlnesc aceşti oameni zi de zi. Sunt elevii lor, sunt părinţii elevilor lor, rudele sau prietenii elevilor lor. Întrebându-ne de ce profesorii nu şi i-ar dori pe mulţi dintre ei drept vecini, am putea avea în minte şi faptul că, de cele mai multe ori, profesorii – şi psihologii şcolari – sunt singurii care le sunt în mod real aproape acestor oameni. Sunt convins că, pentru mulţi dintre cei care se grăbesc să-i înfiereze pe profesori pentru toleranţa scăzută, sunt mulţi oameni care nu au întâlnit vreodată un adolescent cu probleme legate de droguri, de alcool sau de violenţă. Nivelul scăzut de toleranţă nu este necesarmente rezultatul rasismului sau al închiderii faţă de valorile europene. Poate fi inclusiv rezultatul expunerii la o luptă îndelungată şi inegală cu rele cronice în faţa cărora profesorii sunt, de multe ori, singuri. Realmente singuri. Nenumaratele formulare completate lunar rămân fară vreo finalitate, nu se reflectă în vreo politică publică eficientă, copiii cu probleme legate de droguri nu beneficiază de vreun program serios de reabilitare sau de consiliere, copiii loviţi sau abuzaţi rămân,de foarte multe ori, loviţi sau abuzaţi ş.a.m.d. Nu este, poate, deplasat atunci ca, la un moment dat, să vrei să fugi de proximitatea celor pe care îi asociezi cu probleme enorme, copleşitoare şi aflate dincolo de puterea ta.

Pentru cei din afară, poate părea că sistemul se ocupă de toate. Zeci sau sute de mape oficiale şi portofolii ministeriale sau din inspectorate sunt pline de planuri de intervenţii, strategii instituţionale, parteneriate şi alte forme de colaborare, prognoze şi diverse alte scamatorii birocratice. Dar este o iluzie. Puţine intervenţii au loc în profunzime, puţine acţiuni cu adevărat semnificative şi care să schimbe cu adevărat mentalităţi sau care să dea oamenilor cu probleme soluţii reale. Sistemul de educaţie şi societatea în ansamblu (totalitatea prezumtivilor parteneri sociali ai profesorilor) interacţionează distructiv, de decenii întregii, într-o spirală desccendentă care ne poartă spre dezastru. Trebuie să ne privim în faţă, cu curaj, chiar dacă nu ne va plăcea ce vedem. Dar trebuie s-o facem cu toţii. Profesori, părinţi, creatori de politici publice, oameni de afaceri, ong-işti etc Nu, profesorii nu trebuie să devină ţapi ispăşitori pentru o situaţie dezolantă la care am contribuit cu toţii. Prezumtivul retard etic şi intelectual al profesorilor români este explicaţia unilaterală, trunchiată şi simplistă care convine de minune tuturor părinţilor cărora nu prea le iese parenting-ul, tuturor oamenilor politici care n-au putut gândi un ansamblu coerent de politici publice în treizeci de ani, precum şi tuturor vânzătorilor de iluzii şi de soluţii minune de tot felul.

• citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro