Rinoplastia în cabinetele de chirurgie estetică ale secolului al XVII-lea. Gossip pe seama lui Nicolae “Cîrnul”

Rinoplastia se încadrează în ceea ce Ambroise Paré numeste intervenții chirurgicale faciale. Este doar aparent un lux și este o tehnică care atrage multiple istorii, una mai pasionantă decat alta: a acelora cărora li se taie nasul (trădare, adulter, abjurare), a tehnicilor de reconstrucție nazală (e.g. Suśruta-saṃhitā sau Tagliacozzi?), a “cabinetelor secrete” în perioada pre-modernă, la Tropea, Calabria, Leiden, Padova, Paris, Berlin și aiurea. Unde se situează povestea lui Milescu Cîrnul în aceste multiple istorii? Ce anume păstrează cronicarii moldoveni pe liziera acestor memorii? Există bîrfe savante în mediile aristocrate și diplomatice la Constantinopol? Cum ne orientăm în aceste multiple istorii și de ce ne interesează astfel de tip de “povești”? Studiul pe care-l vi-l supun atenției, este un soi de interogație continuă și sincronizată a istoriilor, nicidecum istoria unui eveniment singular, aptă să intuiască termenii cunoașterii practice, atât de familiari secolului al XVII-lea.

1. Fracturi și reconstrucții nazale. De ce ne interesează antichitatea în astfel de cazuri? Cea mai veche și consistentă sursă scrisă a Istoriei Chirurgiei, pare a fi Edwin Smith Surgical Papyrus, datată în perioada Djoser (c. 3000-2500 î. Hr.). Aceasta sursă ne oferă, între altele, primele descrieri ale unor cazuri de tumefiere ori de fractură a nasului și ne descoperă activitatea medicală asiduă a lui Imhòtep, medic și arhitect la curtea faronului Netjerykhet sau Djoser, prim suveran și fondator al celei de a III a dinastii a Egiptului (c. 2760 î. Hr.). Imhòtep ar fi, cel puțin teoretic, primul medic care ne spune că o fractură nazală poate fi examinată, diagnosticată și tratată. Structura „fișei medicale” de tip Imhòtep este remarcabilă gândindu-i acuratețea, sinteza și soluțiile: se precizează numele afecțiunii, se definește patologia, se stabilește un diagnostic, se prescrie tratamentul, în fine, se oferă explicații de ordin practic. Prin urmare, ineditul acestei surse rezidă în aceea că descrie patologii și oferă prescripții. Textul acestui prețios papirus va fi tradus pentru prima oară în 1930 de către orientalistul James Henry Breasted, egiptolog și fondator al Institutului de Studii Orientale din Chicago (pînă astăzi un soi de Mecca a orientaliștilor ce studiază cu precădere civilizațiile Orientului Apropiat!). Acesta a fost secondat de către dr. Arno B. Lukhardt în efectuarea traducerii papirusului, cu precădere detaliile medicale. (29) Egiptologul James P. Allen profesor la Brown University oferă o a doua ediție critică în anul 2005, pînă în prezent de referință.

Există însă o zonă de interferență între două lumi complet diferite, anume cea a medicilor, repectiv cea a istoricilor, care recuperează abordările antice ale unei patologii: tipurile de tratament, materialele medicale folosite, raportarea la pacient, tipologia fișei medicale. De exemplu, între instrucțiunile corelative fracturii părții superioare a nasului, amintesc pe cea a folosirii tampoanelor de in, utilă pentru a efectua hemostaza dar și pentru primele măsuri de oprire a sângerării. De asemenea, tampoanele de in, îmbibate de un bun lubrefiant cum ar fi uleiul, odată introduse în cele două nări și poziționate cît mai sus cu putință, opresc hemoragia. În cazul unei fracturi, nasul deformat poate fi pansat cu ulei și miere. Cele două rulouri relativ rigide din interiorul nărilor, se vor susține cu mîna pacientului, timp în care medicul se îngrijește de oprirea hemoragiei nazale sau de curățarea sîngelui coagulat din interiorul nărilor, respectiv, din ureche, atunci cînd este cazul. Operația este extrem de dureroasă și poate împiedica pacientul să vorbească. Așadar, Edwin Smith Surgical Papyrus aduce în prim plan un tratat de medicină „rațional”, cîtă vreme patologia are etiologie, diagnostic, tratament. Din acest punct de vedere, așa cum menționam mai sus, acest papirus este cel mai important document de medicină chirurgicală al antichității Orientului Apropiat.

2. Suśruta-saṃhitāși despre reconstrucția efectivă a nasului ca procedeu chirurgical. În ce privește tehnicile de reconstrucție nazală tout court, prima sursă scrisă despre reconstrucția nasului ca procedeu chirurgical este inclusă în sursa Suśruta-saṃhitā,cap. 16.27-31 Sūtrasthāna, cu mult anterioară sursei Edwin Smith Surgical Papyrus, MS. Bower fiind datat în perioada Dinastiei Gupta (sec. IV-V A.D.) Este o tehnică chirurgicală încorporată unuia dintre primele tratate de medicină āyurvedică. (3, 4, 8, 15, 19, 24) Căpitanul britanic Hamilton Bower a descoperit acest manuscris în anul 1890 în timpul unei călătorii în Turkestanul estic, de aici numele de MS. Bower. Știm că este datat în secolul al IV-lea, la circa un mileniu distanță fată de o posibilă versiune originală. Bower oferă voluminosul manuscris Societătii Asiatice din Bengal. În timpul unei ședinte a societății menționate la Calcutta, manuscrisul va fi expus publicului, atrăgînd atenția orientaliștilor, în speță cunoscătorilor limbii sanskrite. Un an mai tîrziu, va fi studiat de către Dr. Augustus Rudolf F. Hoernle (1841-1918) medic și indianist de nationalitate indo-britanică. Se pare că era între cei mai instruiți în Calcutta Madrasah (31), adică ocul unde se studiază medicina, unde se colecționează cărți medicale ori manuscrise cu conținut medical. (16, 31)

Suśruta și tehnicile sale medicale au fost adoptate și în China antică, succesiv, în perioada medievală, tratatul său este tradus din sanskrită în arabă. (13, 17, 18, 19) În fine, în perioada renascentistă și pre-modernă, pătrunde în Europa. (5, 6, 11, 12, 13, 19, 20, 27, 32) Mai întîi avem traditia orală, prim canal de transmisie a practicii medicale, ulterior se derulează tradițiile manuscrise (extrem de numeroase și de variate) și edițiile critice ale Suśruta-saṃhitā, nu mai puțin importante. În ce privește varietatea practicii chirurgiei plastice, Suśruta oferă remedii pentru afecțiuni în zona lobului urechii, pentru buze, asta în cazul tumefierii lor excesive. Tehnica indiană de refacere a nasului constă în măsurarea porțiunii nasului ce trebuie reconstruit; mai apoi, în croirea unei porțiuni de țesut viu cu piele (lambou cutanat) care este tratată în așa fel încât să acopere nasul, păstrînd un pedicul în legătură cu regiunea obrazului. Partea de nas pe care se va aplica pielea, va fi în prealabil excizată (curățată de țesutul cicatricial) cu un cuțit. Ulterior, chirurgul suturează cele două părti cu grijă, ținînd pielea ridicată, astfel încît prin introducerea a două pansamente cilindrice îmbibate de ulei de ricin, direcționate poziției nărilor, să le poată susține și să le ofere o formă. Odată pielea potrivită, ea trebuie neapărat pudrată cu pudră de lemn dulce ori răculeț (Glycyrrhiza glabra), de lemn de santal rosu și de dracilă (Berberis vulgaris). În fine, nasul va trebui acoperit cu in și ușor, dar constant tamponat cu ulei de susan. Cînd pielea începe să se uniformizeze, dacă nasul este prea lung ori prea scurt, dispozitivul de susținere (lamboul) va fi înjumătățit ori modificat, după necesitate. (5, 6, 13, 19, 21, 23, 32, vezi și fig. 1)

Fig. 1, “Lambou indian” pentru reconstrucțiile nazale apudSanjay S. (37)

În acest moment, putem avea convingerea că, cel putin antichitatea, ne rezervă distincțiile de care aveam nevoie, astfel încît să putem cîntări între virtuțile tratării nasului în Egipt, respectiv cele ale reconstrucției nazale în India.

3. Pedepse și delicte. De ce grija pentru integritatea nasului? În India lui Suśruta (18), dar și ulterior, nasul este asociat respectului și demnității, iar asta, foarte probabil, datorită ideii de asimilare a integrității corporale per se cu normele morale. Mutilarea nasului implică dezonoarea, stigmatul unui semn indezirabil în chiar centrul feței, comportă în mod automant delimitarea de ceilalți, marginalizarea. Orice deviere de la normele unei sexualități controlate de către casta brahminilor și a preceptelor vedice/hinduse, implică o pedeapsă echivalentă cu dezonoarea produsă. În mod egal, istoricului îi pot fi familiare măsurile punitive derivate din legislatia iustiniană, pe deplin funcționale, încă din perioada antică târzie, pînă la Constantinopolul declinului definitiv. Delictele legate de trădare, conspirație, adulter, nu sunt întotdeauna pedepsite cu moartea, ci, întocmai Indiei, pot fi lesne identificate cu imaginea dezonoarei. Tăierea nasului ori recluziunea într-un mediu monastic, semnifică îndeosebi trădarea politică și adulterul. Mutatis mutandis, de la Physiognomonikà lui pseudo-Aristotel ori cea a lui Giovanni Battista Della Porta, de la Collectio Salernitana lui Salvadore De Renzi la ecranizarea piesei Cyrano de Bergerac a lui Edmond Rostand, comedia Roxanne (1987) și faimoasa replică: „with that nose you can satisfay two woman at the same time”, va fi inevitabil să facem distincția între nobilissimus nasorum si nasus correspondet praeputio sau nasurile virile. Este un „detaliu” pe care imaginarul savant ori mai putin savant, nu a încetat să-l exploateze, solidificînd astfel caracteristicile anatomice cu cele caracteriale ori morale. (20)

În cele ce urmează vom urmări firul cronicarului Neculce, pățania lui Nicolae Cîrnul, aventuri cu domni moldoveni, mai apoi, cronici otomane, bîrfe în marginea unor subiecte insolite aflate în corespondența diplomatilor britanici la Constantinopol, toate construind, putin cîte putin, povestea recuperării nasului și luxului chirurgiei estetice de care Milescu beneficiază în sec. al XVII-lea la curtea prusacă a Marelui Elector Frederick William de Brandemburg, foarte probabil sub ochii medicului Christian Mentzel.

3. Lupta pentru putere, mazilirea, reflexele trădării, conjura. Pentru foarte multi istorici cronica Ion Neculce nu a fost o sursă credibilă, iar asta m-a intrigat și mai mult. În fine, istoria episodului mutilării nasului lui Milescu nu putea fi căutată numai în letopisețe, astfel încât am recurs la o cronică turcească din secolul al XVIII-lea. (9, 10). Naima Targhi vorbește cu amărăciune despre un lider turc, Bektash aga, prin care principele își răscumpără fiica. Pe fondul acestui eveniment, Naima Targhi consemnează inițiativa unui diavol de logofat, nimeni altul decat Gheorghe Ștefan (? – 1668), unul din logofeții lui Vasile Lupu, același care, în cea de a doua jumătate a anului 1653, intră în scenariul rivalităților dintre domnul moldovean și Matei Basarab (1623-1654) și care îi va submina autoritatea. De ce îl consideră Naima Targhi pe logofat un personaj ingrat (i.e. Gheorghe Ștefan)? Pentru că exact prin intermediul lui aga Matei Basarab va mijloci urcarea sa în scaunul domniei Moldovei. După cum se știe, Gheorghe Ștefan este domnitorul care îl angajează ca grămătic pe Milescu, însă momentul complotului prin care eruditul moldovean își pierde nasul, nu a sosit încă. Complotul din 1653, împotriva domnitorului Moldovei Vasile Lupu reușește din plin, în pofida interceptării unor răvașe între Matei Basarab și Gheorghe Ștefan, ori cu logofatul Costin Ciogolea. Vasile Lupu este conștient de conjură, însă va fi nevoit să lase tronul.

În mod absolut curios, anul 1653 îl găsește pe Milescu în Moldova, de partea lui Gheorghe Ștefan, iar asta în pofida unor strînse legături cu familia domnească Lupu. Gîndul puterii nu l-a părăsit niciodată pe Gheorghe Ștefan, astfel încît el va încerca din nou în jurul anilor 1659-1660, în condiții similare, doar cu personaje diferite, să reconfigureze același tip de intrigă, prin aceleasi mijloace, pentru același scop: redobândirea scaunului domnesc al Moldovei. Aici intră Milescu în planul lui Gheorghe Ștefan. Neculce scrie despre interceptarea unei corespondențe infame, de unde deconspirarea complotului, de această dată el fiind victimă pentru ca participă la complot. Așa cum precizează cronicarul Neculce, domnitorul Ștefanită Lupu, prieten bun cu Milescu, nu-i va rezerva pedeapsa cu moartea, ci îi va înmîna călăului propriul cuțit, spre a-i fi tăiat nasul. Dar ceea ce ne interesează urmează abia după aceea, anume descrierea reconstrucției nasului nefericitului Nicolae la Berlin:

[…] Nicolai Cîrnul au fugit in Țara Nemțească și au găsit acolo un doftor, de-i tot sloboziĭa sîngeli din obraz și-l boțiĭa la nas, și așĭa din zi în zi sîngele se închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar cînd au vinit aicea în țară, la domniĭa lui Iliaș-vodă, numai de abiĭa s-au fost cunoscînd nasul că-i tăiat. (11)

Perioada în care presupun că a avut loc mutilarea lui Milescu este cea între anul 1659 și 1660. Afirm acest lucru pentru că, scaunul Moldovei în 1659 apartine lui Ștefăniță Lupul și cum domnitorul moare prematur, mai precis, în ziua de 17 ianuarie 1661, îmi pare singura cronologie verosimilă. În 1665 diplomatul moldovean va fi numit în funcția de secretar al aceluiași principe Grigorie Ghica, iar în 1666 se va îndrepta spre Berlin, locul unde se întîmplă că el apelează la rinoplastie. Sursele istorice nu ne oferă alte detalii în legătură cu acest aspect, însă datorită unei corespondențe a doi britanici ambasadori, unul la Constantinopol, celalalt în Republica Toscană – corespondență publicată de către istoricul britanic, Eric D. Tappe, preluată și de istorici autohtoni (34) – se poate întelege că nasul cîrn al lui Milescu nu fusese trecut cu vederea. Oare de ce? Ambasadorul Angliei, Lord Heneage Winchelsea (1621-1682) va scrie o scrisoare datată 13-23 ianuarie 1667, cumnatului său Sir John Finch, ambasador pe lîngă marele duce al Toscanei:

Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro