Să nu disprețuiești! Manifestul meu

Mega Image, București, cartier Cotroceni, ora prânzului corporatist. O doamnă ceva mai în vârstă cumpără niște mezeluri. Două tinere îmbrăcate „office” se duc direct la vînzătoare:

– Fă-mi și mie o salată cu aia, aia și aia!

– Domnișoară – intervine doamna care aștepta să-și ia mezelurile –, nu vă supărați, dar coada este acolo și acum sunt eu la rînd…

– Tu nu te uiți la tine cum arăți!? – îi răspunde una dintre corporatiste, după ce preț de câteva secunde a măsurat-o, scîrbită, din cap pînă în picioare pe doamna cu pricina.

Mega Image, Bușteni, sezon de vacanță. Un domn își pune coșul cu cumpărături la casă și așteaptă să plătească. O doamnă între două vîrste, în șlapi și perle false la gît, intră pe ușă și merge direct la vînzătoare:

– Drăguță, dă-mi și mie ciocolata aia! – arată ea cu degetul către vînzătoare. Apoi, văzînd privirea întrebătoare a domnului care aștepta să-și ia restul, se adresează nu se știe cui: Poate că domnu’ se mai uită puțin prin magazin, că eu sunt grăbită, vreau să ajung pe munte…

Mall, litoral, raion de cosmetice.

– Iubito, ce vrei să-ți mai iau? – se aude dinspre intrare vocea dulce a unui bărbat.

– Am văzut și niște cercei, care s-ar potrivi – răspunde iubita, privind relativ mulțumită la lanțul gros de argint de la gît, evident un cadou recent. În priviri i se vede însă clar că ar fi visat un lanț similar, dar din aur.

– Iubita mea vrea niște cercei – i se adresează bărbatul vînzătoarei, fără a privi la coada de la casă.

– Aici nu avem cercei, e raionul de cosmetice… – îi explică vînzătoarea.

– Și ce, nu te poți duce să-mi aduci niște cercei, e la doi pași! – ridică tonul bărbatul.

– Alo, domnu’, coada e aici! – se aude o voce din spate.

Iubitul iubitei nici nu tresare. Rămîne impasibil în fața vînzătoarei și așteaptă cerceii.

*

Numitorul comun al acestor trei întîmplări la care am participat, precum și al altor milioane la care n-am participat direct, este mitocănie. Mitocănia nu este doar trăsătura de caractar a unora, ea este apanajul tuturor celor pentru care Celălalt nu mai există, pentru că pur și simplu nu-l mai văd, pentru că pur și simplu le stă în cale, pentru că, din perspectiva lor, însăși existența acestuia încetează să mai fie legitimă; pe scurt, Mitocanul este cel care se consideră îndreptățit să-l disprețuiască pe Celălalt, pentru care Celălalt nu are niciun preț, pe care nu dă nici doi bani.

Mitocănia a existat dintotdeauna și există pretutindeni, dar, de regulă, a fost și este sancționată social ca atare. În România zilelor noastre, ea este însă standardul de viață socială: mitocănia a devenit firească.

Într-o societate în care mitocănia a devenit firească, orice dialog real încetează, căci Tu ești Celălalt, iar pentru Mitocan, Celălalt chiar nu există. Devenită firească, mitocănia face practic imposibilă orice formă coerentă de coexistență socială, pentru că fiecare se simte îndreptățit în ceea ce face, dar nimeni nu consideră că și Celălalt s-ar putea să aibă dreptatea sa.

Practic instituționalizată, mitocănia instituie gherila socială: pe de o parte, o Putere care practică disprețul mitocănesc – pentru că „noi putem” și, ca atare, voi, Ceilalți, „ciocu’ mic!”; pe de altă parte, o Contra-putere, care disprețuiește Puterea, pentru că, pur și simplu, îi neagă dreptul la existență, așa că îi dă m**e (sau practică alte forme, mai intelectual-elegante, de violență simbolică) – pentru că doar asta poate. Statul de drept s-a redus la îndreptățirea fiecăruia de a disprețui.

O țară în care gherila mitocăniei s-a instituit nu mai are viitor – iar România tocmai și-a amanetat viitorul.

*

Nu vreau să mai fiu disprețuit, să fiu „omul invizibil” sau ținta vizibilă a Mitocanului anonim! Dar nimeni nu vrea să fie disprețuit și fiecare vrea să fie recunoscut, să fie prețuit într-un fel sau altul.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro