Schengen – încă nu. A doua parte – totuşi, am făcut ceva până acum?

Aş vrea să mai lămuresc o chestiune care se încearcă a fi aruncată pe umerii justiţiei în mod exclusiv: cum că România nu ar fi stat de drept („rule of law”).

Nu vreau să intru în discuţii doctrinare, ci doar să arăt că „rule of law” înseamnă mai multe cerinţe, dintre care reţin trei: supremaţia legii (adică nimeni nu e deasupra legii, ci orice cetăţean sau autoritate trebuie să respecte legea, inclusiv cei care o emană, execută sau aplică), separaţia puterilor (funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească ale statului sunt îndeplinite de trei autorităţi distincte care nu au voie să interfereze una în atribuţiile celeilalte, ci doar să coopereze instituţional), respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale (pornind de la dreptul la un proces în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, dreptul la viaţă privată etc).

Aşadar, una din cerinţele acestui principiu este separaţia puterilor. Şi ca să iau un exemplu recent de imixtiune a puterilor în România: s-a decis în mod repetat de către puterea legislativă/executivă că hotărârile judecătoreşti prin care bugetarii sunt îndreptăţiţi în a primi de la ministere sume de bani cu titlu de datorii salariale nu se execută, aşa cum a ordonat puterea judecătorească, ci se amână executarea. Nu vorbesc aici de motivele care au impus această soluţie (poate fi criza economico-financiară, deşi o întrebare de bun simţ este cum de în România asta săracă un kilometru de autostradă costă de câteva ori mai mult ca în alte state). Ci reiau argumentele aduse şi altădată: legea permite ca amânarea executării unor hotărâri judecătoreşti să fie decisă de ambele părţi prin acord – or, în cazul de faţă, nu ştiu ca bugetarii să îşi fi exprimat un atare acord; apoi, constat că de fiecare dată organismul care a decis eşalonarea plăţilor nu era ministerul dator, ci o cu totul altă entitate (Parlament/Guvern), ceea ce e inadmisibil. De asemenea, legea prevede că numai judecătorul poate acorda debitorului un termen de graţie, adică îl poate păsui în a plăti datoria – or, în tipul de speţă enunţat, o altă entitate decât debitorul a decis că acesta va plăti datoria potrivit unui calendar tot tipul modificat. Pentru argumente suplimentare, indic şi o excelentă analiză făcută de o colegă judecător pe blogul său.

Apoi, tot ca o expresie a lui „rule of law”, nu trebuie uitat că în momentul în care o hotărâre judecătorească rămâne executorie, ea este lege: ea „se pronunţă în numele legii” şi în cazul respectiv devine obligatoriu de respectat de către toate părţile din acel dosar, întocmai cum o lege este obligatoriu de respectat de către toţi cetăţenii. Cine nu se supune unei hotărâri judecătoreşti executorie, nu se supune legii. Iar ţara în care legea nu este respectată la nivel macro, şi încă de autorităţile statale, acea ţară nu este stat de drept.

Şi tot referitor la acest subiect, cu respectarea legii. După aderarea noastră la UE, prin „lege” se înţeleg şi reglementările Uniunii Europene. Astfel, autorităţile române trebuie să respecte dreptul UE, iar Constituţia noastră prevede explicit că dacă sunt contradicţii între legislaţia naţională şi cea a UE, aceasta din urmă are prioritate. Acum, mă întreb şi eu, cum am putea pretinde că suntem stat de drept în condiţiile în care taxa pe poluare din România este instituită printr-un act normativ declarată de jurisprudenţa naţională contrar dreptului UE, aspect confirmat de trei decizii pronunţate până acum de Curtea de la Luxembourg? Sau în care legea pensiilor de anul trecut pretinde că bărbatul se pensionează la o vârstă diferită de cea a femeii deşi reglementările europene spun că acest lucru constituie o discriminare (a se vedea cauza Sabena din 1978!!! şi Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2006/54/CE)?

Mă mai întreb cum putem pretinde că suntem stat de drept în condiţiile în care legislaţia din România deseori e alcătuită din acte normative cu dispoziţii contrare CEDO? Şi nu amintesc decât de legea caselor naţionalizate, cu privire la care România a fost somată în octombrie 2010 să rezolve gravele probleme de redactare a legii în termen de 18 luni – atenţie, au trecut deja 16 luni!

Şi mă mai întreb de fel de stat de drept e România, atât timp cât codurile esenţiale în loc să treacă prin dezbaterile parlamentare, sunt adoptate în urma angajării răspunderii de către Guvern? Sau în care legile sunt publicate în Monitorul Oficial fără să aibă dată de punere în aplicare, iar când vine legea de punere în aplicare cu mult peste termenul legal, ea conţine şi modificări ale legii iniţiate (şi iar exemplul cu codurile va rămâne în istorie, cât timp de ex Legea 71/2011 a cărui obiect trebuia să fie numai punerea în aplicare a codului civil, în realitate conţine modificări masive ale codului, în proporţie de 20%, şi asta mai înainte de prima zi de aplicare!). Cum poate fi stat de drept ţara în care Ministerul Justiţiei s-a derobat şi de sarcina de a apăra statul de drept transferându-l în sfera privată prin înfiinţarea unei fundaţii care să îi îndeplinească sarcinile? Sau statul în care, politicienii soluţionează dosare (refuzul avizării unor demersuri procedurale pe temei de nevinovăţie a demnitarilor) şi văzând că nu pot controla justiţia intenţionează să preia controlul asupra Inspecţiei Judiciare, lucru de aşteptat să se întâmple în curând şi să ne arunce în vremurile dinainte de 2004? Păi, în aceste condiţii, să ne mai mire că toată lumea vorbeşte de necesitatea unificării practicii judiciare, însă hotărârile judecătoreşti în loc să fie publicate gratuit pe internet sunt vândute la tarabe (atât de către particulari ce le obţin pe căi obscure din instanţe, cât şi de către o parte a instanţelor judecătoreşti care refuză postarea lor gratuită), iar legile apar în culegeri „îngrijite” de unii care şi le trec în CV ca şi cum ar fi autorii lor, deşi Legea 8/1996 exclude în mod expres legile şi hotărârile judecătoreşti de la protecţia drepturilor de autor?!

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro