Science Report: Cum vor fi refăcute coloniile de stridii cu ajutorul „muzicii” subacvatice. Cel mai drăgălaș crocodil a trăit în Australia. Nu supărați reptilele, că și ele se emoționează!

​​Cum vor fi refăcute coloniile de stridii cu ajutorul „muzicii” subacvatice ● Cel mai drăgălaș crocodil a trăit în Australia ● Nu supărați reptilele, că și ele se emoționează! ● Descoperire paleontologică de senzație în Africa de Sud

Cum vor fi refăcute coloniile de stridii cu ajutorul „muzicii” subacvatice

Un grup de biologi marini de la Universitatea din Adelaide, citat de portalul Freshscience, susține că a găsit soluția câștigătoare pentru refacerea coloniile de stridii căci, de mai bine de un secol, era vai de capul lor de stridii sau, ca să fim mai exacți, de cochiliile lor. Că a fost vorba de poluare, de pescuit intensiv, de încălzire globală, nici nu mai contează. Cert e că mai aveau puțin și se alăturau păsărilor dodo și mamuților pe lista speciilor dispărute și imposibil de readus la viață. Stridiile, nu biologii. Iar asta avea efecte nefaste asupra ecosistemelor marine căci, după cum bine se știe, stridiile și alte specii de scoici aveau un rol foarte bine stabilit, anume de a menține calitatea apei prin filtrare, de a servi ca hrană altor animale șamd.

Și, susțin biologii amintiți, planul este de a readuce stridiile acolo unde trebui folosind „muzica” eco subacvatică. Schepsisul este că nu e vorba de muzică în adevăratul sens al cuvântului, ci de înregistrări cu sunetele scoase de creveți. Adică tot felul de pocnituri, plesnituri și ce zgomote mai fac creveții când se aleargă și se joacă pe acolo prin apă. Zic ei că scoicile juvenile se dau în vânt după astfel de sunete, că își creează veritabile „autostrăzi” submarine și se ghidează după zgomotele cu pricina pentru a se stabili în colonii.

Uite așa ne vine inima la loc. Nu că am fi siguri că vor rupe ăștia gura târgului cu găselnița lor ci, mai degrabă, că nu au descoperit vreo soluție de a atrage scoicile prin apă folosind muzica reală. Asta le-ar mai fi lipsit coloniilor de scoici, să descopere unii că pot da drumul la o horă bătrânească pe plajă, numai ca să le sară stridiile direct pe platoul cu lămâi tăiate rondele și cu felii de pâine caldă, numai bune de rânit în castronul cu mujdei de usturoi.

Cel mai drăgălaș crocodil a trăit în Australia

Undeva prin anul 1985, niște paleontologi de la Universitatea din New South Wales au descoperit un fragment posterior de craniu de la un crocodil cum nu mai văzuse nimeni. Asta se întâmpla pe la nord de Queensland, într-un depozit sedimentar din Miocen și, estimaseră ei, avea craniul ăla cam pe la 13,5 milioane de ani. Până aici, toate bune și frumoase.

Recent, alți paleontologi și-au adus aminte de fosilele cu pricina și au efectuat, zic ei, cea mai complexă analiză la care a fost supus vreodată un crocodil preistoric. Le-a ieșit că exemplarul era unul matur și nu depășea 70-90 de centimetri lungime la o greutate maximă 1-2 kilograme, nedezosat. Asta îl face cel mai mic crocodil care a existat vreodată. Unde mai pui că avea și trei creste în vârful capului. O drăgălășenie de animal, de să îl smotocești și să te joci cu el toată ziua, dacă nu avea proasta inspirație să dispară. Ah, vedeți că are și un nume drăguț, Trilophosuchus rackhami, ca să fie ușor de reținut.

Mai spun specialiștii din Australia că pufoșenia asta mică semăna mai degrabă cu alte specii dispărute, de prin Africa și America de Sud, decât cu speciile actuale de care este mult mai apropiat temporal. Bașca, prefera pădurile și mai puțin apele. Cum ar veni, dacă ar fi existat oameni de vremea lui, cel mai mare pericol era doar ăla de a călca pe el din greșeală prin lăstărișuri. Ceea ce e foarte posibil să fi făcut alte animale de mari dimensiuni că, uite, de-aia o fi și dispărut.

Nu supărați reptilele, că și ele se emoționează!

Cu reptilele e mai complicat să îți dai seama dacă au sentimente sau nu. Cum au ele sângele rece, ochii ăia înfixați aiurea… e greu, nu prea îți dai seama ce în capul lor. Asta o spun și niște biologi de la Universitățile din Adelaide și Melbourne, că se pare că azi e ziua australiană în știință. Dar, au decis ei să rezolve odată pentru totdeauna problema asta stringentă pentru omenire.

În acest scop nobil, au selectat ei mai multe specii de șerpi, de șopârle și țestoase și le-au supus la tot fel de teste. A reieșit că reptilele au emoții.

Spre exemplu, dacă încep să exploreze împrejurimile sau sunt foarte atente la ce se petrece în jur înseamnă că sunt fericite. În schimb, dacă le curg ochii sau nasul, înseamnă că e ceva care le stresează. Foarte revelator, de ținut minte. În concluzie, dacă iguana, pitonul, gușterul sau ce aveți voi pe acasă are muculeți, faceți bine și rezolvați problema că tocmai ați enervat animalul iubitor din casă!

Descoperire paleontologică de senzație în Africa de Sud

O descoperire cum faci doar o dată într-o viață de paleontolog, ba chiar și mai rar, tocmai a fost publicată în revista de specialitate Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology de către o echipă internațională de cercetători pe care tocmai a picat norocul prin Africa de Sud. Mai precis, oamenii ăștia au descoperit o mică turmă de lystrozauri, storcită de sedimente și scofâlcită de foame, dar altfel în stare excelentă, că de aia s-a putut stabili în premieră cum aveau animalele astea pielea.

Acum, să explicăm puțin ce sunt lystrozaurii! În timpul celui mai distructiv episod din istoria vieții, adică extincția masivă a formelor de viață de la finalul Permianului, acum circa 252 de milioane de ani, aproximativ 80% dintre formele de viață de pe Terra au dispărut. Printre puținii supraviețuitori, adică printre strămoșii comuni ai reptilelor și mamiferelor de azi, s-au numărat și lystrozaurii. Ăștia erau niște animale de mici dimensiuni, cam cât niște pisici mai grăsune, cu aspect de hipopotam, cu un cioc ca de papagal și cu niște colți de morsă. O frumusețe!

Așa succes au avut lystrozaurii în lumea aia complet nouă în care s-au trezit, că formau aproape 90% dintre vietățile vertebrate terestre. Succesul a fost de moment pentru că lystrozaurii au început să ia proporții, au devenit dependenți de mediile în care trăiau și, când s-au schimbat mediile, au dispărut și ei. Deci, cel mai probabil, o fundătură genetică. Revenind la descoperirea paleontologilor amintiți, putem spune că au fost identificate peste 170 de fosile de la cel puțin opt indivizi.

Se pare că toți au murit de foame, ceea ce arată încă o dată ceea ce spuneam mai sus. Li se schimba mediul iar ei erau incapabili să se mai schimbe odată cu el. Interesant iarăși este că, pentru prima dată, s-a putut stabili că animalele astea nu aveau o piele asemănătoare cu cea a crocodililor, așa cum se propusese inițial, ci una similară cu cea a hipopotamilor. Cu ce vă ajută știrea asta nu știm, dar dacă vă place paleontologia sigur o veți găsi interesantă.