Somnul ratiunii (de Mircea Cartarescu)

In ultimii doi ani am trait in strainatate si am urmarit viata politica doar pe internet. Nu am avut televizor, lucru care a facut tare bine mintii mele. M-am dezintoxicat de tocatura de imagini fara noima a posturilor noastre de televiziune, instrumente de tampenie cum nu sunt altele pe lume.

La o adica, as putea intelege de ce unii se drogheaza, dar nu pot pricepe de ce sa te supui zilnic, nesilit de nimeni, unui bombardament mediatic mai nociv mintii noastre decat o sursa radioactiva.

Cand in locul televiziunii unice a aparut o multitudine de canale, de stat sau comerciale, oamenii au exultat: vedeau in asta marea sansa de a-si putea selecta singuri programele care-i intereseaza. Din pacate, au aflat repede ca treizeci de canale sunt la fel de nocive ca si unul singur prin confuzia si balmajeala zappingului, prin monotonia discursului, prin josnicia alergarii dupa rating.

Cum in Romania traim azi intr-o cultura a violentei si a dizolvarii valorilor, toate aceste defecte ale televiziunii – si-n definitiv ale lumii in care traim, impregnata de televiziune – sunt infinit mai vizibile decat in tari mai civilizate.

Mitocania fara limite a multor concetateni se revarsa acum liber pe toate canalele, fara opreliste, fara-ncetare, ca o revarsare de pubele pestilentiale. E efectul pervers al democratizarii discursurilor, al accesului fiecaruia la cuvant, in culturi care nu inteleg inca faptul ca democratia nu e posibila in afara civilizatiei elementare, a respectului reciproc al cetatenilor.

Pe forumuri, de exemplu, agresivitatea, injuria groasa, calomnia si manipularea inabusa de multe ori orice timida incercare de dialog.

„Vorbi si Ion, ca si el e om”, iata deviza celui care, fara educatie, fara competenta, fara un elementar bun-simt, se vara in vorba si te umple de noroi cu singurul argument ca are dreptul democratic la libera exprimare. Nu stie ca drepturile presupun si responsabilitate.

Iar faptul ca esti terfelit la adapost de raspundere, din spatele unui username, nu mai are nimic de-a face cu democratia.

Sa ma-ntorc insa la oile mele, caci despre Gigi Becali vreau, de fapt, sa vorbesc. L-am vazut la televizor, acum cateva zile, intr-o confruntare cu Lavinia Sandru. Era vorba despre candidatura lor la Parlamentul European. A fost un spectacol gen „Frumoasa si bestia”.

N-am nicio simpatie pentru Lavinia Sandru si partidul ei de revoltati fara motiv, dar in cursul emisiunii ea a fost polul unei evidente normalitati, chiar si la nivel bazal: fraze cu subiect si predicat, o cultura generala medie, pe care scoala ti-o da in mod normal.

Becali – sa ne fereasca Dumnezeu! Mereu crezi ca l-ai prins intr-o formula, ca fenomenul e clasificat si banalizat, si totusi mereu esti surprins. Iti spui mereu, ca in vis: nu se poate! Ce-i cu omul asta? Cum e cu putinta ca o televiziune sa-l arate, altfel decat la un freak show?

Dar iti amintesti ca televiziunile asta si sunt, de fapt: fabrici sinistre de divertisment.

Si totusi acest om pe care hainele elegante par nepotrivite, al carui limbaj nu se loveste nicicum cu standardele minime de exprimare in public, nici macar cat al lui Vanghelie, in a carui minte e o varza mistico-nationalista prea rudimentara ca s-o poti numi macar legionara – acest om e miliardar, om politic de viitor, posibil reprezentant al nostru (desi nu stie nicio limba si nu intelege nimic din mecanismele politice) in Parlamentul European.

Mai mult chiar, partidul sau nu mai e de mult o simpla gluma politica, a devenit in sondaje al treilea, daca nu al doilea partid al tarii. Se va umple parlamentul, la viitoarele alegeri, de suporterii Stelei.

Iar Becali, care in ultimii ani i-a devansat impetuos, intr-un galop intretinut de inconstienta mediilor, pe Vadim, pe Voiculescu, pe Nastase si pe orice alt contracandidat posibil al presedintelui, va ajunge sa se infrunte cu Basescu in niste alegeri ce se anunta halucinante.

Daca la precedentele alegeri cetatenii amenintau sa plece in Congo de raul lui Nastase, nu va mai fi loc pe planeta in care sa emigram cand va iesi presedinte Becali.

Dati-mi voie sa nu cred, totusi, ca suntem o natiune de inconstienti. Stim cu totii, de fapt, ca nu trebuie sa iesim in lume cu miliardarul nostru original. In definitiv, de personalitati accentuate e plina viata politica. La noi, ele domina de departe.

Ganditi-va la Funar, la Vadim, la Nastase, la Basescu insusi (vad ca in ultimul timp ia la rand natiunile conlocuitoare, lucru care a-nceput sa ma cam plictiseasca: ce naiba, armenii au deja un genocid la activ, era oare cazul sa-i mai extermine si presedintele Basescu?).

Avem in politica noastra de toate: prostanaci, aroganti, paranoici, analfabeti, corupti. Asa am dus-o de cand ne stim. Din fericire, rareori i-am scos sa cante si pe la mesele mai simandicoase ale Europei. O fi stat Cioroianu pe un sfert de scaun in fata Condoleezei Rice si-o fi vorbit un sfert de engleza, dar totusi…

Chiar daca si-a depasit nitel competentele, ministrul nostru de externe e un istoric adevarat si un universitar. Cum ar fi fost sa fie acolo Becali? Va puteti imagina scena? Am vazut un film cu Mr. Bean care, valet de lux, trebuia s-o intampine pe Regina Angliei. Inclinandu-se prea adanc in fata ei, a reusit sa-i traga un cap in gura de-a lasat-o lata.

Gigi al nostru nu s-ar fi lasat mai prejos… Fereasca sfantul sa-l vedem candva pe la vreun summit…

Lumea se schimba in jurul nostru, si nu neaparat in bine. De cand plasma noastra mare si lata din salon a-nceput sa ne tina loc de realitate, de cand valorile noastre au devenit divertisment, de cand ratingul e mai important decat decenta si educatia, incepem sa avem ce meritam: un somn al ratiunii care naste monstri. Caci televiziunea e si ea facuta dupa chipul si asemanarea noastra.