Stai sa-l intreb pe sefu' (de Rupert Wolfe Murray)
De curand, cineva m-a intrebat care este principalul obstacol care impiedica Romania sa isi realizeze potentialul economic. „Incapacitatea de a delega”, am raspuns eu fara sa ezit. Delegarea este unul dintre factorii cheie pentru functionarea eficienta a unei organizatii, si chiar a unei tari. In Romania insa, acest principiu al delegarii „sa-i faci pe oameni responsabili pentru munca lor” pare sa fie de neinteles, si acesta este unul dintre motivele pentru care sectorul public este atat de disfunctional.
Joc golf
Cand eram mic am fost invitat la pranz de o ruda bogata. Eram cam intimidati, deoarece ruda noastra era presedintele unei mari companii din Marea Britanie, era prima oara cand il intalneam si ne invitase pe noi, patru pustani nespalati, la cel mai bun restaurant din Edinburgh, care se chema Cafe Royal. Mi-am adunat atunci tot curajul si l-am intrebat cu ce se ocupa, la care el mi-a raspuns simplu: „joc golf.”
Am fost un pic mirat de acest raspuns, dar omul, fiind amabil, mi-a oferit explicatii: ￢atunci cand ma intalnesc cu un presedinte de la o alta companie, treaba mea este sa-l scot la o partida de golf. Nu discutam afaceri. Doar jucam golf. La plecare, vizitatorul isi coboara geamul de la masina si spune cateva cuvinte despre afacerea importanta la care lucreaza managerii mei uneori aceste cateva cuvinte sunt suficiente pentru a incheia contractul. Am inteles atunci ca treaba unui presedinte este sa gandeasca, sa planifice si sa tina legatura cu omologii sai la nivel inalt. Ei cheltuiesc foarte multi bani pentru a-si angaja cei mai buni directori si manageri. De ce sa isi iroseasca apoi timpul controlandu-le fiecare miscare? Oamenii acestia au nevoie de timp si spatiu ca sa gandeasca.
Lenin e de vina
Comunistii si succesorii lor nu au fost niciodata buni la delegarea responsabilitatii. Prima (si ultima) mea experienta intr-o tara comunista a fost in 1986/87 cand am lucrat ca profesor de engleza in Tibet. Dupa aceea, in 1990, am venit sa lucrez in Romania ￢post comunista￢. Ma loveam mereu de faptul ca nu gaseam pe nimeni capabil sa ia o decizie fara aprobarea primarului, judetului, ministerului, guvernului sau a vreunui director absent. La fel si pana in ziua de azi, nimeni nu are curajul sa ia o decizie fara aprobare de sus.
Abia dupa ce am cititbiografiile liderilor sovietici[1]de Dmitri Volkogonovam inteles motivele. Lenin a stabilit ca politburo-ul (corpul decizional principal al sovietelor) era responsabil de toate deciziile pentru intreaga URSS ￢ inclusiv hotararile cu privire la planurile individuale de calatorie ale directorilor, investitiile economice minore, strategiile de tactica militara si tot asa. Asta se intampla in contextul dictatorilor sovietici, pentru care politburo-ul functiona ca un fel de secretariat. Rezultatul era ca politburo-ul avea de trecut prin sute de micro decizii la fiecare intalnire. Nu mai ramanea nici timp, nici energie pentru o gandire strategica serioasa sau pentru dezvoltarea de politice coerente. Nici nu-i de mirare ca sistemul era sortit pieirii.
Semnez ca un primar
Suna cunoscut? Nu asa functioneaza guvernul Romaniei de la ￢liberarea￢ sa din 1989 incoace? Romanii aduc des in discutie legile scoase pe banda rulanta, care provoaca haos legislativ si economic si care ii aduc la disperare pe investitori. Dar cel mai rau este ca romanii (dar si Uniunea Europeana) accepta aceasta modalitate absurda de a da legi. Daca treci prin biroul unui primar sau al unui ministru dimineata devreme, vei vedea cum secretara apare cu un teanc mare de documente importante care trebuie semnate; si bineinteles ca el (de cele mai multe ori este un el) nu a avut timp sa citeasca niciunul dintre aceste documente, unele dintre ele fiind contracte majore.
Prin urmare, cei care ar trebui sa fie responsabili de semnarea unor astfel de hartii ￢ directori, manageri si inspectori ￢ nu au de fapt nicio responsabilitate legat de ceea ce fac. Nimeni din sectorul public romanesc nu poate fi tras la raspundere. Iar cei de la varf sunt de neatins, din cauza sistemul legal slab. Faceti o comparatie cu Scotia, tara mea de bastina, unde constructiile, spre exemplu, sunt autorizate de un singur inspector care este responsabil de o anumita zona din oras. El a vizitat in persoana fiecare santier din zona sa si are putere de decizie: poate sa inchida un santier, sa dea amenzi, sau sa-l forteze pe constructor sa darame zidurile atunci cand constata ca instalatiile de dedesubt nu respecta standardele. Asa ceva nu exista in Romania, unde standardele in constructii exista doar pe hartie.
De multi ani ma tot intreb cum se face ca romanii sunt atat de buni la comunicarea verbala „sunt agreabili si dezinvolti in discutiile fata in fata” dar lipsiti de orice speranta cand trebuie sa raspunda la un email sau la orice alta forma de comunicare scrisa. In cultura anglo-saxona sa raspunzi la un email este o activitate de rutina, de cele mai multe ori oamenii raspund simplu, de genul „am primit” sau „multumesc” sau „voi reveni cu mai multe informatii”. Aceste mesaje nu sunt deosebit de prietenoase, dar sunt eficiente si ai confirmarea ca mesajul tau a fost primit. In Romania, trimiterea unui email are o latura mult mai formala. Iar atunci cand scrii unei institutii publice, foarte rar primesti un raspuns – cel mai probabil fiindca marele sef trebuie sa aprobe fiecare comunicare. In general, romanii acorda mult mai multa importanta unui email decat britanicii; se gandesc mai mult despre cum trebuie sa raspunda, in timp ce frica aceea de scoala veche planeaza deasupra lor – frica sa nu cumva sa faca vreo greseala (in timp ce britanicii sunt obisnuiti sa invete din greseli si le fac destul de des).
Si departamentul de relatii publice la ce e bun?
De curand a trebuit sa organizez vizita in Romania a unui cunoscut jurnalist britanic. Mi-a cerut sa aranjez interviuri cu membri ai guvernului. Le-am gasit rapid detaliile de contact si in aceeasi zi am trimis cate un email la departamentul de relatii publice al fiecaruia, cerand o intalnire. N-am primit niciun raspuns. Imi inchipuiam ce probleme trebuie ca provoca cererea mea in aceste departamente de relatii publice: „Am primit un email de la un jurnalist strain, ce facem?”. Mesajul meu era probabil aruncat de la unul la altul, si nimeni nu raspundea. Decizia trebuia luata la varf, dar seful e mereu mult prea ocupat ca sa citeasca e-mailurile.
Asa ca am pus mana pe telefon si timp de vreo doua saptamani m-am tot rugat de oamenii acestia sa imi dea un raspuns, orice fel de raspuns („Va rog, spuneti nu”, ii imploram). Dupa doua saptamani i-am scris jurnalistului britanic: „nu stiu ce sa fac… nimeni nu imi raspunde… cred ca ar trebui sa iti anulezi vizita”. Bineinteles ca in momentul acela de maxima disperarea Legea lui Murphy si-a spus cuvantul, diversii ministri au inceput sa raspunda si am reusit sa organizez intalnirile.
Mi s-a spus ca e imposibil sa organizezi astfel de vizite din timp, pentru ca romanii tind sa isi aranjeze intalnirile in ultimul moment. Nu sunt de acord. Cred ce problema tine de delegarea responsabilitatii. Sefii romani trebuie sa invete sa delege, doar ca acest principiu nu face parte din cultura locala. In Vest, poti discuta cu o secretara sau un asistent si primesti un raspuns rapid, de cele mai multe ori negativ. Nu asa se intampla lucrurile si in Romania, unde echipa de suport nu are puterea de a organiza intalniri (sau orice altceva, daca tot vine vorba).
Dar sursa tuturor problemelor este ca seful e omniprezent si maret, seful e inteligent si energic, el nici macar nu are nevoie de o echipa de suport = acestia ar trebui sa fie recunoscatori ca cel putin au o slujba. Seful trebuie sa ia toate deciziile despre lucrurile importante (precum si despre o gramada de alte lucruri mai putin importante). Oamenii din fostele tari comuniste au invatat ca e periculos sa-ti pui la indoiala seful sau ordinele sale. Lumea traieste cu impresia ca odata ce ai devenit sef esti capabil sa iei singur toate deciziile pentru ca esti atotcunoscator (de parca o promovare intr-o functie de varf te face dintr-odata mai destept). Cand seful ia cuvantul, toata lumea il asculta cu respect, fara sa il contrazica. Asta imi aduce aminte de ceea ce un irakian a spus despre Saddam Hussein la putin timp dupa indepartarea sa de la putere: „n-au decat sa-l execute pe Saddam, oricum mai sunt multi alti Saddami, vreo 31 de milioane, gata sa ii ia locul.”
Cand iti dai seama ca aceasta incapacitate de a delega este raspandita in intreaga economie (doar companiile cele mai moderne fac exceptie) si ca directorii iau toate deciziile de rutina cu privire la productie, marketing, resurse umane si contabilitate – atunci intelegi de ce Romania este una dintre cele mai sarace tari din Uniunea Europeana.
Traducere de Iulia Marusca
INTERVIURILE HotNews.ro