VIDEO Gabriel Liiceanu despre protestele din Bucuresti: Oamenii care în istorie au trăit sub nivelul demnitătii au fost totdeauna sclavi/ Acum s-a născut o generatie, a ajuns la maturitate generatia „decreteilor”, care nu accepta aroganta puterii

Filosoful si scriitorul Gabriel Liiceeanu s-a numarat printre manifestantii care au iesit saptamana trecuta in strada pentru a protesta fata de votul care l-a protejat pe fostul ministru de interne, Gabriel Oprea, de ancheta procurorilor DNA? Cine sunt protestatarii? De ce publicul romanesc reactioneaza tot mai des dupa ani de apatie? Cum au ajuns marile partide rupte de realitate si ce le orbeste? Cum arata democratia romaneasca azi si ce spune Gabriel Liiceanu despre mandatul presedintelui Iohannis si despre prestatia premierului Ciolos? Vezi in text integral in varianta VIDEO un interviu realizat de Dan Tapalaga.

Cele mai importante idei din interviu

• Lucrul cel mai reprobabil in istoria speciei umane este aroganta celui care are puterea. Pentru ca el loveste in punctul cel mai vulnerabil al fiintei noastre – demnitatea. Oamenii care in istorie au trait sub nivelul demnitatii au fost totdeauna sclavi.
• Prima intrupare extrem de antipatica a arogantei politice a fost a lui Adrian Nastase. Cum sa va spun, la unii dintre ei aroganta li se instaleaza in celule. In asa fel incat simpla deschidere a gurii, gesticulatia, mimica – totul respira aroganta si dispret.
• Acum s-a nascut o generatie, a ajuns la maturitate generatia „decreteilor”, deci oamenii de patruzeci – patruzeci si ceva de ani care din nou au fost confruntati, pentru inca o data, cu ce se intampla cu viata lor de oameni care si-au facut un rost in tara asta, care nu vor sa plece, dar care nu accepta aroganta de care vorbeam. 
• Cazul lui Gabriel Oprea este un caz-limita. Si nu-i intamplator ca oamenii au iesit – apropo de reactia organica in fata arogantei – ca sa conteste un personaj care intrupa toate ipostazele imposturii. General? Ce general? Ajuns direct de la gradul de capitan? Ce vanturi l-au adus pe scena mare a lumii pe un om care leaga cu greu cateva cuvinte?
• Marea drama a Romaniei este ca acesti trei mii, cinci mii, treizeci de mii de oameni care se strang la o manifestatie nu reprezinta, statistic vorbind, Romania. Si de aici zbaterea noastra. Pentru ca ai pe de o parte oamenii acestia care gandesc cu mintea lor si care, de aceea, reprezinta partea „luminata” a societatii si, pe de alta parte, masa de manevra needucata, tinuta special asa, captiva, cu care majoritatea partidelor isi fac treaba.
• Despre declaratiile lui Daniel Barbu: Care-i eroismul tau? Ca rezisti la gandul ca inca nu te-au umflat mascatii? Dar de ce te-ai teme de asta daca ai fi cu inima curata si cu buzunarele nemurdarite de mita si de afaceri dubioase? De ce te-ai  teme? De ce sa fie riscant? Ce e riscant in faptul ca propui un proiect de lege sau ca indeplinesti corect actul de guvernare?
• Daca ar fi sa caracterizez lumea in care traim, as spune asa: Romania traieste, in clipa de fata, sub o mafie politica, care are ca scop, asa cum va spuneam inainte de a incepe discutia, acapararea puterii economice. Deci de ce se chinuie in halul asta politicieni din cele doua partide mari sa ramana la putere? De dragul de a se ocupa pe mai departe de treburile tarii? Sunt innebuniti la ideea ca nu vor mai participa la binele Romaniei? Evident, nu!
• Cand apare un personaj ca Dacian Ciolos, dintr-o data respiri un aer curat, pentru ca omul acesta iti da certitudinea ca ar vrea sa faca ceva pentru tine, nu pentru el. Apropo de aroganta: un om care, invitat sa stea la clasa I, la business-class in avion si spune „va rog sa ma lasati aici!”, nu face parada populista. Nu face propaganda.

Vezi interviul in varianta VIDEO

Dan Tapalaga: V-am vazut, domnule Liiceanu, la protestul de joi, erati printre oamenii aceia care au mers sa protesteze dupa votul din Senat care a blocat anchetarea fostului ministru de Interne, Gabriel Oprea. De ce ati simtit nevoia sa iesiti in strada?

Gabriel Liiceanu: Pentru ca-mi placea obiectivul manifestatiei. Atentie, multa lume si-a imaginat ca manifestatia s-a facut cerandu-se condamnarea, pentru ucidere din culpa, a lui Gabriel Oprea. Ori nu asta a fost. Asta ar fi o prostie, pentru ca noi nu putem judeca, nu suntem complet de judecata sa stabilim daca e vorba sau nu de asa ceva. Faptul ca DNA-ul, prin procurori, acuza, nu inseamna ca avem certitudinea corectitudinii acestei acuze. Asa ceva trebuie stabilit de un complet de judecata. Or, cei care au organizat manifestatia nu au facut-o focalizand lucrurile pe acest „detaliu”, ci pe ceea ce reprezinta, ca simbol, Gabriel Oprea, la nivelul enormei arogante a clasei politice. Pe mine ma fascineaza de multa vreme, de multa vreme, problema arogantei umane a politicianului. E interesant sa vezi cum, de-a lungul istoriei, personajele care au acaparat o putere enorma au terminat prin a iesi din scara umana. Or, asta e lucrul cel mai jignitor la adresa demnitatii semenilor lor.

D.T.: De ce?

G.L.: Indiferent cata putere acumuleaza cineva, el ramane, pana la urma, un biet omulet. Cei care uita in primul rand ca sunt muritori. Un ganditor faimos spunea: „Ce sansa pe noi ca pana si printii lumii mor!”. Imaginati-va ce s-ar intampla daca un om care acumuleaza putere in stilul lui Napoleon, a lui Hitler sau a lui Stalin nu dispare de pe scena. Lucrul cel mai reprobabil in istoria speciei umane este aroganta celui care are puterea. Pentru ca el loveste in punctul cel mai vulnerabil al fiintei noastre – demnitatea. Oamenii care in istorie au trait sub nivelul demnitatii au fost totdeauna sclavi. A fi sclav – indiferent daca asta se-ntampla in Egiptul Antic, in Grecia sau Roma antice sau oriunde altundeva – inseamna a cadea sub nivelul demnitatii umane. In modernitate, ceea ce s-a castigat a fost, pe linia descoperirii individualitatii umane, demnitatea ca trasatura suprema a individului. Pentru oameni de tipul nostru, a-ti fi calcata in picioare demnitatea este unul dintre cele mai teribile lucruri. Or, actuala clasa politica de la noi, fiind o clasa politica fara traditie, fara traditie democratica, care si-a pierdut pe drumul istoriei recente modernitatea, a iesit, dupa ’90, din neantul politicului.

D.T.: Chiar daca avem consfintita in Constitutie egalitatea in fata legii? De 26 de ani n-au inteles asta?

G.L.: Nu. Ei s-au pomenit, deodata, pe o scena a istoriei care devenise vida, pentru ca in comunism puterea nu fusese decat apanajul unei anume nomenclaturi, fiind impusa cu inflexiunea unui fenomen meteorologic, ca si cum ar fi cazut din cer. Cand lucrurile se schimba doar formal, spunandu-ti-se ca traiesti intr-o societate democratica si ca egalitatea in fata legii e inscrisa in Constitutie, dar arbitrariul continuand sa existe, faptul acesta iti lezeaza intr-un mod adanc sentimentul demnitatii. Ura si indignarea care cresc in cei astfel lezati in punctul asta sunt extrem de mari. Or, lucrurile astea le-am trait incepand din ’90. Cu un personaj care in fruntea statului aducea o parte din populatie sa o macelareasca pe alta…

D.T.: Ion Iliescu…

G.L.: Ion Iliescu, intr-un dispret total fata de oamenii care sufereau acest tratament. Apoi a inceput marea epoca a arogantei si ar merita facuta o istorie a arogantei la politicieni in acesti 27 de ani. Aroganta suprema a atins-o…

D.T.: Cate istorii nescrise sunt…

G.L.: Sunt multe! Ei bine, prima intrupare extrem de antipatica a arogantei politice a fost a lui Adrian Nastase. Cum sa va spun, la unii dintre ei aroganta li se instaleaza in celule. In asa fel incat simpla deschidere a gurii, gesticulatia, mimica – totul respira aroganta si dispret. Lucrul asta ii face infiorator de antipatici si starneste in milioane de oameni din tara asta o reactie nemaipomenita.

D.T.: E interesant ca faceti legatura asta intre aroganta si motorul, motivele care i-au scos pe oameni in strada de-a lungul timpului. Si ati asistat, domnule Liiceanu, sau ati participat direct, ca acum, la numeroase forme de protest. Mai ales dupa ’90.

G.L.: Mai ales dupa ’90, ca si cum inainte de ’90 se putea participa la forme de protest.

D.T.: Existau forme de protest si inainte de ’90.

G.L.: E o alta discutie, da.

D.T.: Bun. Revenind, am avut miscari de protest destul de numeroase, la inceputul anilor ’90, dupa care a urmat o mare liniste, acum reduc foarte mult din istoria ultimilor 26 de ani, dar, daca ar fi sa ne uitam la protest ca la o manifestare autentica, l-am vazut atunci, in anii ’90 si mai ales in ultimii , sa zicem patru ani? E corecta observatia asta?

G.L.: Da, in masura in care atunci, in primii ani dupa ’90, aveai personalitati formate sau educate, capabile sa-si ia in serios dreptul de a protesta. Acei oameni care au protestat atunci, care isi luau drepturile in serios, au plecat, in marea lor majoritate. Si cred ca s-a produs un gol, in perioada de care vorbiti. Pe cand acum…

D.T.: Oare de-asta?

G.L.: Acum s-a nascut o generatie, a ajuns la maturitate generatia „decreteilor”, deci oamenii de patruzeci – patruzeci si ceva de ani care din nou au fost confruntati, pentru inca o data, cu ce se intampla cu viata lor de oameni care si-au facut un rost in tara asta, care nu vor sa plece, dar care nu accepta aroganta de care vorbeam. E ceva important, reiau de unde am inceput discutia cu dumneavoastra.

Aroganta asta poate sa fie practicata – fie de un om care are calitati iesite din comun si e un mare conducator – de pilda, daca de Gaulle ar fi fost un om arogant (sa zicem c-ar fi fost), sau Churchill – lumea accepta mai usor aroganta unui tip iesit din comun si care face gesturi in beneficiul celorlalti. Nenorocirea este, la noi, ca aroganta este placata pe personaje care sunt sub-mediocre. Sub-sub-mediocre. Deci nu e numai ideea ca ti-e calcata in picioare demnitatea. Dar ca e calcata de niste personaje care sunt Neica Nimeni, oameni care n-au nicio calitate sa acopere functia aceea. Cazul lui Gabriel Oprea este un caz-limita. Si nu-i intamplator ca oamenii au iesit – apropo de reactia organica in fata arogantei – ca sa conteste un personaj care intrupa toate ipostazele imposturii. General? Ce general? Ajuns direct de la gradul de capitan? Ce vanturi l-au adus pe scena mare a lumii pe un om care leaga cu greu cateva cuvinte?De ce?, te intrebi. Un om care se exprima cu dificultati extreme, in privinta caruia nu intelegi ce vanturi l-au adus in punctul acela. Care ajunge sa imparta decoratii in stanga si-n dreapta si titlul de doctor unor plagiatori, el insusi plagiind? Deci toate formele incompetentei si ale imposturii s-au strans in mod exemplar intr-un singur om. Si el a devenit, dintr-o data, simbolic. Ar trebui, in acest sens, sa fie mandru, pentru ca a devenit un simbol al clasei politice de la noi. Parlamentul e populat, nu stiu in ce proportie, ca n-am facut calcule, dar uitati-va in cv-urile lor, de oameni care n-au nimic comun cu capacitatea de a pune pe picioare legi si proiectele si a conduce treburile unei tari. Care nu stiu sa dea legi decat in folos propriu. Ministri care s-au perindat prin guverne de-a lungul anilor erau personaje de stransura luate din partid care, pentru ca adusesera bani mai multi in campanie sau „combateau” bine, erau pusi in posturi cheie. Noii „activisti” care trebuiau sa regleze invatamantul, sanatatea, economia tarii, fiind, profesional vorbind, nuli. Deci aceasta combinatie de incompetenta si de aroganta cred eu ca a scos oamenii din minti si i-a manat in strada. Cel putin eu de-asta am iesit.

D.T.: Realizati ca o buna parte din clasa politica, din politicienii aceia din Parlament nu cred in autenticitatea protestului si vad in cei iesiti in strada, mai departe, conspiratii, mana serviciilor, politicieni, adversari de-ai lor care i-ar fi scos… Ati fost acolo printre ei. Cine erau acesti oameni? Cat de autentici vi s-au parut?

G.L.: Am fost fericit ca m-am dus, desi nu mi-a fost usor. Adevarul e ca am obosit, iar intrarea intr-o multime iti induce o anumita trepidatie nervoasa. Deci am intrat acolo cu gandul sa vad cu ochii mei ce se intampla si, in acelasi timp, dorind sa ma alatur acestui tip de protest. Ei bine, oamenii pe care i-am vazut, cu exceptia celor cativa manipulatori de profesie care fac parte din economia fiecarei demonstratii si pe care vigilenta celorlalti ii explulzeaza indeobste, mi-au dat o senzatie… Stiti ce m-am gandit? „Doamne, daca tara asta ar fi facuta majoritar din oameni ca astia, am trai intr-un paradis!” Erau oameni normali, care vorbeau normal, care stiau sa zambeasca, sa ti se adreseze, care, cum sa va spun?, creau o comunitate. Te simteai intre semeni. Nu aveai senzatia ca gandeau cu mintea altora. Marea drama a Romaniei este ca acesti trei mii, cinci mii, treizeci de mii de oameni care se strang la o manifestatie nu reprezinta, statistic vorbind, Romania. Si de aici zbaterea noastra. Pentru ca ai pe de o parte oamenii acestia care gandesc cu mintea lor si care, de aceea, reprezinta partea „luminata” a societatii si, pe de alta parte, masa de manevra needucata, tinuta special asa, captiva, cu care majoritatea partidelor isi fac treaba.

D.T.: Stiti ce mi s-a parut, deopotriva… Mi s-a parut si revoltator si ciudat la politicienii care au respins ideea de protest autentic, faptul ca desi erau putini, raportat la statistica, putini din ce reprezinta Romania, chiar si asa, nu sunt acceptati ca manifestare pur democratica. Si l-am vazut deunazi pe Sebastian Ghita, adversar notoriu al democratiei liberale, amenintand cu o contra-manifestatie, numindu-i pe manifestantii de la Senat „grupare militara”. De ce reactioneaza asa? De ce nu accepta, simplu, ca-n Parlament s-a intamplat o chestie nemaivazuta, inacceptabila, si oamenii au reactionat ca atare?

G.L.: Pentru ca cei care sunt acolo au pierdut contactul cu realitatea. M-am gandit de multe ori cum se face ca dupa fiecare protest de genul asta, care are rezultate uneori spectaculoase – demisia primului ministru, iata, demisia pe care anunta ca si-o da Gabriel Oprea – nu li se schimba mentalitatea, nu li se face frica. Poate ca dinspre ei, frecandu-se zi de zi unul de altul, lucrurile asa se vad. Incep sa gandeasca toti la fel. Acum, nu-l cunosc pe domnul acesta, Sebastian Ghita, asa ca nu stiu daca e o forma de viclenie, de smecherie. Prost nu cred ca e, deci cred ca poate intelege reactia unor oameni care nu pot accepta ca legea se aplica tuturor. Pentru ca asta era miza manifestatiei. Acolo s-a strigat „Dreptate, nu imunitate!” Deci ideea ca nu ai voie sa te sustragi, cu magariile pe care le-ai facut, judecatii semenilor tai. Oamenii n-au cum sa accepte ca exista o categorie care se poate bucura de privilegiul impunitatii.

D.T.: Cred ca politicienii nu gandesc asa si zilele astea am avut o proba ca traiesc intr-o lume paralela, sau, cum spuneti, sunt rupti de realitate: declaratiile fostului ministru al Culturii, Daniel Barbu – reiau citatul pentru cei care ne urmaresc acum – „meseria de politician este grea si foarte putina lume stie de fapt ce faceti, cu adevarat, in fiecare zi a saptamanii, adesea si sambetele si duminicile. Este o meserie grea in zilele noastre, pentru ca e o meserie riscanta. E mai riscanta decat misiunea unui soldat in Afganistan”. Asta le spunea domnul Barbu colegilor de partid, la o sedinta, vineri.

G.L.: Am citit. Stiti ce e straniu, intr-un caz de genul asta? Nu intelegi care e ruptura care se petrece intre iesirea din viata strict-intelectuala a unui om – pentru ca personajul de care vorbim e profesor de istorie – si felul in care i se modifica judecata din clipa in care intra pe terenul politicii. De ce, te-ntrebi, s-ar simti politicianul amenintat in halul asta, stresat, riscandu-si viata in fiecare zi? Vorbind asa, el ridica de fapt valul de pe ceea ce inseamna la noi un politician. Inteleg sa fii in stare de stres in statele de tip America de Sud, in tarile africane in care se dau lovituri de stat, in state dictatoriale ca Turcia, dar intr-o democratie de tip european, de ce ar trai un politician corect in orizonul riscului? E sub stresul sarcinilor curente de politician, dar nu sub cel al pierderii vietii.

D.T.: In Romania politicienii sunt sub un stres, iar domnul Barbu ar putea invoca, prin ceea ce a spus, o frica instalata printre foarte multi politicieni romani, care traiesc intr-o fictiune. In fictiunea statului abuziv, in fictiunea statului inchizitorial, cu care se lupta de dimineata pana seara.

G.L.: Nu, relatia lor cu DNA-ul ii face sa se simta eroi. Ceea ce-nseamna: relatia cu funciara lor neonestitate, spaima ca-i va ajunge din urma propria coruptie.

D.T.: Si-acolo, da, exista un risc.

G.L.: Altfel nu inteleg de ce te-ai teme. Care-i eroismul tau? Ca rezisti la gandul ca inca nu te-au umflat mascatii? Dar de ce te-ai teme de asta daca ai fi cu inima curata si cu buzunarele nemurdarite de mita si de afaceri dubioase? De ce te-ai teme? De ce sa fie riscant? Ce e riscant in faptul ca propui un proiect de lege sau ca indeplinesti corect actul de guvernare? Ce e riscant? Sa fie riscant ca aperi valorile unui stat democratic sau ca iti slujesti concetatenii? Pai inseamna ca nimic din toate acestea nu intra, in clipa de fata, in mentalul unui politician.

D.T.: Pe de alta parte, domnule Liiceanu, nu ar fi chiar prima inadecvare a domnului Barbu. In calitate de ministru al Culturii, a plecat din functie, ne amintim, tot ca urmare a unei declaratii nefericite…

G.L.: Nu, stiti, efectiv nu inteleg cum ajunge un intelectual care face pasul in politica, nefiind un idiot – ca sunt foarte multi intelectuali idioti, care raman idioti si daca trec in politica si daca raman acolo unde sunt. El nu avea aparentele astea. Ori declaratiile astea frizeaza, efectiv, idiotenia unei minti rasucite. E remarcabila replica pe care i-a dat-o acel ostas aflat la doi pasi de moarte in Afganistan si care i-a spus ca-i plateste all-inclusive o calatorie acolo. Sa se duca in Afganistan, dl Barbu, daca este mai putin periculos. Nu intelegi cum se pot face asemenea declaratii. Ce mutatie s-o fi petrecut in capul lui? In orice caz, o chestie de genul asta te descalifica definitiv ca politician.

Insa mai e ceva. Aceasta gandire sucita pune problema statutului unui om care imprumuta unul dintre capetele de balaur ale PSD-ului. Vorbeam cu un prieten zilele trecute si mi-a spus un lucru foarte interesant. Zice: „Observi ca in preajma alegerilor de acum, PSD-ul a devenit un balaur tricefal?” „Ce vrei sa spui?”.”Pai, e o data capul balaurului principal, PSD-ul ca atare, cu electoratul lui captiv, cu clientela lui, cu cei pe care-i corupe in stilul traditional cu pomana electorala si cu demagogia de rigoare. Dar ca sa nu piarda nicio parte a electoratului, PSD-ul mai are nevoie de un cap nationalist pe care-l pune pe trupul altui partid (PRU), ca ei sa nu se compromita cu un astfel de discurs. Dar ca sa nu piarda complet nici electoratul de dreapta, scoate un al treilea cap, ALDE, cu oameni care vorbesc mai slefuit sau sunt bine imbracati.”

D.T.: Asta este eterna incercare a PSD-ului de a iesi din bazinul electoral, pentru ca el stie ca ramanand acolo nu poate sa ajunga la un scor electoral care sa-i permita sa formeze singur guvernul.

G.L.: Exact, si iata, cum vorba amicului, se ajunge la un balaur tricefal. Foarte interesant. Iar discursul lui Daniel Barbu face parte din treaba asta. El trebuie sa acuze, de pe pozitiile celui care „isi risca viata” ca politician, pe toti anchetatii si condamnatii clasei politice din care face parte.

D.T.: Daca tot am ajuns pe plan politic, suntem cu vreo doua luni inainte de alegerile generale, un nou moment important din istoria tarii asteia. A trecut si un an de la tragedia de la Clubul Colectiv, iar politicienii, din ce vedem si ce discutam pana acum nu par sa fi inteles mare lucru din sanctiunea strazii, din nemultumirile celor care protesteaza, in fata Senatului, de pilda si care, pana la urma, i-au trimis pe margine. Ei sunt pe margine, pentru ca n-au inteles strada. N-au inteles ca lumea s-a schimbat.

G.L.: Aici nu va inteleg pe dumneavoastra foarte bine. Pentru ca reapare problema dramei in care ne aflam si de care va vorbeam. Pe de o parte, noi stim ca oamenii astia care manifesta, care au fost, inteleg, cam cinci mii acum cateva zile, cand am fost noi acolo, reprezinta, totusi, o minoritate. Totusi, in prima instanta, politicienii par ca se sperie de treaba asta. Nu le place, nu le convine. Pe de alta parte, ei stiu ca nu cu acestia trebuie sa calculeze la alegeri. Sigur, le e frica de un partid ca USR-ul, mai ales la gandul ca, daca incepe sa creasca, la un moment dat ii va elimina. Ca, intr-o buna zi, valorile manifestantilor vor deveni valorile unei mase semnificative de oameni. Dar mai e pana acolo. Pentru ca 51% din populatia Romaniei e formata din analfabeti functionali. Cum sa-i convertesti pe oamenii aia sa gandeasca cu mintea lor si nu cu mintea sloganelor nationaliste, cu minciunile, cu promisiunile vane, cu caderea in plasa acelorasi indivizi care ne-au distrus sperantele vreme de 27 de ani. Cum? Deci dumneavoastra indemnati lumea, si faceti foarte bine, sa-si puna speranta in generatiile care incep sa se trezeasca. Dar, realist vorbind, ele sunt inca minoritare!

D.T.: Aceste generatii, inca minoritare, cum spuneti, au obtinut niste rezultate fantastice. O sa va evoc doar trei.

G.L.: Dar nu electorale.

D.T.: Ba da. In 2014, aroganta unui premier l-a oprit sa ajunga presedinte.

G.L.: Ah, da, aveti dreptate.

D.T.: In 2015, aroganta unui premier l-a trimis pe marginea politicii. Si in 2016, aroganta unui fost ministru de Interne, ca sa va plagiez ideea cu aroganta care scoate oamenii in strada, l-a spulberat, pur si simplu.

G.L.: S-au intamplat toate astea, aveti dreptate! Ma-ntreb de unde au aparut deodata cei care au votat cum trebuia. Ma rog, au votat iesirea din scena a acelui personaj inclasabil care e Victor Ponta. Nu stiu sa raspund la asta. Poate ca suntem mai multi decat ne dam seama…

D.T.: Eu cred ca a functionat ceea ce spuneati la inceput, si-anume: un tip de aroganta dus in extrem, drepturi elementare, dreptul la vot, vorbim de 2014…

G.L.: Da, dar oamenii care privesc RTV-ul si Antena3 nu simt aceasta aroganta ca pe un defect.

D.T.: E adevarat, insa cred ca atunci a mai functionat ceva si va spun ceea ce functioneaza si azi. Groaza PSD-ului ca familiile celor din tara plecati afara suna si-si conving familiile, rudele ramase aici sa voteze impotriva a ceea ce ei cred ca le-a distrus viata si viitorul si-au fost nevoiti sa plece. Eu cred ca se pune in miscare un efect de rostogolire si e o emulatie care creste in raport sau in functie de cat de mare e aroganta.

G.L.: Problema e daca ceea ce discutam acum va functiona si la alegerile parlamentare sau a functionat numai in momentul de hei-rup al alegerilor prezidentiale. Asta nu stiu.

D.T.: Nici noi nu stim, dar am facut o mica constatare, si-anume ca PSD de 15 ani aproape, cand se simte extrem de aproape de putere, se comporta exact asa cum e si cum s-ar comporta daca ar ajunge la putere. Extrem de agresiv, aproape inuman in momente gen votul din parlament, „Oprea, a murit un om, vrem sa stim ce s-a intamplat acolo!”, nu le pasa, si-atunci lumea realizeaza in fata carui monstru politic se afla, de fapt.

G.L.: Da, da. Uitati, am copiat de pe Contributors, comentariul unui cititor. Mi se pare ca numele lui de dialogant e chiar „Cititor”. Scrisesem, zilele trecute, un textulet acolo si am gasit acest comentariu. Era legat de proiectul de tara care a fost initiat de Administratia Prezidentiala. Si, omul asta, in 5 randuri, pune impecabil accentul. „Proiectul meu de tara este extrem de simplu: un parlament mai suplu, mai curat si mai competent, dupa 11 decembrie. Cu oameni cu mai multa scoala adevarata, cu mai putine doctorate si diplome cumparate, cu simt de raspundere, cu onoare, cu mai mult curaj, cu mai putina aroganta si cu mai multa decenta. Intrebare: o fi posibil de realizat? Da! Daca va fi si proiectul majoritatii celor care vor vota”. Intrebarea e: cum devine proiectul acestui om, care e si proiectul meu, si al dumneavoastra, proiectul majoritatii?.

D.T.: Printr-un vehicul politic. Iar presedintele e un vehicul politic important. A pus in discutie un proiect de tara, inca nu stim in ce directie o ia proiectul asta de tara, dar as vrea sa va intreb altceva. Asta poate fi un proiect de tara…

G.L.: Pai asta e singurul proiect de tara. „Romania educata” e o vorba frumoasa, dar cum educi in cateva luni un electorat?

D.T.: Il vedeti pe presedintele Klaus Iohannis capabil sa duca un astfel de proiect de tara, sa-l impinga, sa nu spunem sa-l duca, pana la capat? Si va intreb asta pentru ca au trecut aproape de doi ani de mandat, e aproape la jumatate si intrebarea e cum ati caracteriza prestatia unui presedinte mai tacut, care a beneficiat din plin de cultura protestului, noua cultura a protestului pe care o vedem desfasurata sub ochii nostri, dar care, de felul lui, nu prea pare a fi un contestatar de sisteme. Se impaca bine, asa, cu el, uneori…

G.L.: Nu spun nimic nou, pentru ca lucrul a tot fost spus in acesti doi ani. Un soi de absenteism, de neluare in serios a fisei de post de presedinte, deci lucrul pe care-l simte unul ca mine cand evalueaza activitatea celor doi ani de presedintie ai lui Klaus Iohannis ar fi ca nu-si foloseste parghiile de putere. Altfel spus, te intrebi, cand ajungi intr-un post ca asta, prima provocare pe care trebuie sa o simti, e una de tip istoric: treci prin postul ala ca figurant? Sau vrei sa faci, daca tot ai ajuns in punctul ala, si putina istorie? Presedintele dinaintea lui, Traian Basescu, folosea parghiile puterii. Dl Iohannis isi lasa impresia ca are la indemana parghii de care nu se atinge. Pentru ca, daca s-ar atinge, ar spune exact lucrul pe care-l spunea comentatorul de pe Contributors. N-ar tine un discurs in care ar vorbi de „Romania Educata”: caci ca sa refaci invatamantul distrus in 26 de ani, iti trebuie alte zeci de ani. Noi avem nevoie de reparatii in imediat, nu de unele care presupun un „viitor luminos” pe care n-o sa-l mai prindem niciodata. Un om care este presedintele tarii in clipa de fata trebuie sa-si puna problema cum schimba, de la un an la altul, situatia dramatica din tara asta. Exact senzatia pe care ti-o da, in schimb, prim- ministrul Ciolos. Am vazut si noi cum arata macar asta: ce inseamna un guvern ne-corupt. Pentru ca saracia dintr-o tara este intotdeauna opera unei guvernari corupte. Totdeauna! O guvernare corupta atrage dupa ea…

D.T.: Sau incompetenta…

G.L.: Merg mana-n mana, de obicei.

D.T.: Uneori, separat.

G.L.: Nu stiu, pesemne.

D.T.: Am vazut guverne corupte cu oarecare competenta.

G.L.: Da, nu stiu, nu m-am gandit. Deci daca aratam atat de saraci, daca suntem coada Europei, este pentru ca guvernarile care s-au perindat de-a lungul anilor astora au fost corupte. Adica au furat grosul banilor, care s-au dus in buzunarele unei mafii politice, in loc sa se duca spre nevoile unei intregi tari. (Va dau un exemplu simplu. Ies destul de des pe soseaua spre Pitesti. Domnule, de 26 de ani, de cand ies cu masina prin Militari, fac intre o ora si o ora jumatate pe cei sase kilometri. Timp de 26 de ani nici un Guvern nu a putut sa faca o iesire spre A1 care sa nu-ti ia o ora-o ora jumatate din viata?)

Revenind, daca si-ar lua parghiile puterii in mana, ar spune „Da! Trebuie sa fac un parlament suplu, ca acolo este radacina raului”. Noi nu avem, in clipa de fata, un parlament care sa fie facut din oameni competenti si – cat consuma Casa Parlamentului, Casa Poporului, cum se numeste?

D.T.: Mult. Cat un oras.

G.L.: E halucinant. Cat consuma cei 600, cati sunt? 580 de parlamentari cu miile de functionari din jurul lor? Ce livreaza ei acestei tari? Ce legi benefice?

D.T.: Dar pentru asta, domnule Liiceanu, e nevoie de vehiculul politic, si vehiculul politic, in clipa asta, nu exista.

G.L.: Va dau un exemplu, uitati unde mi se pare ca este punctul fierbinte al raului: am asistat, in ultimul an, la alegerile locale, la felul in care condamnati penal au devenit primari. Deci noi nu putem avea o lege care sa interzica unui om anchetat sau condamnat sa nu mai ocupe functii-cheie in stat. De aici vine raul. Liviu Dragnea conduce cel mai mare partid. E condamnat penal. Toate varfurile politice sunt. Victor Ponta este cercetat si multi altii. Cum e cu putinta sa nu ai o lege care sa interzica ocuparea functiilor-cheie dintr-un stat de catre oameni care au probleme cu justitia? Cum? Raspunsul: si-au dat legile singuri si tocmai pe cea care ingradea in mod esential coruptia n-au dat-o.

D.T.: O sa vi se raspunda: e in esenta democratiei sa spuna justitia daca acestor oameni le este respectat sau interzis un drept de a candida si de a fi ales…

G.L.: Nu. Justitia nu poate spune asta daca nu are o lege pe care sa se sprijine.

D.T.: Ba da, poate interzice executarea unor drepturi electorale ca la Nastase. Nastase nu are voie sa candideze.

G.L.: Nu. Parlamentul nu a dat o lege din care sa rezulte ca un om cu condamnare penala poate sa ajunga prim-ministru. Pentru ca Liviu Dragnea poate sa ajunga prim-ministru. Vom avea poate un prim-ministru care sa aiba cocarda de condamnat penal pe piept. Iar nonsalanta lui e totala.

D.T.: Spuneti-mi, daca tot am ajuns sa judecam democratia din Romania, in ce fel de stat traim azi? Cum ati defini modul in care arata democratia romaneasca astazi, si mai aplicat intreb, ce suntem noi ca forma de organizare dupa 26 de ani de la Revolutie? Democratie semi-functionala? Suntem o democratie esuata, confiscata de o clasa politica profund corupta? Altii zic ca suntem o democratie condusa de institutii de forta, altii spun ca nu suntem o democratie, pur si simplu, si mai putem gasi variante. Dar dumneavoastra ce spuneti?

G.L.: In primul rand, tin sa multumesc istoriei ca am apucat sa ies, in viata fiind, din comunism. Deci, indiferent ce stat e, n-am sa regret niciodata sinistrul timp istoric pe care l-am trait. Cati ani aveati in ’90?

D.T.: 14.

G.L.: 14. Deci eu am prins 45 de ani sub comunism. Asa incat, oricat de tare m-as vaita, oricat de tare as suferi, oricat de tare as scrie texte in care spun ca nu ma mai mir de nicio grozavie care se petrece acum in tara asta, in acelasi timp realizez doua lucruri: ca totusi, din ’90 pana azi, am facut niste progrese enorme si ca faptul ca am ajuns sa vorbim asa cum vorbim noi acum mi se pare cea mai frumoasa ras-bunare pe care puteam sa o avem, noi, cei care punem pret mai presus de orice pe libertate, pe libertatea de expresie (caci nu toti pun). Spun „ras-bunare” trimitand la sensul originar: lucrurile intra iar in matca lor buna. Nu e de ici de colo ca putem vorbi asa. Deci faptul ca traim intr-o societate in care pot sa spun tot ce-mi trece prin cap este pentru mine un lucru care ma isbaveste, pe un plan inalt, de ce am trait. Daca coboram acum pe planul curent al vietii – economicul, politicul, tot ce am vorbit pana acum, aroganta politicienilor, felul in care, prin needucatie, un popor intreg e tinut captiv ca electorat, caci asta e, de fapt, ce se intampla – sigur ca da, lucrurile astea te termina, te deprima, te fac sa nu mai vezi capatul tunelului. Daca ar fi sa caracterizez lumea in care traim, as spune asa: Romania traieste, in clipa de fata, sub o mafie politica, care are ca scop, asa cum va spuneam inainte de a incepe discutia, acapararea puterii economice. Deci de ce se chinuie in halul asta politicieni din cele doua partide mari sa ramana la putere? De dragul de a se ocupa pe mai departe de treburile tarii? Sunt innebuniti la ideea ca nu vor mai participa la binele Romaniei? Evident, nu!

D.T.: Nu cumva, domnule Liiceanu, au acaparat deja puterea economica. Lupta lor de azi e pentru a o mentine…

G.L.: Pai asta va si spuneam.

D.T.: … ea si impreuna cu libertatea?

G.L.: Deci daca ma intrebati ce s-a intamplat… L-am auzit pe dl Traian Basescu acum vreo saptamana-doua spunand ceva care mi-a luat piuitul. A spus: „Domnule, cu ce nu sunt eu de acord, este ca DNA-ul omoara capitalul romanesc. Marile firme economice ale Romaniei”.

D.T.: E o intreaga teorie, sa stiti, nu e singurul care sustine enormitatea asta.

G.L.: Problema nu e asta. Problema e ca oricare om cu un mimin discernamant stie ca marii milionari ai Romaniei si „marile firme romanesti” au fost luate sau create – integral, cred – de ofiterii sub acoperire din perioada lui Ceausescu. Oriunde te uiti. De la Voiculescu, trecand prin Nicolae, trecand prin industria de petrol, de energie, de tutun, de IT etc. etc. Deci care era problema pe care o scotea in prim-plan dl Basescu? Faptul ca DNA-ul se ocupa de coruptia fostilor ofiteri sub acoperire care, trecand pe celalalt mal al istoriei, au pus cu adevarat mana pe punctele-cheie ale economiei romanesti. Uneori distrugandu-le pur si simplu, alteori traind prin combinatii cu statul, capusand firmele de stat si bugetul. Mafia politica s-a nascut imediat dupa ’90 vizand acapararea articulatiilor economice ale tarii. Iliescu a fost umbrela sub care oamenii astia si-au facut treaba. Ii certa din cand in cand pentru „capitalismul de cumetrie”, o frumoasa metafora pentru cuvantul „mafie”. Intr-un fel, recunostea ca sub el s-a nascut aceasta treaba. Deci daca ma intrebati in ce tara ne aflam, voi spune ca ne aflam pe teritoriul unei mafii politice venite din vechiul aparat de politie politica al Romaniei si transformata, prin sistemul de relatii – sistemul inseamna reteaua de relatii a unei tari creata la nivelul varfurilor regionale – in tagma „marilor oameni de afaceri romani”. Aceasta mafie politica a avut ca unic scop nu propasirea Romaniei, ci obtinerea puterii economice in vederea propasirii proprii. In momentul de fata, zbaterea politicienilor de la noi e zbaterea de a se mentine in preajma parghiilor politice pe care le-au acaparat intru binele personal.

D.T.: Sunteti un om al ideilor. Vedeti in societate, domnule Liiceanu, in politica, idei noi, idei care sa merite a fi salutate, sustinute, idei altfel decat am vazut pana acum, idei de tipul celor enuntate de dumneavoastra aici, vedeti oameni care sa vehiculeze un set de valori si convingeri, demni de atentie?

G.L.: Deci, pe de o parte, exista oameni care gandesc asa cum gandeste comentatorul de pe Contributors si care semneaza „un cititor”. Sunt multi ca el, anonimi. Pe de alta parte, a aparut partidul Uniunea Salvati Romania. Sincer sa fiu, in preajma alegerilor locale, nu mi-a placut foarte mult faptul ca nu stiam sa-i definesc: stanga, dreapta…

D.T.: In continuare sustin ca n-au ideologie…

G.L.: In continuare… Stiti ceea ce incep sa cred acum? Ca nu ma mai intereseaza lucrul asta in raportul cu noul pe care-l aduc. Ce face doamna aceea, Clotilde Armand este, pentru mine, pe fundalul a ceea ce am trait pana acum, spectaculos: anume faptul ca promoveaza banala idee de cinste si ca nu pierde nici o ocazie sa le spuna celor din consiliile primariilor ca trebuie sa aiba o singura preocupare: binele cetatenilor pe care-i gospodaresc. Interventiile ei in consiliul de la Primaria Sectorului 1 sunt toate in aceasta directie. Toate. „Ce faceti, vreti achizitii cu un pret de patru mii de ori mai mare decat cel al pietii?”, „Ah, scuzati, a fost o eroare!”, „Dumneavoastra sunteti o eroare, pentru ca existati acolo!”

Toate interventiile lor sunt in directia unui climat politic in care sa existe decenta, onestitate, un ton nou al politicului.

D.T.: Primul ministru Dacian Ciolos, il vedeti ducand un proiect politic mai departe?

G.L.: Ar fi ideal. Ar fi ideal. Este un om care respira onestitate. Viciul cel mare al acestor 26 de ani… ca ma intrebati unde traim: traim intr-o tara in care democratia a fost asumata de toti politicienii ca o masca extrem de confortabila. E o masca. De ce e o masca? Pentru ca aproape nici unul dintre ei nu a urmarit binele comun. Ci numai binele lui, al familiei lui, al grupului lui, al clientelei lui. Adica exact cum am aratat lucrurile in lunga istorie a coruptiei romanesti, despre care s-ar parea ca vreti sa scrieti o carte. Ca asa s-au pus bazele Romaniei politicii romanesti incepand din secolul XVIII. „Imi slujesc binele meu, al familiei si al clientelei”.

D.T.: Si cumpar o dregatorie.

G.L.: Si cumpar o dregatorie. Or, oamenii s-au saturat de ideea ca sunt unii care ii conduc ca sa se capatuiasca pe ei. Cand apare un personaj ca Dacian Ciolos, dintr-o data respiri un aer curat, pentru ca omul acesta iti da certitudinea ca ar vrea sa faca ceva pentru tine, nu pentru el. Apropo de aroganta: un om care, invitat sa stea la clasa I, la business-class in avion si spune „va rog sa ma lasati aici!”, nu face parada populista. Nu face propaganda.

D.T.: Asta i s-a reprosat, in schimb…

G.L.: Bun, asta-i altceva. Dar un gest de genul asta rascumpara mitocania aroganta a celorlalti. Guvernul lui e primul guvern de dupa ’90 care-ti da senzatia ca nu e pus pe furtisaguri si pe-nvarteli.

D.T.: Deci, in final, exista speranta? Sau intotdeauna exista speranta?

G.L.: Cum altfel?. Oamenii care nu mai au speranta sunt condamnati. Desigur, periodic ne-apuca raul si scarba. Spunem: „Asa ceva nu exista, nu s-a mai pomenit o tara ca asta!”. Pe de alta parte, merita onorate semnele care se dau. Cand apar oameni care se poarta omeneste, imposibil sa nu stranga in jurul lor o adeziune si o „flamura a sperantei”.