Cum s-a transformat Crăciunul dintr-un carnaval public (mai ales bahic) într-o sărbătoare cuminte, în familie

În primii 200 de ani de după formarea SUA, majoritatea americanilor nu sărbătoreau Crăciunul. Era chiar ilegal să sărbătorești Crăciunul în anumite regiuni ( de pildă, în Massachusetts-ul anilor 1659 – 1681 te trezeai pentru asta cu o amendă de cinci șilingi).

În arhivele vremii e citat un localnic care povestea cum pe la 1835 „instanțele de judecată erau în plină sesiune de lucru, piețele erau deschise și, dacă nu era o zi de duminică, nu avea loc nicio slujbă religioasă.

În 1952, un scriitor amintește că muncitorii de la morile din zonă riscau să-și piardă locul de muncă dacă întârziau la serviciu pe 25 decembrie și că uneori „proprietarii de fabrici schimbau orele de începere a programului de lucru în ziua de Crăciun la cinci dimineața tocmai pentru ca muncitorii care doreau să participe la o slujbă religioasă să trebuiască să renunțe. Dacă participau la slujbă și întârziau la job erau imediat concediați.

În 1659, Curtea Supremă din Massachusetts a declarat sărbătorirea Crăciunului drept o infracțiune. Ce explică această ostilitate ciudată?

Puritanii aveau un motiv clar: nu există nicio rațiune biblică sau istorică pentru a plasa nașterea lui Isus pe 25 decembrie.

E drept, în Evanghelia după Luca se povestește cum păstorii trăiau alături de turmele lor în câmpiile Iudeii. Într-o noapte li s-a arătat un înger și le-a spus: „Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Dar nicăieri în această relatare nu există nicio indicație privind data exactă, sau chiar anotimpul în care a căzut această zi.

Puritanilor le plăcea să spună că, dacă Dumnezeu ar fi intenționat să fie celebrată aniversarea Nașterii Domnului, El ar fi dat cu siguranță unele indicii cu privire la momentul în care trebuia să aibă loc această aniversare. (Dealtfel, ei susțineau că vremea în Iudeea la sfârșitul lunii decembrie era prea rece pentru ca păstorii să stea pe-afară cu turmele lor.)

Abia în secolul al IV-lea, Biserica a decis oficial să sărbătorească Crăciunul pe 25 decembrie.

Această dată a fost aleasă nu din motive religioase, ci pur și simplu pentru că s-a întâmplat să marcheze solstițiul de iarnă, eveniment sărbătorit cu mult înainte de apariția creștinismului

În societățile agricole, decembrie era semnalul unei pauze majore în ciclul muncilor pământului. Recoltele erau deja strânse în hambare, vinul era făcut iar animalele sacrificate se păstrau mai bine pe timp de iarnă. Animalele nu puteau fi sacrificate până când vremea nu era suficient de rece pentru a se asigura că carnea nu se va strica; și orice carne păstrată pentru restul anului ar trebui să fie conservată (și făcută mai puțin gustoasă) prin sărare.

În Europa modernă, între 1500 și 1800 , sezonul Crăciunului a fost un moment în care lumea se dezlănțuia. Pentru majoritatea dintre noi, mâncarea bună este disponibilă în cantitate suficientă pe tot parcursul anului. Dar Europa acelor vremuri era o lume a penuriei. Iar când lumea se punea pe făcut excese, ieșea dezmățul.

Crăciunul era un anotimp al „conduitelor greșite”, o perioadă în care constrângerile comportamentale obișnuite puteau fi încălcate fără teama de a fi pedepsit. Crăciunul era o lume a carnavalului. (Termenul carnaval își are rădăcinile în cuvintele latine carne și vale – „la revedere cărnii”. Iar „carne” se referă aici nu numai la carne, ci și la sex – atât carnal, cât și carnivor). Nu întâmplător scria Increase Mather, că „Decembrie se numea Mensis Genialis, Luna Voluptuoasă.”

Oamenii își înnegreau fețele sau se deghizau în animale ori în altceva , acționând astfel sub mantia protectoare a anonimatului

Istoricul de la sfârșitul secolului al XIX-lea John Ashton relatează un episod din Lincolnshire în 1637, în care bărbatului ales de o mulțime de petrecăreți drept „Lord of Misrule” i s-a dat public o „soție”, într-o ceremonie pentru a avea cu ea relații carnale. Erau comportamente foarte dezonorante pentru numele lui Hristos.

Un alt istoric (Bourne) recunoaște că perioada Crăciunului era doar „un motiv pentru beție, revoltă și desfătări carnale”. Iar majoritatea englezilor au ales să sărbătorească cu mult peste perioada oficială de douăsprezece zile (atât dura și la români sărbătoarea Crăciunului). Bourne mai vorbește despre două practici deosebit de periculoase: schimbatul hainelor între bărbați și femei și cel al cântării de colinde în cele mai nepotrivite momente ale desfrâului.

Un alt anglican, episcopul Hugh Latimer, a expus problema cel mai succint: „Oamenii îl dezonorează pe Hristos mai mult în cele douăsprezece zile de Crăciun, decât în toate cele douăsprezece luni de până atunci.

Această stare de lucruri s-a schimbat în timp. Orașele s-au extins la începutul secolului al XIX-lea pentru a absorbi numărul tot mai mare de muncitori din fabrici. Stephen Nissenbaum creditează un grup de scriitori patricieni din America pentru rebranduirea Crăciunului ca un eveniment de familie. Ei au remodelat tradițiile europene, inclusiv tradiția legată de brazii de Crăciun și obiceiul ca cei bogați să facă cadouri servitorilor și oamenilor săraci.

În 1819, scriitorul Washington Irving a scris „The Sketchbook of Geoffrey Crayon, gent.”, o serie de povești despre sărbătorirea Crăciunului într-un conac condus de nobili englezi.

Prozele din volum prezintă un nobil care invită țăranii în casa lui pentru a petrece de Crăciun. În cartea lui Irving, Crăciunul ar trebui să fie o sărbătoare liniștită, plină de căldură, care să reunească grupuri de oameni indiferent de statutul lor social. Culmea e că această caret ar fi putut fi catalogată drept fiicțiune, fiindă nimic din ce scrie acolo nu se petrecea în realitate. Totul era o invenție.”Invenția” lui Irving a re-desenat astfel tradiția Crăciunului.

O altă poezie a făcut furori: Clement Clarke Moore – „O vizită a lui Moșului”, publicată pentru prima dată în 1823. Poemul arată un Moș Crăciun vesel coboară cu o sanie trasă de reni pentru a le oferi copiilor cu cadouri în Ajunul Crăciunului.

Presa și-a jucat și ea rolul. „Să evităm tavernele și barurile pentru câteva zile”, sfătuia New York Herald în 1839. Mai bine să se concentreze asupra „familiei, soției și copiilor, cu zâmbete și veselie în suflet”. A fost un triumf al valorilor clasei de mijloc și o lovitură pentru proprietarii de crâșme.

Românii secolului al XVIII-lea trăiesc într-un timp al Bisericii, jalonat de marile sărbători religioase şi de marile posturi.

Atunci când sunt puşi să dea un soroc sau să stabilească cu precizie desfăşurarea unui eveniment, ţărani şi mahalagii vorbesc de Câşlegi, înălţare, Blagoveştenii, Duminica Floriilor, Ignat, Postul cel Mare, Lăsata Secului. Zilele sfinţilor constituie de asemenea importante puncte de reper în plasarea faptelor, „în ziua de Sfântul Ilie”, „marţi după Sfântul Nicolae” etc.

Reforma domnului Alexandru Ipsilanti prevede un orar stabil pentru zi a săptămânii când boierii judecători trebuie să judece pricinile norodului. Ipsilanti hotărăşte şi perioada în care nu au loc judecăţi, şi anume: „pe vremea arăturilor, adică în toată luna lui aprilie, nici în toată luna lui iulie, nici pe vremea culesului de vii de la 15 ale lui septemvrie până la octomvrie în 15. La acestea se adaugă zilele de sărbătoare, de exemplu: „cele 12 zile ale Crăciunului”. Fac excepţie de la regulă doar tâlharii care pot fi aduşi la judecată în orice zi a anului.

Obiceiul slujbei din ajunul Crăciunului se făcea ,,după ritualul de la Constantinopol”: se trăgeau clopotele, şi se intra în biserica domnească dis-de-dimineaţă, ieşindu-se abia după amiază. Aflat în Bucureşti, în 1707, călugărul rus Ipolit Vâşenski descrie sărbătoarea din ajunul Crăciunului, subliniind luxul vestimentar: ,,Boierimea e îmbrăcată toată în aur, iar voievodul în samure azurii. Pe preasfinţi îmbrăcămintea era din aur cu pietre scumpe şi mărgăritar”

Din Condica de ceremonii a logofătului Gheorgachi ( 1762) ştim că foarte de dimineaţă domnul pleca din ,,casele dinlăuntru” spre Spătărie (,,Sala tronului”) unde se aşeza în scaun şi primea, de la spătar însemnele domniei (topuzul, sabia împărătească, cuca) primite de la sultan, cu prilejul investirii sale.

Apoi domnul străbătea Divanul Mic şi Divanul Mare, cele două săli în care breslele de curteni şi slujitori aşteptau orânduite de o parte şi de alta. De aici ajungea la paraclisul Curţii domneşti (la Iaşi, ,,Biserica de la Poartă”), unde era aşteptat de Mitropolit, episcopi şi de marii dregători ai ţării. După care se închina la icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi la icoana Precistei și se aşeza în strana domnească. Apoi era pomăzuit (miruit), iar la sfârşitul liturghiei primea anafură din mâna Mitropolitului.

Surse: Mather, Testimony, 25. For perspectives on the world of carnival, Peter Burke, Popular Culture in Early Modern Europe (New York: Harper and Row, 1978), 199–203; Mikhail Bakhtin, Rabelais and His World (Cambridge: MIT Press, 1968); Peter Stallybrass and Allon White, The Politics and Poetics of Transgression (London: Methuen, 1986), 171–190, Bourne, Antiquitates Vulgares, x (“scandal”), 153–154, 156 (40 days of Christmas drinking), 147–149 (mumming), 139–141 (caroling), Paul de Alep, în Călători străini, VI, p.109, Stephen Nissenbaum – The Battle for Christmas (1997)