Revolta Spartachistă sau cât de aproape a fost Germania de a deveni comunistă
De-a lungul istoriei secolului XX au fost destule cazurile în care un stat a alunecat pe panta extremismului, conducerea fiind preluată de elemente radicalizate, fie ele de dreapta sau de stânga. Pentru ca acest fenomen să se întâmple este nevoie ca un număr de elemente să fie întrunite, dar nu neapărat concomitent.
Vorbim aici de criză economică, instabilitate politică, inechitate socială, precum și, opțional, un pattern împrumutat al unui alt stat.
Cazul de care ne vom ocupa astăzi este cel al Germaniei, în perioada imediat următoare primului război mondial. Din nefericire, statul german al acelor ani întrunea toate condițiile enumerate mai sus, mai mult, ieșise învins din cel mai mare conflict armat pe care lumea îl cunoscuse până atunci. În mod natural, și împrumutând modelul Rusiei sovietice, în Germania va avea loc o revoltă de sorginte bolșevică.
Contextul socio-politic al revoltei Spartachiste
Germania perioadei de după Tratatul de la Versailles era un stat care luptase timp de patru ani într-un război la sfârșitul căruia semnase o pace total nefavorabilă, fără a fi însă complet învins. Acest lucru a generat frustrări și nemulțumiri în rândul militarilor. Anii de război, în care blocada maritimă britanică funcționase perfect își puseseră pe de plin amprenta pe nivelul de trai al cetățenilor care erau, majoritatea, sub limita sărăciei.
Încă din 1917 pe tot cuprinsul imperiului au avut loc greve ale muncitorilor care nu mai puteau asigura traiul propriilor familii cu salariul primit. Tratatul de Versailles prevedea clar faptul că Germania nu mai poate avea o forță armată capabilă de a duce un război de agresiune, ci doar o forță simbolică de 100 de mii de oameni. Acest lucru a generat, automat, un mare număr de șomeri după demobilizare.
De altfel, încă înainte de semnarea armistițiului, pe 11 noiembrie 1918, în multe din unitățile germane de pe front se înființaseră soviete, după modelul bolșevic. Mulți soldați, obosiți de lupte, descurajați de înfrângerea iminentă, și demoralizati de situația de acasă, s-au alăturat cu entuziasm sovietelor.
În multe cazuri, din nou la fel ca în Rusia revoluționară a anului 1917, soldații au refuzat să mai asculte ordinele ofițerilor, alegând să se alăture sovietelor. În unele cazuri au existat dezertări în masă, constituindu-se în bande care provocau dezordini. Pe acest fond de agitație socială și politică (Kaiserul a fost forțat să abdice), încep să-și facă simțită prezența vocile Rosei Luxemburg și ale lui Karl Liebknecht. Aceștia erau membri fruntași ai aripii de extremă stângă a Partidului Social Democrat German.
Verdun-Prințul moștenitor Wilhelm, vorbind cu un brancardier (foto: De Luan / Alamy / Alamy / Profimedia)
După ce, în 1914, decizia lor a fost de a hotărîrea Kaiserului Wilhelm al-II-lea de a declara război Rusiei, aripa stângă a partidului se va scinda sub conducerea celor doi. Astfel, Rosa Luxemburg considera că războiul pornit era unul imperialist, care servea exclusiv clasei conducătoare.
Totodată, dacă socialiștii moderați din partid considerau că schimbările trebuie să vină numai pe cale parlamentară, democratică, această era de părere că societatea se poate schimba doar pe calea revoluției.
În timpul războiului, Luxemburg a fost închisă, pentru aproximativ doi ani, alături de alți lideri importanți ai mișcării, pentru organizarea de demonstrații anti război.
Rosa Luxemburg, o personalitate remarcabilă
Născută într-o familie evreiască de pe teritoriul actualei Polonii (în acel moment aparținea de Rusia), Rosa Luxemburg a studiat în Elveția, unde și-a dat doctoratul în drept, la Zurich. De altfel, a fost prima femeie doctor în drept din Europa. Devine cetățean german în 1897, și încă de tânără este atrasă de idealurile socialiste, fiind implicată în diverse mișcări de această origine.
În perioada primului război mondial ea face parte din Partidul Social Democrat German, dar începe să se distanțeze treptat de doctrina acestuia, după cr reprezentanții acestui partid au susținut decizia Kaiserului de a intra în război.
Astfel, după ce în 1915 o parte din socialiștii din Reichstag vor vota împotriva acordării de noi credite pentru război, Luxemburg se va alătura acestora, prin unirea cu facțiunea din care făcea parte, Liga Spartachista. Ulterior, cele două facțiuni vor forma Partidul Comunist German.
Anterior, în 1914, Rosa Luxemburg infintase Liga Spartachista, racolănd membri din rândurile socialiștilor, în general nemulțumiți de orientarea pro beligerantă a Partidului Socialist. Numele factiunii a fost ales simbolic, făcând referire la tracul Spartacus, cel care a condus revolta sclavilor din anii 73-71 i.Hr, împotriva Republicii Romane.
Practic a fost embrionul care a stat la baza Partidului Comunist German, în 1919.
Deși educată și bună cunoscătoare a trecutului, Rosa Luxemburg vedea istoria ca pe o succesiune a luptei de clasă, sub diverse forme, fiind o adeptă a curentului materialismului istoric, curent cu mare priză în rândurile bolșevicilor din Rusia. O figura atipică în rândul marxistilor epocii, aceasta era de părere că puterea nu va fi niciodată preluată altfel ”decât prin dorința clară și inechivocă a majorității masei proletare din Germania”.
De altfel, ea va critica preluarea puterii de către bolșevici în Rusia, doctrina ei fiind mai apropiată de menșevicii lui Kerenski. Printre istorici există chiar voci care susțin că Luxemburg ar fi considerat inoportună declanșarea deschisă a insurecției din ianuarie 1919. Rolul ei și al lui Karl Liebknecht în revoltă este greu de cuantificat, având în vedere haosul ce a guvernat acele zile.
Demonstratie a Ligii Spartacus Foto: – / Everett / Profimedia
Revolta Spartachista și apariția Freikorps în scenă
Revolta spartachista din 5-12 ianuarie 1919 a fost în mod clar rezultatul extinderii influenței sovietice asupra Europei apusene, unde, datorită urmărilor războiului, a prins un teren propice. Scânteia care a pornit insurecția a fost o rebeliune a marinarilor din Kiel care au refuzat să execute ordinele ofițerilor, cerându-și salariile restante.
Practic, se poate spune că, deși sunt astăzi considerați ideologii și liderii revoltei spartachiste, Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg au fost luați cumva pe nepregătite de desfășurarea evenimentelor. Astfel, ei considerau că mișcarea lor este încă firavă, iar o eventual luptă deschisă cu guvernul republican nou proclamat nu avea șanse de reușită, ceea ce se va dovedi real mai târziu.
Va începe ceea ce a rămas în istoria germană drept ‘săptămâna sângeroasă’, având loc lupte de stradă violente între revoluționari și trupele regulate rămase fidele guvernului. Un rol determinant în înăbușirea revoltei l-au avut formațiunile paramilitare Freikorps.
Originea acestor trupe se pierde undeva în negura evului mediu, deși odată cu trecerea timpului destinația și scopul lor au suferit schimbări majore. În perioada imediat următoare războiului, Freikorps erau formate din foști soldați demobilizați. Aceștia au pactizat cu armata regulată, fidelă guvernului central. În câteva zile, beneficiind de experiența acumulată pe front și fiind bine înarmați, au reușit să elimine ultimele rezistențe revoluționare de pe străzile Berlinului.
Ulterior, Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg au fost arestați de membri Freikorps, interogați, și după toate probabilitățile supuși torturii. Ambii au fost executați sumar împreună cu alți fruntași comuniști. În anii ce vor urma, numeroși membri Freikorps vor deveni nucleul de bază a ceea ce se va numi Schutzstaffel (SS).
De ce nu a reușit revoluția comunistă în Germania?
Această întrebare are mai multe răspunsuri, în funcție de perspectiva din care sunt privite lucrurile. Astfel, un răspuns simplist ar putea fi formulat sub forma: insurecția nu a beneficiat de suficientă pregătire iar intervenția Freikorps a fost decisivă în înăbușirea ei. Dar la o analiză mai profundă, lucrurile nu stau chiar așa.
În primul rând societatea germană post război nu era un teren fertil pentru instaurarea unui regim comunist de tip sovietic. Deși cei patru ani de război și-au spus pe deplin cuvântul în ceea ce privește condițiile de trai, iar nemulțumirea germanului de rând era maximă, doar un mic procent din populație era dispus să accepte ‘dictatura proletariatului’.
Faptul că totuși Germania era predispusă spre instaurarea unui regim totalitar de tip extremist se va dovedi câțiva ani mai târziu, când naziștii vor prelua puterea, în urma unor alegeri relativ democratice, în ciuda a ceea ce se crede astăzi. Dar trebuie înțeles faptul că între mentalul colectiv rus, unde revoluția bolșevică a avut succes, și cel german, există mari diferențe.
Practic, prin inlocuuirea țarului cu o conducere comunistă, rușii nu au făcut, în 1917, decât să înlocuiască un stăpân autoritar cu un altul, nu mai puțin autoritar, ceea ce nu era cazul în Germania. Rosa Luxemburg a prevăzut aceste aspect, de aceea se pare că avântul ei revoluționar a fost limitat când a venit vorba de declanșarea efectivă a insurecției. Simțea că nu este momentul potrivit.
Atât ea, cât și Karl Liebknecht au fost luați de valul evenimentelor. De menționat este faptul că moștenirea ideilor propagate de Rosa Luxemburg dăinuie și astăzi în Germania, anual socialiștii de acolo organizând marșuri pentru comemorarea execuției ei.
Surse:
– David Priestand, Red Flag: A History of Communism
– Eric D. Weitz, Creating German Communism, 1890–1990: From Popular Protests to Socialist State
– Stephen Eric Bronner, Rosa Luxemburg: A Revolutionary for Our Times
– Mark Jones, Founding Weimar: Violence and the German Revolution of 1918–1919
Citește și alte articole pe subiect scrise de Andrei Stan:
- Dien Bien Phu – dezastrul militar francez din Indochina și sfârșitul colonial în Asia
- Viața de film a lui Yoshiko Kawashima: prințesă chineză Qing și spioană japoneză de top
- Istoria unui dezastru: Tancurile românești pe frontul de est / Mareșal – proiectul românesc furat de sovietici
- Bătălia de la Țiganca – una dintre cele mai răsunătoare victorii ale armatei române și lecția ignorată care ar fi evitat dezastrul de la cotul Donului
- Adevărata poveste din spatele serialului de succes ”Valea plângerii” / Războiul în care Israelul putea fi șters de pe hartă
- „Uranus”, operațiunea de mare succes a rușilor la Stalingrad / Încearcă Kremlinul aceeași strategie și asupra Kievului?
- Campania militară a rușilor care a avut un succes fulminant. Povestea contraofensivei care a stat la baza Blitzkriegului german
- Povestea lui Andrei Vlasov, generalul de succes al lui Stalin care a trecut de partea nemților: Trădător sau anticomunist?
- Cine a fost Stepan Bandera: erou pentru Ucraina, terorist pentru Rusia/ Pomenit de Putin în discursul de Ziua Victoriei
- Comportamentul rușilor atunci și acum: De la Katyn la Bucha, sau cum propaganda rusă încearcă să modifice istoria
INTERVIURILE HotNews.ro