VIDEO „Arsenie. Viața de apoi”: Ce vrea să ne arate regizorul Alexandru Solomon cu acest documentar-pelerinaj despre cultul lui Arsenie Boca?

Regizorul Alexandru Solomon a explicat într-un interviu acordat HotNews.ro ce a dorit să scoată la lumină cu „Arsenie. Viața de apoi”, documentarul său despre fascinația pe care cel mai cunoscut duhovnic al României, Arsenie Boca, încă o exercită asupra românilor.

Arsenie. Viața de apoi, un road movie documentar scris şi regizat de Alexandru Solomon, va fi lansat în cinematografe pe 1 septembrie, după ce a avut avanpremiera vara aceasta la Transilvania International Film Festival, sau TIFF cum e mai cunoscut festivalul, și a mai fost prezentat la Festivalul Anonimul de la Sfântu Gheorghe, plus alte câteva locuri.

Întrucât nu mai e atât de mult până la premiera generală de la începutul lui septembrie la care poate merge toată lumea, am vorbit cu regizorul din spatele unor documentare apreciate ca Marele jaf comunist (2004), Război pe calea undelor / Cold Waves (2007), Kapitalism – reţeta noastră (2010) sau Ouăle lui Tarzan (2017) despre ultimul său proiect.

Uite ce am aflat despre Arsenie. Viața de apoi de la Alexandru Solomon:

V-aș întreba în primul rând, fiindcă vorbiți puțin despre asta chiar la începutul documentarului, despre ideea de a face un documentar despre Arsenie Boca. Cum s-a conturat această idee?

În primul rând cred că ar trebui să îndepărtăm așa o nelămurire. Nu e un film despre Arsenie Boca sau nu e o biografie a lui Arsenie Boca. E un film despre viața de apoi a lui Arsenie Boca printre noi, adică despre cultul care s-a născut după moartea lui și ce înseamnă asta, în ce fel se oglindește societatea românească în acest cult, în această construcție a unei figuri foarte populare, care oferă speranță și alinare în vremurile astea.

Deci interesul era ăsta mai degrabă decât în persoana propriu-zisă, reală a lui Arsenie Boca.

Referitor la cum a evoluat ideea ș.a.m.d., mă interesa de multă vreme să fac un film despre puterea asta a Bisericii Ortodoxe în România, despre felul în care ea influențează tot mediul socio-politic de la noi. Și a câștigat enorm de multă influență în ultimele câteva decenii, să zicem, după căderea comunismului. Mi s-a părut că povestea asta a cultului lui Arsenie Boca cumva oglindește și această problemă.

Mă interesa să văd și de ce oamenii se îndreaptă și susțin asemenea figuri, ce înseamnă asta pentru ei, pentru oameni în general și de unde această nevoie pe care după aceea se sprijină influența bisericii. Ea vine pe un fond deja emoțional și mental încărcat.

Cum pregătești un documentar despre „viața de apoi” a lui Arsenie Boca

Și tot pe la începutul documentarului vorbiți despre faptul că v-ați dat seama destul de rapid că pentru ceea ce vreți dvs. să aflați nu o să meargă neapărat stilul clasic de a face un documentar pe un astfel de subiect. De ce fel de atitudini sau situații v-ați lovit de ați ajuns la concluzia aceasta?

Am început să merg practic în urmă cu 5 ani, la începutul toamnei lui 2018, în pelerinaje organizate de diverse asociații, în locuri legate de Arsenie Boca. Problema era că, pe de o parte, durata acestor pelerinaje era destul de scurtă, adică două-trei zile. N-apucam să stabilesc o relație foarte strânsă cu pelerinii respectivi și se și termina și data următoare erau alți oameni.

Deci mi s-a părut că e nevoie de un pic mai multă stabilitate și de o relație mai lungă, că oamenii au învățat foarte multe despre cine sunt pelerinii, cine merge la aceste pelerinaje în această perioadă în care am fost în pelerinaje organizate de asociații și în care am și filmat destul de multe lucruri cu o cameră mică, chinuită așa, în diverse microbuze și autocare.

Dar căutam o soluție care să fie un pic mai expresivă și să reflecte și într-un mod, să zicem mai creativ, ce se întâmplă acolo, adică spectatorul să aibă o viziune posibil mai profundă și mai complexă asupra fenomenului.

De aia am ajuns la soluția asta de a organiza un pelerinaj noi înșine, echipa filmului, de a selecta niște oameni care au pe de o parte legătură cu credința, cu mersul în pelerinaje, cu Arsenie Boca, eventual care aveau povești legate de figura lui Arsenie Boca și în același timp care erau și obișnuiți cu o cameră de filmat, deci oameni care participau ca figuranți la filmări.

Și asta a fost. După 3 ani de pelerinaje, să zicem de documentare, am ajuns la soluția asta, am organizat-o și am filmat-o practic destul de repede, în 7 zile.

Referitor la casting, ați avut două criterii pentru cei care voiau să participe la realizarea documentarul și voiam să vă întreb câți oameni s-au prezentat la casting și cum i-ați triat, fiindcă la final am rămas cu un grup interesant de persoane?

Da, cred că m-am întâlnit cu aproximativ 50 de oameni, din care în final au rămas 20. Criteriile erau cele de care am vorbit și mai înainte, anume legătura cu credința, cu pelerinajele, cu eventual interesul pentru Arsenie Boca și anumite povești personale legate de Arsenie Boca pentru că oamenii, fiecare dintre ei proiectează altceva în această figură, [ei] cred că i-a ajutat în anumite momente dificile ale vieții.

Deci căutam ceva de tipul ăsta, dar au mai fost și alte criterii și anume ca grupul ăsta de 20 de oameni se reflecte un pic compoziția eteroclită socială românească, adică sunt și oameni care au două facultăți în film, sunt oameni care n-au niciuna, sunt oameni în vârstă de aproape 70 și de ani, sunt alții care-s studenți acum, deci în jur de 20 și ceva de ani, oameni care practică psihoterapie, alții care nu, și practică diverse meserii.

Deci am căutat ca grupul să fie o compoziție cât mai diversă și ca generații, și ca educație și ocupație.

Securitatea, părintele Arsenie și miturile din jurul lui

Care vi s-a părut că a fost lucrul sau lucrurile despre Arsenie Boca care i-au surprins cel mai mult pe unii dintre cei pe care i-ați luat în pelerinaj cu dvs.?

Acum, mulți dintre pelerinii cu care am lucrat la film mi-au spus că au învățat foarte mult despre Arsenie Boca din documentele pe care le-am pus la dispoziție în film.

Practic citim documente legate de viața lui Arsenie Boca și după aceea le discutăm, lucruri legate atât de tinerețea lui, de fascinația pentru mișcarea legionară la un moment dat, dar și de felul în care a traversat perioada comunistă, de interesul lui pentru, să zicem, credințele astea mai ezoterice de sorginte orientală sau din alte părți ale lumii, felul în care a murit.

Problema este că documentele care ne stau la dispoziție, care majoritatea vin din arhivele Securității, predate la CNSAS, ele trebuie luate cu așa, cu un dram de sare și de neîncredere și asta am încercat tot timpul să fie destul de transparent: faptul că nu putem pune 100% bază pe aceste informații, dar că în același timp putem judeca ce e adevărat și ce e manipulat acolo.

De ce au interesat lucrurile astea? Acuma, sigur că oamenii veneau deja, unii dintre ei, cu un bagaj de cunoștințe despre Arsenie Boca mai ales vehiculate în mass-media și care din păcate, sunt de multe ori niște colportări de povești așa foarte naive despre miracole, povești care prin repetiție s-au instalat.

Adică, de exemplu, faptul că Arsenie Boca ar fi fost asasinat la ordinul lui Ceaușescu, ceea ce e complet fals. Și eu am încercat să contracarez aceste, să zicem zvonuri, dar e foarte greu când vii pe un teren deja instalat. Eu am o alertă de Google, de exemplu, cu numele părintelui Arsenie Boca.

În fiecare zi sunt cel puțin două sau trei articole care se repetă în presa românească despre toate aceste mituri și legende fără niciun fel de spirit critic sau măcar fără o indicație la începutul articolului: „Se spune că…”. Nu, lucrurile sunt prezentate ca fapte: Arsenie Boca a fost iradiat și pe urmă hăcuit într-o pădure – ceea ce e așa o iluzie totală, adică o legendă.

Dar ea e colportată de publicații altfel serioase sau despre care am putea zice că sunt serioase, adică presă centrală românească cu un anume ștaif, și asta mi se pare că e foarte îngrijorător, că există din foamea de clicuri, probabil, această colportare generalizată de mitologie, care după aia e foarte greu de, cum să zic, deconstruit, de fărâmițat, de pus înapoi în termeni adevărați.

Despre pelerinii din „Arsenie. Viața de apoi”

Mi s-a părut interesant cum i-ați lăsat pe oameni să vorbească liber, fără a interveni peste ei, bănuiesc că pentru a nu-i inhiba. Dar în același timp, când a fost vorba despre niște lucruri clare despre părintele Arsenie sau despre legionari, ați spus lucrurilor pe nume „Nu, asta chiar așa a fost”. Cum a fost pentru dvs. acest joc de echilibristică?

Da, m-am gândit mult înainte dacă sunt legitim, legitimat să fac acest film, adică pentru că sunt dintr-o familie evreiască, pentru că sunt mai degrabă agnostic, deci sunt în afara acestei, să zicem, bule a lui Arsenie Boca. Dar mie mi se pare că, dacă vreți, unul din rosturile filmului documentar e să creeze această punte de dialog între segmente sociale altfel complet separate, cumva dincolo, care trăiesc dincolo de niște bariere, nu comunică.

Mi s-a părut și că e de datoria mea să las o urmă asupra acestui fenomen, Arsenie Boca, mitul Arsenie Boca, care înseamnă mai mult decât persoana acestui părinte și care cred că e un fenomen cu așa, cu ecouri universale, pentru că vedem că în toată lumea există un soi de recreștere a acestui apetit pentru irațional, pentru teoria conspirațiilor – care e bazată pe neîncrederea în știință, pe neîncredere în democrație până la urmă, și asta e ceva extrem de periculos, care va avea consecințe politice asupra vieții noastre în România, dar nu numai.

Adică dacă te uiți la nu știu cine-l urmează pe Trump în America sunt cam aceleași date mentale și sociale, oameni care au această nevoie. Ori nu ajută la nimic să-i arăți cu degetul la televizor. Adică asta era cel mai simplu și cel mai ridicol din partea mea să incriminez această, să zicem, naivitate.

Mi s-a părut că, pe de-o parte, numai fiind foarte transparent eu însumi față de pelerini cu cine sunt și ce cred pot să le cer același lucru și lor, să fie și ei transparenți și deschiși și să se confeseze într-un fel. Folosesc un termen religios, dar în cazul ăsta se potrivește, să povestească lucruri foarte intime și să înțelegem un pic împreună în grupul ăsta ce ne mână pe fiecare, să ne ascultăm un pic, ăsta e rostul filmului.

Filmările au avut loc în pandemie, credeți că lucrul acesta a influențat în vreun fel ceea ce putem vedea în documentar, dacă a scos la lumină lucruri pe care altfel oamenii poate nu le-ar fi spus sau nu le-ar fi crezut?

Cred că pandemia, în general, a însemnat un soi de, să zicem, lovitură suplimentară în încrederea în știință. Adică pandemia, în mod paradoxal, am trecut prin ea cu pierderi de vieți omenești, dar putea fi mult mai rău [și nu a fost] datorită științei, și a avansului științific.

În același timp, pandemia a creat un soi de neîncredere suplimentară în medicină și în doctori și în știință – și au irupt așa, în spațiul public, toate teoriile astea conspirative. Deci, noi, când am făcut pelerinajul în toamna lui 2021, lucrurile erau deja hrănite, așa, iritate de toată povestea asta.

Pe de altă parte, a fost și un efect oarecum bun, și anume că oamenii erau doritori să iasă din case, să circule, să fie în colectivitate, să se plimbe cu autocarul, să mergem în diverse locuri. Deci a existat un fel de dorință a oamenilor de a ieși din casă și de a fi împreună și asta cred că se simte în film.

Pelerinii, legionarii și un regizor evreu

Referitor la grupulul de pelerini, am văzut și momente în care era clar că viziunea asupra părintelui Arsenie pe care o aveau unii dintre ei se bătea oarecum cap în cap cu ce-și imaginau alții și pe alocuri mi s-a părut că plutește așa o tensiune în aer, dar oamenii s-au abținut să se contreze prea tare sau agresiv. Au fost și momente mai tensionate când camerele nu filmau?

Nu, nu, adică cred că filmul reprezintă destul de corect raporturile astea și tensiunile din grupul de pelerini, n-a fost mai mult decât atât. Ce m-a bucurat a fost că chiar dacă erau poziții contrare, au putut vorbi între ei și era un climat oarecum sigur în care oamenii se puteau exprima deschis.

Nu cred că au ținut foarte mult în ei, dar erau diferențe de vârstă destul de mari și era clar că oamenii din generații diferite sunt pe poziții diferite, și alte diferențe care cred că se reflectă. Cred că transpare ideea asta a acestui grup ca un soi de mică oglindă a societății românești.

Sigur, nu-i completă. Adică societatea românească are mai multe fațete și e greu într-un grup de 20 de oameni să replici asta.

La un moment dat unul dintre pelerini povestește că este pe jumătate evreu, dar că legionarii n-au fost totuși atât de răi, că au fost patrioți care au ținut la țară șamd. Ce gânduri sau simțăminte v-au trecut pe dvs. în momentul respectiv, auzind aceste lucruri și fiind dvs. evreu?

Da, eu cred că ăsta e un lucru pe care îl auzim deseori în lumea românească. E mai puțin exprimat direct în ultima vreme, pentru că nu dă bine să se audă așa ceva, dar oamenii cred în continuare asta. Cred în continuare că, mă rog, mișcarea legionară a avut excese, dar în general intenția era bună, ceea ce se spunea și despre comunism: „Au fost excese la început, dar intenția era ok”.

Ori aici cred că-s mai multe lucruri. Pe de o parte, recuperarea asta a naționalismului ortodox, care e specifică mișcării legionare și care nu există în alte mișcări fasciste din Europa, nu? Fascismul german era ateu, și cel italian era mai degrabă ateu. Deci e o specificitate a mișcării asteia legionare românești că a îmbinat credința ortodoxă, participarea bisericii în politică, cu naționalismul.

Ori lucrul ăsta n-a fost niciodată bine analizat, explicat, inclus în curriculumul școlar românesc. De fapt, Biserica Ortodoxă n-a făcut niciodată un soi de examen istoric asupra colaborării ei cu mișcarea legionară, cu statul lui Antonescu, cu o dictatură militară profascistă, după cum n-a făcut-o nici în relație cu regimul comunist.

Pentru că până la urmă, sigur, Biserica Ortodoxă a fost asuprită, mai ales în prima perioadă, în anii ’50, dar a ajuns la un mod de viață în comun cu regimul comunist. Ne aducem aminte că în decembrie ’89 patriarhul Teoctist îl apăra și lăuda pe Ceaușescu, după ce începuse revoluția de la Timișoara, și condamna revoluționarii.

Acest examen cum n-a avut loc nici din partea Bisericii, nici din partea școlii, nici din partea… mă rog, statul român a încercat să facă niște chestii în perioada președintelui Băsescu cu cele două rapoarte, asupra Holocaustului și asupra comunismului. Dar ele n-au fost absorbite așa la nivel de masă.

Și atunci ne trezim astăzi în 2023, la 80-90 de ani de la mișcarea legionară, că aceleași sloganuri și aceleași frumoase cântece patriotice sunt apreciate, pentru că, nu-i așa, oferă un soi de speranță în ridicarea României și în alungarea problemelor care vin, evident, din altă parte, nu de la noi – niciodată.

Vin acum din Vest și Europa e rea, și vrea să ne impună, ce știu eu, cum se cheamă acuma? „Doctrina LGBT” ș.a.m.d. Deci există pe de o parte un fond de ignoranță, cred, istorică, și asta e foarte periculos. S-ar putea face ceva prin școală și atunci măcar generațiile viitoare ar fi pregătite să facă față acestor sloganuri.

Suntem în poziția paradoxală în care se repetă papagalicește niște lozinci de acum 90 de ani care au dus la crimă și la distrugerea democrației în România șamd. Sper să nu asistăm la reciclarea completă a acestor idei.

Un documentar-oglindă pentru zilele noastre

Documentarul o să apară în cinematografe într-o perioadă în care sondajele de opinie arată tocmai că un partid naționalist care promovează idei ultraortodoxe e al 3-lea cel mai bine cotat, la foarte mică distanță de locul doi, în intenția de vot. V-ați imaginat un asemenea scenariu când ați luat decizia de a face documentarul?

Filmul începe cu o secvență filmată într-un schit în timpul campaniei pentru referendumul Coaliției pentru familie, pentru rescrierea Constituției, redefinirea definiției căsătoriei, referendum care a însemnat un soi de eșec, momentan așa, al acestei implicări a Bisericii în viața socială și politică românească, dar nu numai, ci și a cercurilor naționaliste ortodoxe.

Pentru că referendumul a eșuat lamentabil și asta a părut să fie o veste bună atunci. Numai că după aia, în mod paradoxal, la următoarele alegeri acest partid de care vorbiți a câștigat un loc important în parlament și cumva toate aceste idei s-au canalizat acolo. Adică ceea ce părea o înfrângere momentană n-a fost decât un accident de parcurs și acum asistăm la această creștere a a acestor idei naționalist-ortodoxe extrem de toxice, cred, pentru societatea românească

În plus, lucrurile s-au complicat pentru că între timp războiul din Ucraina s-a intensificat, a avut loc invazia și, în mod paradoxal, cercurile astea naționalist-ortodoxe sunt extrem de pro-ruse. Ori Rusia e condusă de o un fost colonel KGB, de profitorii vechiului regim post-stalinist. Și atunci, cum se pot identifica oamenii ăștia cu urmașii URSS-ului, cu moștenitorii URSS-ului?

Acolo ne uităm în ce fel sunt ei anticomuniști cum se declară, nu? Dacă lumina vine în continuare la Răsărit, de la un stat absolut oribil, dictatorial, care își asuprește cetățenii în fel și chip și invadează țări vecine. Următorii suntem noi pe listă, dacă n-am avea umbrela asta nord-atlantică.

Voiam să vă mai întreb cu ce ați spera să meargă oamenii acasă din cinema după ce văd „Arsenie. Viața de apoi”?

Speranța mea e ca oamenii să încerce să să uite în oglinda asta de pe ecran, cumva să se recunoască în anumite lucruri și să pună la îndoială niște, să zicem, idei pe care le iau de-a gata din spațiul public. Inclusiv ceea ce se vehiculează în media, ceea ce vehiculează și anumite partide politice.

Adică să chestioneze un pic toate legendele astea care plutesc în aer, că e vorba de Arsenie Boca – care e un personaj foarte legendar, de fapt, sau legendat – și că e vorba de tot complexul ăsta de credințe.

Nu știu ce să zic. Eu am încercat ca filmul să meargă așa, pe o sârmă foarte subțire între doi poli opuși și să nu cadă nici într-o parte, nici în alta. Deci, ca oamenii să poată să-și recepționeze propriul lor film, până la urmă, să vadă fiecare dintre ei în această viață de apoi, unde se plasează. Asta ar fi idealul pentru mine. Nu știu dacă va ieși așa.

Campania asta pe care am gândit-o pentru distribuția filmului e în jurul acestei idei, că fiecare dintre noi vedem în figura lui Arsenie Boca altceva. Unii văd un supererou ca de benzi desenate, alții văd un sfânt, unii văd un eretic, alții văd un rebel, unii văd un mare duhovnic, alții văd, să zicem, un soi de manipulator cu propria imagine.

Într-un fel, formula asta pe care am căutat-o, de a construi un soi de pelerinaj, cu o latură ficțională, cu o latură în care arătăm cum se construiesc miracolele într-un mod naiv, ca niște tablouri populare, așa, cu ajutorul pelerinilor, am crezut eu că e cea mai potrivită ca să reflecte felul în care se construiește un mit, că până la urmă ce-i fascinant la Arsenie Boca e că mitul ăsta s-a construit sub ochii noștri, în secolul XXI, în era internetului, ș.a.m.d.

Deci asta înseamnă că oamenii sunt în continuare dornici de mitologie și de legende.

Ce urmează pentru regizorul Alexandru Solomon după „Arsenie. Viața de apoi”

O ultimă întrebare: ce urmează în perioada următoare pentru regizorul Alexandru Solomon? Aveți deja în vizor un nou proiect sau deocamdată vă concentrați să mergeți alături de documentar pe durata sa de viață?

Păi deocamdată săptămânile și lunile următoare o să fie foarte intense, în sensul că o să călătoresc cu filmul cât de mult pot (…) Pe 23 august sunt la Râșnov, la festivalul de film istoric de acolo, apoi la Eforie Colorat, la finalul lunii la Brașov și la Făgăraș și apoi în septembrie o să merg cam în 15 localități.

Practic, cel mai important pentru mine acum e să aud ce zic oamenii după proiecție, în săli, și să continuăm cumva dialogul ăsta din film în sală și după aceea ei să-l ducă mai departe, în familie, sau dacă vor sau în cercurile în care vorbesc. Deci, cumva filmul să continue dincolo de ecran și de durata lui.

După aceea, sigur că am proiecte, e unul la care am început să filmez chiar în pandemie. Aș vrea să fac un film despre Arhivele Naționale ca instituție, ca loc în care memoria asta a statului românesc, de la 1831-32 când s-au înființat Arhivele, e procesată; ceva se aruncă, ceva se păstrează și [memoria statului român] e procesată. Sigur, cu un decalaj pentru că orice arhivă e în urmă față de prezent în ce privește documentele.

Mi se pare că e un soi de construcție instituțională care e foarte pasionant de urmărit și o să continui cu asta după ce termin cu campania de distribuția a lui Arsenie.

––––––––––

Producătorii documentarului sunt Ada Solomon, Diana Caravia, Adrien Chef şi Paul Thiltges. Imaginea este semnată de Tudor Platon şi Marius Beşu, montajul, de Cătălin Cristuţiu şi Sophie Reiter, muzica originală este compusă de Alin Zăbrăuţeanu, în timp ce Andrei Coteţ face improvizaţia handpan şi flaut, sunet priză directă, de Mirel Cristea şi Marin Cazacu, montajul de sunet e realizat de Dragoş Cătărău, designul de sunet, de Alin Zăbrăuţeanu, mixajul de sunet, de Thomas Bresson, iar editarea dialogului şi premix, de Alexandru Dumitru.