Cum se face că talibanii și americanii au respectat riguros și la literă acordurile semnate la Doha

BREF: FOUR SPEECHES AND A TWEET

(i) George Bush’s 2002 State of the Union Address[1]: „The American flag flies again over our embassy in Kabul. Terrorists who once occupied Afghanistan now occupy cells at Guantanamo Bay. (…) And terrorist leaders who urged followers to sacrifice their lives are running for their own. (…) America and Afghanistan are now allies against terror. We will be partners in rebuilding that country. (…) What we have found in Afghanistan confirms that, far from ending there, our war against terror is only beginning. Most of the 19 men who hijacked planes on September the 11th were trained in Afghanistan’s camps. And so were tens of thousands of others. Thousands of dangerous killers, schooled in the methods of murder, often supported by outlaw regimes, are now spread throughout the world like ticking time bombs, set to go off without warning. (…) So long as training camps operate, so long as nations harbor terrorists, freedom is at risk and America and our allies must not, and will not, allow it. (…) Our nation will continue to be steadfast, and patient and persistent in the pursuit of two great objectives.”

(ii) Tony Blair’s speech at Downing Street, London, October 7, 2001[2]: „As you all know from the announcement by President Bush, military action against targets inside Afghanistan have begun. I can confirm that UK forces are engaged in this action. (…) There are three parts, all equally important, to the operation in which we are engaged – military, diplomatic and humanitarian. (…)

The military action we are taking will be targeted against places we know to be involved in the al Qaeda network of terror or against the military apparatus of the Taliban. (…) I cannot disclose how long this wave of action will last. But we will act with reason and resolve. We have set the objective to pursue those responsible for the attacks, to eradicate bin Laden’s network of terrorism and to take action against the Taliban regime that is sponsoring him. (…) On the diplomatic and political fronts, in the time I have been prime minister, I cannot recall a situation that has commanded so quickly such a powerful coalition of support – not just from those countries directly involved in military action but from many others in all parts of the world. (…) On the humanitarian front, we are assembling a coalition of support for refugees in and outside Afghanistan, which is as vital as the military coalition. (…) We have to ask for humanitarian reasons to alleviate the appalling suffering of the Afghan people and to deliver stability so that people from that region stay in that region.”

(iii) Barack Obama’s speech about the withdrawal of troops from Afghanistan, White House, June 22, 2011[3]: „By the time I took office, the war in Afghanistan had entered its seventh year. But al Qaeda’s leaders had escaped into Pakistan and were plotting new attacks, while the Taliban had regrouped and gone on the offensive. Without a new strategy and decisive action, our military commanders warned that we could face a resurgent al Qaeda, and a Taliban taking over large parts of Afghanistan. (…) For this reason, in one of the most difficult decisions that I’ve made as president, I ordered an additional 30,000 American troops into Afghanistan. (…)

Tonight, I can tell you that we are fulfilling that commitment. Thanks to our men and women in uniform, our civilian personnel, and our many coalition partners, we are meeting our goals. As a result, starting next month, we will be able to remove 10,000 of our troops from Afghanistan by the end of this year, and we will bring home a total of 33,000 troops by next summer, fully recovering the surge I announced at West Point. After this initial reduction, our troops will continue coming home at a steady pace as Afghan Security forces move into the lead. Our mission will change from combat to support. By 2014, this process of transition will be complete, and the Afghan people will be responsible for their own security.”

(iv) Donald Trump on Twitter, October, 7, 2020[4]: „We should have the small remaining number of our BRAVE Men and Women serving in Afghanistan home by Christmas!”

(v) Joe Biden’s Address to Nation, April 14, 2021[5]: „We cannot continue the cycle of extending or expanding our military presence in Afghanistan hoping to create the ideal conditions for our withdrawal, expecting a different result. (…)

I am now the fourth American president to preside over an American troop presence in Afghanistan. Two Republicans. Two Democrats. I will not pass this responsibility to a fifth. (…) After consulting closely with our Allies and partners, with our military leaders and intelligence professionals, with our diplomats and development experts, and with Congress and the Vice President, I have concluded that: It is time to end America’s longest war. It is time for American troops to come home.”

AVENTURA OCCIDENTULUI ÎN AFGANISTAN, DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

Retragerea militară a Statelor Unite ale Americii din Afganistan – de mult timp preconizată, îndelung negociată cu insurgenții talibani și pe care, iată, în cele din urmă președintele Joe Biden, în primul său an de mandat și oarecum la final de carieră politică a decis să și-o asume – este considerată în Occident ca fiind o usturătoare înfrângere și un eșec răsunător pentru promovarea idealului democratic în lume.

Cum democrația implică procese electorale în toate statele care au făcut parte din coaliția militară occidentală care a încercat să susțină, pe lângă obiectivele militare, și transformarea eterogenei societăți afgane într-una a egalității și libertății, scenele bulversante ale evacuării precipitate ale cetățenilor occidentali și a colaboratorilor afgani, sub presiunea talibanilor care au recucerit rapid teritoriile pierdute în 2001, au produs o emoție care va fi decontată în alegeri.

Sentimentul de frustrare străbate ca un frison toate capitalele țărilor NATO, iar administrația Biden este privită ca fiind deplin responsabilă pentru deficitul imens de imagine pe care retragerea armatei americane îl provoacă Occidentului; la recenta reuniune G7 mai multe state au cerut prelungirea prezenței americane la Kabul și după data de 31 august, dar președintele american a decis să respecte termenii negociați cu talibanii[6].

Lăsând, pe cât posibil, emoțiile de o parte, trebuie să fim de acord că de cel puțin zece ani la Washington s-a vorbit despre retragerea trupelor americane din Afganistan; cu toate acestea, nici guvernul de la Kabul și nici ceilalți aliați prezenți alături de Statele Unite pe teritoriul afgan nu par să fi înțeles implicațiile reale ale unei astfel de operațiuni și nici nu au cuantificat costurile politice, pentru a gestiona activ, preventiv, consecințele.

Efectivele prezenței militare americane în Afganistan[7]

Pe de altă parte, Statele Unite și-au urmat planurile, pentru că ceea ce administrația Biden aduce acum la îndeplinire a fost decis cu ceva timp înainte, cu aportul administrațiilor Obama și Trump. Ca o observație, să ne amintim că Donald Trump, după ce a finalizat negocierile cu talibanii, ar fi vrut să urgenteze retragerea pentru a o folosi ca instrument electoral, dar membrii responsabili ai echipei sale s-au opus, înțelegând pe deplin ce consecințe ar fi avut o astfel de acțiune unilaterală.

Pentru analiza de față am ales să extrag câteva concluzii din două rapoarte, ce conțin informații cu care decidenții de la Washington au operat anterior comunicării de către președintele Biden a termenului limită al retragerii, și anume:

(i) Rapoartele Inspectorului general special pentru reconstrucția Afganistanului (SIGAR), o agenție înființată de Congres pentru a audita fondurile destinate de guvernul american pentru reconstrucție; punctual, concluziile raportului dat publicității în august 2021: „What we need to learn: lessons from twenty years of Afghanistan reconstruction”;

(ii) Raportul special al United States Institute of Peace, dat publicității la începutul anului curent, cu titlul: „Democracy in Afghanistan: amid and beyond conflict”; raportul a fost solicitat de Congres cu un an în urmă, în prima parte a anului 2020, cu scopul de a „…lua în considerare implicațiile încheierii unui acord de pace, sau al eșecului unui acord de pace asupra obiectivelor politice, resurselor și angajamentelor SUA în Afganistan”.

Cu alte cuvinte, administrațiile de la Casa Albă de la Obama încoace au făcut pași concreți pentru ca momentul retragerii militare a Statelor Unite din Afganistan să devină realitate. Nu există niciun dubiu că aliații din cadrul NATO, dar și alți parteneri ai SUA au fost informați permanent asupra acestor evoluții. Nicio surpriză strategică nu și-a avut locul, inclusiv colapsul guvernului de la Kabul și al armatei sale a fost cu siguranță printre elementele luate în calcul la capitolul riscuri.

Dar cele mai importante aspecte care ar trebui să ne intereseze la acest moment este ce dimensiuni a avut efortul occidental de reconstrucție al Afganistanului, de democratizare a societății afgane în cei 20 de ani de prezență militară în diverse puncte de pe teritoriul afgan și care este imaginea Occidentului despre efectele pe care eforturile sale ar mai putea să le producă odată ce retragerea militară devine efectivă, iar talibanii revin și preiau guvernarea.

SIGAR – LESSONS TO LEARN AFTER TWENTY YEARS

Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction – SIGAR – a fost creată de Congres în baza legii privind autorizarea apărării naționale în anul 2008, secțiunea 1229; în vreme ce actualul inspector general, John F. Sopko, a fost numit la conducerea SIGAR în anul 2012.

John F. Sopko – SIGAR

Agenția a fost autorizată să auditeze fondurile alocate de Guvernul Statelor Unite pentru reconstrucția Afganistanului (un total de 145 de miliarde de dolari) și să investigheze eventualele nereguli. În anul 2014, la inițiativa unor membri importanți ai administrației Obama însărcinați cu misiuni în Afganistan, SIGAR a demarat programul de raportare „lecții învățate”, care punea periodic la dispoziția guvernului și a Congresului informațiile necesare pentru a adapta deciziile și legislația la realitățile țării respective.

Conform concluziilor ultimului raport SIGAR dat publicității, și anume cel din august 2021, am considerat interesant de subliniat câteva idei, după cum urmează:

(i) După războiul din Vietnam, administrațiile americane au considerat că întreaga infrastructură și aproape tot personalul (militar, civil) care dobândise experiența luptei de contra-insurgență și reconstrucție a zonelor de conflict fie trebuie reprofilată (trupele speciale), fie trebuie abandonată (de exemplu personalul USAID a fost reduc cu 83% în anul care a urmat).

Dezangajarea după Vietnam, observa generalul Jack Keane, fost adjunct al șefului statului major al armatei americane, nu a reușit să prevină angajarea Statelor Unite în conflictele din Afganistan și Irak, dar a împiedicat și ca lecțiile învățate după respectivul conflict să ajute la evitarea noilor erori.

Stephen Hardley, consilier pe probleme de securitate națională la Casa Albă între anii 2005-2009, admitea, într-o discuție cu John Sopko că: „Pur și simplu nu avem un model funcțional de stabilizare post-conflict. De fiecare dată când ne confruntăm cu o astfel de situație improvizăm. Nu există certitudinea că, dacă va trebui să o luăm de la capăt într-o situație similară, vom face lucrurile mai bine.”

Cel mai probabil, crede John Sopko, experiența din Afganistan va confirma cele afirmate de Hardley.

(ii) SIGAR atenționează, pe baza observațiilor auditorilor săi și a concluziilor din rapoartele privind lecțiile învățate, că „există motive multiple pentru a dezvolta capabilitățile menite să susțină misiunile de reconstrucție în țările afectate de conflicte, pentru că:

1. Sunt extrem de costisitoare. De exemplu, toate costurile legate de efortul de război pe teatrele din Afganistan, Irak și Pakistan în ultimii douăzeci de ani s-au ridicat la 6.400 de miliarde de dolari;

2. De obicei sfârșesc prost;

3. Recunoașterea generală că nu se va sfârși bine nu a împiedicat oficialii Statelor Unite să decidă continuarea acțiunilor;

4. Reconstrucția țărilor antrenate în conflicte militare reprezintă un scop al guvernului Statelor Unite, care se reflectă în eforturile întreprinse în Balcani, Haiti și sprijinul de mai mică anvergură acordat în prezent unor țări ca Mali, Burkina Faso, Somalia, Yemen, Ucraina și unde mai este nevoie;

5. Marile campanii de reconstrucție au debutat timid la început, cu un efort redus, așa că nu există nicio garanție că, la fel ca în Afganistan, guvernul Statelor Unite nu se va angaja pe același trend de escaladare la un moment dat, undeva în altă parte a lumii.”

(iii) La fel ca după experiența din Vietnam, USAID și Ministerul Apărării au ținut să afirme că nu se întrevăd misiuni de reconstrucție post-conflict de mare anvergură în viitor: „Nu există nicio intenție de a repeta un efort de reconstrucție pe scară largă, de aceea angajamentele noastre viitoare trebuie să fie mai bine calibrate ca scop și adaptabile ca execuție.”

Totuși, conchide SIGAR, chiar dacă oficialii guvernamentali repetă asigurările ce s-au mai dat și după Vietnam, acest lucru nu înseamnă în niciun caz că vreodată situația nu ar putea să se repete.

(iv) Natura și anvergura investițiilor necesare pentru campanii similare rămân chestiuni deschise. SIGAR a făcut mai multe recomandări în rapoartele sale pentru guvernele Statelor Unite, pentru a crea baze de date cu personalul calificat care poate fi mobilizat în caz de necesitate, pentru a pune bazele unor politici inter-agenții destinate asigurării securității și stabilirea de birouri anti-corupție în agențiile cheie de implementare a programelor de reconstrucție.

(v) Agențiile implicate ale Statelor Unite trebuie să continue să chestioneze propria capacitate de a crea planuri strategice, politici de reconstrucție, bune practici, proceduri de operare standard, de a genera cunoaștere instituționalizată și structurile necesare de personal atât pentru proiectele de reconstrucție pe scară largă, cât și pe scară redusă.

USIP – DEMOCRACY IN AFGHANISTAN AFTER TWENTY YEARS

USIP (Institutul pentru Pace al Statelor Unite), este un organism național independent înființat de Congresul Statelor Unite și dedicat ideii că este posibilă și necesară o lume fără conflicte și că o astfel de lume este în interesul Americii. Raportul „Democracy in Afghanistan: amid and beyond conflict” a fost comandat USIP de către Congres în primul trimestru al anului 2020 și primele sale concluzii au fost date publicității după un an.

Contextul analizei conform USIP:

(i) „Când se analizează democrația din Afganistan, este foarte important de înțeles că, mai mult sau mai puțin, starea de permanent conflict este constitutivă procesului de democratizare și nu pur și simplu o aberație. La un moment dat, în lunile sau anii care vor urma, un nou sistem politic va fi construit prin negocierile intra-afgane. Crearea unei democrații stabile în Afganistan poată să pară un proiect iluzoriu, ori acesta nu este un motiv pentru care să încetăm să mai vorbim despre el.”;

(ii) „Comisia Politică Talibană la negocierile din Qatar nu a oferit formal nicio asigurare că mișcarea își dorește să reducă manifestările de violență la adresa poporului afgan în viitor, deci nici vorbă să-i permită libera participare la procesele politice. Din acest motiv, pentru a atenua marea încredere în forțele proprii pe care o au acum talibanii, este esențial ca retragerea militară să fie însoțită de impunerea de condiții clare privind continuarea acordării de ajutoare financiare pentru viitorul guvern afgan; pe scurt, niciun astfel de ajutor, în afară de asistența umanitară, nu va fi acordat dacă viitorul guvern va conduce țara prin violență. Mai mult, prin diplomație regională trebuie să ne asigurăm că Pakistanul, Iranul, Federația Rusă sau Arabia Saudită nu se vor grăbi să acorde ele sprijin financiar bilateral în locul Statelor Unite.”

Concluziile analizei USIP:

(i) „Democrația are un viitor în Afganistan. Evenimentele actuale (…) ar putea sugera contrariul. Totuși, în parte tocmai pentru că deja democrația are un trecut în Afganistan, sunt motive serioase pentru care Statele Unite și alți actori internaționali să continue să susțină continuarea procesului democratic și în viitor.”;

(ii) „Statele Unite trebuie să accepte că nu vor mai putea să impună detaliile și tipul viitorul sistem politic din Afganistan. Într-adevăr, singurul tip de sistem politic propice pe termen lung pentru a păstra stabilitatea în Afganistan va fi doar unul creat de afganii înșiși prin negocieri intra-afgane. Atât în negocieri, dacă vor conduce la un acord de împărțire al puterii care să favorizeze un proces democratic, cât și în implementarea unui astfel de acord afganii trebuie să țină seama de lecțiile învățate privind sistemul democratic și cel electoral în ultimele două decenii.”;

(iii) „În primul rând, un acord de împărțire al puterii care să permită împărțirea corectă a puterii politice este critic pentru stabilitatea generală și credibilitatea unor viitoare alegeri. Oricum, vor trebui îndeplinite anumite standarde internaționale în materie și va fi necesară o monitorizare internațională a proceselor. Aceste standarde implică mecanismele prin care procesele de incluziune socială să fie scoase de sub controlul arbitrar al unor elite.”;

(iv) „În al doilea rând, au fost implementate așteptări la nivelul populației privind participarea la competiția politică și luarea deciziilor. Mulți afgani nu văd o altă alternativă decât alegerile, chiar dacă acestea sunt afectate de fraude și tulburări. Procesul de vot este încă larg privit ca o valoare pozitivă, pentru că poate aduce securitate în dauna violenței. Dacă talibanii vor obține puterea în Afganistan după retragerea militarilor Statelor Unite și vor dori să o păstreze, va fi nevoie să fie de acord să se racordeze la așteptările populației privind participarea la procesele democratice.”;

(v) „În al treilea rând, implementarea de reforme care să promoveze procesele democratice în guvernarea locală reprezintă cheia asigurării stabilității țării pe termen lung. Reprezentarea și responsabilitatea la nivel local implică mult mai multă atenție pentru a depăși ideile preconcepute.”;

(vi) „În al patrulea rând, îmbunătățiri substanțiale în guvernanță și responsabilitate pot fi făcute chiar și înainte sau în lipsa unei schimbări de sistem politic. De exemplu guvernanța la nivel local poate fi întărită în comunitățile care vor fi capabile să își aleagă consilii reprezentative de conducere ale satelor, chiar dacă nu vor adera neapărat la standardul electoral și prin care respectivele comunități vor găsi soluțiile potrivite de alegere a reprezentanților potriviți pentru comitetele districtuale ori provinciale.”

Disoluția rapidă a guvernului afgan, marcată prin părăsirea țării de către președintele Ashraf Ghani, care s-a grăbit să recunoască victoria mișcării talibane[8], ar putea ridica puternice observații privind validitatea analizelor USIP.

Să remarcăm totuși că, după ce forțele talibane au preluat Kabulul și aproape întreg teritoriul afgan, nu puține au fost zonele în care populația a protestat împotriva lor[9], în timp ce prim-vicepreședintele afgan Amrullah Saleh a anunțat că, potrivit Constituției, a preluat funcția de președinte și s-a alăturat forțelor de rezistență declarând că, în timp, opoziția anti-talibană va dovedi că are resurse pentru a organiza[10] o opoziție politică și militară.

Această mișcare de opoziție poate, într-adevăr, constitui nucleul rezistenței față de un stat taliban violent și autoritar și este de remarcat faptul că forțele deplasate de talibani către Valea Panjshir nu s-au grăbit să se angajeze în luptă, ci au preferat să intre în negocieri[11].

ESTE PREA DEVREME PENTRU A ANTICIPA VIITORUL AFGANISTANULUI

Probabil prima mare eroare pe care o fac analiștii și comentatorii este aceea de a refuza nuanțele atunci când analizează consecințele retragerii militare occidentale din Afganistan, pornind de la ideea preconcepută că afganii nu-și vor dori altceva decât să lupte sălbatic unii cu alții, pe faliile tribale, uitând că a existat în istoria Afganistanului o perioadă de relativă stabilitate de patru decenii, după 1933, sub regimul șahului Mohamed Zahir și a premierului Mohamed Daud.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro