Dunărea, lira, Tanti Elvira. Cazul preotului Visarion Alexa şi religia ȋn lumea contemporană

Cu Radu mă ştiu de mai bine de 15 ani de zile. Este psihoterapeut şi ȋncă unul de succes, pentru că spre deosebire de mulţi dintre colegii lui de breaslă, care afirmă cu tărie şi entuziasm că ar putea vindeca şi o cârtiţă de miopie, el simte instinctiv dificultatea şi limitele acestei profesiuni aparte, care sapă ȋn măruntaiele sufletului omenesc.

Aşa că reacţionează ȋn consecinţă, cu delicateţe, calm, dedicat la cererile “ȋngrijiţilor” săi. Atunci când ne ȋntâlnim, din ce ȋn ce mai rar din păcate, telefonul prietenului meu sună ȋncontinuu, la fel ca acela al unui instalator sanitar priceput, de care toată lumea are nevoie ȋn momente care nu suferă amânare.

Am ȋntâlnit fiinţe umane atât de dependente de un sfat spiritual, ȋncât nu-şi cumpărau un bilet de tren fără binecuvântarea “părintelui duhovnic”

“ Da, Maria, poţi să te duci să-l vezi, e doar sâmbătă seara. De ce să-ţi fie frică? Trebuie să treci peste acest sentiment şi să mergi mai departe. Eşti o ȋnvingătoare! Da, poţi să mă suni, de ce nu. Sunt aici să te ajut”. Cred că aţi prins ideea, este sufocat de indecizia celor care şi-au abandonat sufletul ȋn grija sa, iar responsabilitatea este uriaşă.

La polul opus, dar tot legat de ȋngrozitor de complexa alchimie a sufletului uman, se află cei robiţi de puterea unui duhovnic dictatorial sau “aspru”, cum se spune ȋn limbaj bisericesc. Iarăşi, am ȋntâlnit fiinţe umane care erau atât de dependente de o decizie, de un sfat spiritual, ȋncât nu-şi cumpărau un bilet de tren până la Ploieşti fără binecuvântarea “părintelui duhovnic”. Exagerez, recunosc, dar o fac pentru a scoate ȋn evidenţă procesul acesta ciudat, dar foarte ȋntâlnit de anulare a voinţei, ajungându-se până la mecanisme de transfer afectiv ȋntre “psy” şi pacient, duhovnic şi penitent.

Încă de la ȋnceputurile psihanalizei, Freud instaurează interdicţia relaţiilor sexuale sau a flirtului amoros ȋntre pacient şi psihoterapeut. Şi asta nu pentru că ar fi avut scrupule cu privire la iritarea membrilor familiei sau a prietenilor pacienţilor, ci pentru că susţinea ideea că psihoterapeutul trebuie să se estompeze, să se “uite” pe sine, tocmai pentru a explora mai bine temerile şi fantasmele pacienţilor.

Jung a fost ani de zile amantul unei paciente, Sabina Spielrein. Sandor Ferenczi, discipol al lui Freud ȋşi ȋmbrăţişa ȋndelung pacientele, “terapeutic”

Cu toate acestea, istoria psihanalizei consemnează o listă lungă cu titani ai disciplinei care au trecut linia roşie de apropiere. Jung a fost ani de zile amantul unei paciente, Sabina Spielrein. Sandor Ferenczi, unul dintre principalii discipoli ai lui Freud, era cunoscut pentru că ȋşi ȋmbrăţişa ȋndelung pacientele, “terapeutic”. Iar lista poate continua multă vreme de aici ȋncolo. Abia ȋn 1973 Asociaţia Americană de Psihiatrie şi Psihanaliză adoptă un cod de conduită care interzice formal acest tip de relaţii, fiind contrare eticii profesionale.

Evident, spovedania este o taină a Bisericii, cu tot ceea ce ȋnseamnă aceasta, adică obiectul a nenumărate norme şi dispoziţii canonice extrem de stricte, bine reglementate şi sedimentate ȋn timp. Trebuie să ne apropiem cu delicateţe de astfel de cazuri ȋn care lucrurile devin complicate: dorinţă de afecţiune, de control, de ȋndrumare şi, aşa cum spuneam, mecanisme de transfer afectiv ȋntre părţi. Am răsfoit puţin, foarte puţin, din păcate, literatura de specialitate disponibilă pe Internet, dedicată acestui subiect. Majoritatea autorilor citaţi spun că ȋnsuşi psihoterapeuţii care cad ȋn capcana “idilelor de divan” se află, la rândul lor, ȋn perioade dificile ale existenţei lor, sunt ȋn diferite crize: de vârstă, profesionale, de cuplu. Preoţii nu? – nu ştiu, doar ȋntreb.

Dacă psihanaliza acceptă discuţiile despre transferuri afective de diferite grade de intensitate, teologia, deloc

“Ispita”, sub orice formă, vine de la Marele Ispititor şi Răvăşitor, tatăl răutăţilor. Dar cel care scrie aceste rânduri nu este teolog – din păcate/din fericire – aşa că nu voi continua să dezvolt această idee rezervată profesioniştilor Evangheliei şi altarului – apropo, unde sunt aceştia ȋn aceste momente cheie? Acestă tristă poveste cu final incert constituie ȋnsă un excelent studiu de caz pentru ȋnţelegerea raportului dintre religie şi modernitate la momentul de faţă, precum şi pentru ȋnţelegerea faptului religios din România. Ce vreau să spun prin asta?

În primul rând, se vede ȋncă odată presiunea etică uriaşă care există ȋn acest moment asupra ansamblului corpului clerical, preoţi şi călugări deopotrivă. Greşeala, vina unuia dintre ei devine una a tuturor – celebra imagine a mărului stricat care ajunge să strice tot coşul ȋn care se află. Cum s-a ajuns aici?

Hyper-comunicarea ȋn care trăim, veştile se răspândesc fulgerător, dar şi un efect direct, puternic al secularizării religioase: avem aşteptări atât de mari de la oamenii Bisericii ȋncât uităm că sunt…oameni, alcătuiri din carne, oase şi dorinţe mai mult sau mai puţin reprimate, la fel ca cei care-i judecă. La fel ca şi voi, cei care citiţi ACUM aceste rânduri. Afirmaţia nu este valabilă doar pentru religia ortodoxă, evident.

Reversul (pozitiv) al medaliei: Biserica este obligată la rândul ei să răspundă, să fie reactivă şi să judece atent astfel de derapaje. În urmă cu 30-40 de ani, nu spun mai mult, astfel de istorii triste pentru toţi cei implicaţi, dar mereu repetabile, s-ar fi stins acolo unde ar fi apărut. Motivele nu le detaliez aici, dar le bănuiţi şi singuri, pentru că sunteţi cititori inteligenţi.

În al doilea rând, se ridică problema pasiunii pentru “comunicare” a unora dintre oamenii Bisericii. Nu-l cunosc personal pe acest preot, dar toate textele de presă legate de acest scandal nu uită să menţioneze că era unul dintre “principalii comunicatori” ai Bisericii, cu emisiuni realizate de el şi pentru el, ca model demn de urmat, tictocuri’ şi altele asemănătoare.

Biserica ȋşi doreşte să-i aducă pe tineri mai aproape, dar preţul plătit este unul uriaş ȋn cazul unor astfel de derapaje

“Comunicarea” este un cuvânt magic al vremurilor noastre, toată lumea se vede obligată să “comunice” ceva, există facultăţi, specializări, şcoli de comunicare, trenduri. Bref, nu mai continui, trăim sub tirania “comunicării”: nu comunici, nu exişti. Doar că Biserica (bisericile, de fapt) lucrează cu un Adevăr transcendent, care nu trece mereu bariera comunicării, oricât ne-am dori acest lucru, oricât ne-am strădui.

În plus, orice comunicator profesionist ştie, chiar dacă nu o spune public, că imaginea şi sunetul ajută, dar la un moment dat uzează şi oboseşte atât persoana, cât şi instituţia reprezentată ȋn sine. Da, Biserica ȋşi doreşte să-i aducă pe tineri mai aproape, să-şi facă mai bine cunoscută implicaţia ȋn societate, reală, dar preţul plătit este unul uriaş ȋn cazul unor astfel de derapaje. Apropo, mă ȋntreb şi eu uneori, ca şi dumneavoastră, Iisus Hristos ar fi avut o prezenţă activă pe Tictoc’? Sau pe Insta’? Cine poate şti…

Al treilea aspect, şi ultimul, pe care l-am mai semnalat anterior ȋn alte articole, este pasiunea nebună pe care mass-media o pune ȋn astfel de “scandaluri” care leagă sexualitatea de practica religioasă.

Să ne aducem aminte de cazul călugăriţei care a născut două gemene, acum aproape un deceniu

Să ne aducem aminte de cazul călugăriţei care a născut două gemene, acum aproape un deceniu. O fiinţă şi un destin distrus. Nemaivorbind de violenţa, vulgaritatea şi lipsa de jenă, complet non-etică, cu care se năpustesc asupra celor implicaţi. Mă tot ȋntreb care să fie explicaţia unei asemenea stări de fapt.

Prima dintre ele, cea mai simplă, dar care nu mă mulţumeşte, este logica clickbait-ului şi a audienţei radio-TV subiecte şi titluri care “lipesc” cititorii/privitorii de ecrane, aducând astfel bani din publicitate. Dar să nu fiu eu ȋnsumi ipocrit, special am ales acest titlu, care să vă atragă, să vă incite să citiţi (sper) acest text.

A doua, este povestea de fond legată de religiozitatea populară a românilor şi imaginea ambivalentă a preotului, sintetizată ȋn arhicunoscuta formulă “să faci ce zice popa, nu ce face popa”. Orice culegere serioasă de proverbe româneşti abundă ȋn exemple ȋn care preotul este un personaj temut, pentru că el administrează cele sfinte’, dar este şi puternic ironizat, ȋn acelaşi timp.

Să ne amintim şi de celebrul clip publicitar, pe un mediaplan destul de nişat, interzis la scurt timp după apariţie, cu preotul aruncat de la balcon. Personajele din jur strigau fericite Batman, Batman! – tot cam pe acolo ne situăm, chiar dacă pe alte coordonate de timp şi spaţiu. Masele, publicul, “poporul”, greu de găsit un cuvânt cuprinzător, au nevoie de consum sacral, chiar şi deturnat şi camuflat ȋn forme triste şi neaşteptate, cum au fost cazurile precedente, acesta şi altele viitoare.

Să lăsăm justiţia umană, bisericească şi…divină să lucreze şi de data aceasta, sperând ȋntr-o judecată dreaptă şi cinstită

Final. Să lăsăm justiţia umană, bisericească şi…divină să lucreze şi de data aceasta, sperând ȋntr-o judecată dreaptă şi cinstită. Dincolo de orice, se ascunde ȋnsă o realitate greu de negat: societatea noastră avansează cu paşi repezi, modernitatea ne-a căzut pur şi simplu ȋn cap şi pe cap, iar religia se secularizează cu paşi repezi, mai repezi chiar decât se aşteptau chiar şi cei mai activi promotori ai acesteia.

La mine la Brăila, la Tanti Elvira, unde uşor se câştigă lira, vorba cântecului, există o vorbă verificată: “nu poţi opri apa Dunării cu mâna”. Aşa cum nu se poate opri mersul triumfător al secularizării. Cazul Visarion Alexa este un exemplu şi un ferment al acesteia. Restul e justiţie, cancan şi, repet, dreaptă judecată.

N.red: Mirel Bănică este cercetător ȋn domeniul antropologiei religiilor.