Antropologul Mirel Bănică: Nu poţi face istoria unei biserici fără a-i lua ȋn seamă și pe credincioși

Rar carte care să producă asemenea tulburare ȋn apele istorico-memoriale ale României, aşa cum este ultima producţie a harnicului profesor helveto-austriac Oliver Jens Schmitt. Are un titlul lung: “Biserica de Stat sau Biserică ȋn Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române. 1918-2023”. De ce am utilizat anterior şi cuvântul “memorie”? Pentru că, aşa cum voi ȋncerca să demonstrez mai departe, conţinutul acestui volum “adresează” (iaca, am folosit şi eu un cuvânt la mare modă, pe lângă “sustenabilitate” şi “rezilienţă”) de fapt segmente ȋntregi din ceea ce am putea denumi cadrele memoriale ale acestei Biserici, reactivând polemici adormite, controverse, suferinţe, pe lângă istoria propriu-zisă a acesteia. Doar volumul istoricului belgian Olivier Gillet “Religie şi naţionalism. Ideologia BOR sub regimul comunist”, apărut acum mai bine de două decenii la Editura Compania, ȋn 2001, să fi produs un efect asemănător. Dar să nu uităm că ȋn 2000 aveam doar Internet-Cafe-uri, Yahoo Groups şi m-IRC-uri, iar reţele sociale ȋncă nu existau.

Rândurile acestea nu sunt ceea ce s-ar putea numi o “recenzie” ȋncheiată la toţi nasturii tunicii de idei. Unde ne sunt recenzorii? – aşa părea să strige acum câteva zile, ȋn spaţiul vidului electromagnetic, unul dintre fervenţii contributori ai acestei platforme de idei. Ei bine, nu ştiu unde se află, pentru că eu nu sunt unul dintre ei. O recenzie ar ȋnsemna o altă carte, sau aproape, ȋn acest caz. Aşa că nu va fi vorba decât de dezvoltarea unor note de lectură personale, foarte personale. O subiectivitate asumată ca atare a unei cărţi care va marca fără ȋndoială lungul drum al zilei către noapte. Sau invers.

Revin: de ce a fost scris acest volum, cui se adresează el? Iată ȋnsuşi răspunsul autorului: ȋn primul rând, este vorba de toţi cei care doresc să reflecteze asupra rolului BOR ȋn România modernă, tinerilor cercetători pasionaţi de subiect şi, explicit scos ȋn evidenţă, reprezentanţilor clerului ortodox care, speră autorul, “nu vor ignora conţinutul cărţii” (p.30). Aici mi se pare că se află una dintre formule-cheie pentru ȋnţelegerea efortului său, tot ȋn cheie memorială: nu atât istoria, cât memoria acestei biserici trebuie dezbătută şi reconsolidată, chiar de către cei care sunt parte constitutivă a acesteia. Pentru că această “istorie” aduce ȋmpreună date, fapte, locuri, oameni, evenimente istorice care, ȋn cea mai mare parte a lor erau deja cunoscute de către publicul larg şi cultivat. Cea care este vizată ȋn mod direct este, cred eu, memoria colectivă a Bisericii Ortodoxe, care serveşte, atât ȋn cazul său, dar şi pentru alte Biserici, la reconstrucţia trecutului şi la “unificarea” memoriilor anterioare, uneori concurente. Prin apelul său la “neignorare”, adresat membrilor clerului, profesorul Jens-Schimtt recunoaşte că puterea memoriei vine din faptul că ea se plasează ȋn afara timpului, fiind normativă şi simbolică. Biserica, pentru cine are răbdarea să ȋnţeleagă, pare a se sustrage legilor schimbării, tocmai pentru că este ȋn afara timpului istoric şi ȋn el, concomitent. Ansamblul amintirilor religioase, inclusiv cele legate de faptele istorice propriu-zise, subzistă mereu ȋn stare de izolare, transformându-se ȋntr-o memorie mistică greu de dislocat, cu atât mai mult cu cât ea cuplează pe un curent de gândire trans-istoric. Mai puţin misticism şi memorie mistică şi mai multe istorie adevărată şi travail de memoire, pare să ne sugereze autorul.

Cum este văzută BOR ȋn context? În primul rând, ca un element de continuitate, o “supravieţuitoare” a mai multor regimuri politice şi valuri de schimbări, pe baza versatilităţii sale. Sau a principiilor simfoniei bizantine, ȋndelung invocate şi ea. Vitalitatea ei (de ce nu rezilienţa? – chiar s-ar potrivi termenul aici) o fac să fie un important pilon al sistemului politic şi o instanţă ideologică şi morală. Ceea ce m-a “mâhnit” aici, nu ştiu ce cuvânt să folosesc exact, este regretul autorului cărţii, care transpare fin printre rânduri, că Biserica, ȋn ansamblul său, este mai preţuită şi mai prezentă ȋn societate decât ar trebui să fie; iar la căderea comunismului s-a prezentat, global, mai bine decât alte biserici surori din zonă. Evident, cu preţul unor sacrificii, compromisuri, abuzuri, colaborări care sunt bine evidenţiate şi fixate ȋn această carte-insectar. V-am avertizat că aceaste rânduri sunt foarte personale: dacă se remarcă ideea de continuitate, mai ales perioada comunistă, nu pot să nu mă ȋntreb de ce nu apare măcar odată ȋn volum ideea că dincolo de căderi, ortodoxia românească a oferit totuşi cadrul instituţional şi spiritual ȋn care credinciosul obişnuit şi-a putut ȋndeplini (aproape) nestingherit ritualurile de bază ale credinţei. Ştiu, veţi spune că este o carte de istorie, detaşată, ştiinţifică, nu trebuie să amestecăm lucrurile, dar ceva lipseşte – o spun ca simplu cititor.

Studiez fenomenul religios de aproape două decenii, de pe poziţiile şi cu metodele antropologiei religiilor. Am obosit să o tot spun ȋn spaţiul public, atât cât pot, cu puţinele mijloace pe care le am la dispoziţie (mulţumesc Contributors!): Biserica este o instituţie, da, legată de lume şi ȋn lume; dar principala sa preocupare, dincolo de ceea ce se vede la exterior, este destinul spiritual şi sufletesc al unor oameni. Astăzi, ȋn mediul academic occidental, când scriem istoria, nu doar etno-antropologia grupurilor vulnerabile, a minorităţilor, a popoarelor şi naţiunilor care se sting din cauza lăcomiei noastre, suntem atenţi până la paralizia verbului la sensibilitatea acestora şi o scoatem ȋn evidentă; de ce atunci nu suntem mai atenţi şi la sensibilitatea esticilor ortodocşi români, a celor mai intimi dintre “străinii” Europei Occidentale, a celor care se mai ȋncăpăţânează să creadă ȋn ceva şi sunt dispreţuiţi pentru asta, fiind percepuţi ca ultimii oameni, pleava societăţii, cei care ţin România ȋn loc, anti-europeni etc. Afirm acestea din solidaritate cu subiecţii mei de studiu, ca “antropolog” (ghilimele, vă rog) alături de care am petrecut ore, zile, săptămâni ȋntregi pe la pelerinaje, parohii, schituri şi mănăstiri. Nu-mi place deloc Ortodoxia cu girofar, dar nu mă pot abţine să nu-i “apăr”, să nu fiu empatic cu cei care mănâncă zacuscă şi pateu vegetal ieftin ȋntr-un rând de aşteptare de 24 de ore, resturile tremurânde ale unui rural care se stinge ȋn mizerie şi uitare. Oameni care te servesc şi pe tine din bucata lor de pâine uscată- iertaţi mica dramaturgie kitschy a situaţiunii, care l-ar fi făcut pe Nenea Iancu să ridice ironic din mustăţi, dar nu foarte departe de adevăr. Adevărul lor, care nu va fi ȋnsă niciodată, dar absolut niciodată publicat pe hârtie lucioasă. Nu poţi face istoria unei biserici fără a lua ȋn seamă şi acest aspect, ignorând efectele unui astfel de exerciţiu intelectual, nu doar asupra clerului ci şi a ansamblului de credincioşi. Aici lucrurile se complică extrem, iar eu mă văd nevoit să mă opresc, ca Şeherezada la ivirea zorilor – pentru cei care chiar ştiu despre ce este vorba ȋn faimoasele poveşti. Altfel ea risca să-şi piardă capul, la propriu şi la figurat.

O temă abordată de mai multe ori ȋn carte este cea a “Sfinţilor Închisorilor”. M-am oprit asupra ei pentru că mi se pare o chintesenţă a dezbaterii memoriale actuale, nu istorice. Din punct de vedere istoric, lucrurile sunt cunoscute, iar cartea are meritul să furnizeze o impresionantă bibliografie ȋn domeniu, să fotografieze momentul istoric al apariţiei lor, legătura cu Mişcarea Legionară, trecutul greu şi reprobabil al unora dintre ei. Ca o paranteză, includerea figurii părintelui Arsenie Boca ȋn această temă precisă mi se pare o eroare. “Fenomenul” Arsenie Boca este cu mult mai mult decât atât, e o adevărată hârtie de turnesol a raportului dintre religie, nu doar cea populară, şi modernitate – dar nu dezvolt aici. “Sfinţii Închisorilor” sunt un pur produs românesc al discursului despre trecut după 1990. După o scurtă perioadă de damnatio memoriae a comunismului, a urmat imediat o alta, pastoral-tradiţionalistă şi nostalgică, a anilor 1930. Încă un paradox românesc: doream atunci să fim capitalişti-europeni, dar aveam faţa ȋntoarsă spre trecut, complet necritic, spre interbelic. Această confuzie a avut ca rezultat blocaje memoriale şi morale de acest tip, remarcate ȋn volum, nu avea cum să fie altfel. Aceşti sfinţi recenţi sunt “nefrecventabili”( iarăşi, ghilimele) din cauza trecutului lor. Biserica este blocată să ia o decizie ȋn ceea ce-i priveşte şi oricum, definirea “sfinţeniei” scapă oricărei ȋncercări laice. O poţi combate radical, dar nu o poţi defini. La fel ca şi “sacrul”, de exemplu. Dar poporul, vulgul, massa, credincioşii, spuneţi-le cum vreţi, au asimilat şi internalizat cultul acestor “sfinţi” reali sau presupuşi, ȋn răspăr cu politica oficială a BOR, care este rezervată ȋn ceea ce-i priveşte. O spun, iarăşi, ca cercetător de teren, un câine bătrân plecat după urme şi minuni, fugit acum 15 ani din confortabile biblioteci aseptice, cu temperatură controlată. Mănăstiri şi schituri, uneori chiar şi simple biserici parohiale, au asimilat tacit cultul acestor “sfinţi”, cultivând ȋnsă “sfinţenia” ca atare, şi nu istoria lor oficială, aşa cum apare ea prezentată aici.

Asistăm deci la un caz clasic de conflict memorial. Pe de o parte, memoria istorică oficială, dură, problematică, traumatică, justiţiară, iar pe de altă parte, memoria “populară”, liberă, care nu se lasă prea uşor domesticită. Paul Ricoeur afirma ceva esenţial, ȋn clasicul său studiu, Memoria, Istoria, Uitarea (2000): “memoria nu poate răspunde la ordin. Memoria dureroasă, solicitată excesiv – “abuzată”, spunea el ȋn franceză, dar e un termen prea dur ȋn română, n.m. – reacţionează supărat, nu se mai lasă folosită cu efect cicatrizant”. Tot ȋn aceeaşi zonă, Tvetan Todorov, ȋntr-un studiu intitulat chiar aşa, Abuzurile memoriei (1995) lansează la rândul său cam acelaşi tip de avertisment: restituirea istorică integrală a trecutului este imposibilă. Revelaţiile brutale devin insuportabile şi sunt reprimate violent de către cei vizaţi. “Aroganţa raţiunii şi a adevărului – citez tot din el – este ȋnsă şi mai insuportabilă pentru individ decât pentru instituţii, ȋn general. Este mai uşor să persişti ȋn rol de victimă, decât să accepţi o reparaţie pentru ofensa primită”. Iar concluzia lui este că o democraţie funcţională are rolul de a refula “ranchiuna” memorială şi a face gestiunea publică a diferite forme de resentiment, să permită scrierea şi apariţia unor istorii care să lase loc experienţelor contradictorii – exact ceea ce crede şi afirmă şi profesorul Schmitt. Cred că doar aşa poate fi ȋnţeles ansamblul acestei cărţi, dar şi altele legate de istoria recentă a BOR: ele nu vor mulţumi niciodată pe nimeni, dar trebuie scrise, publicate şi dezbătute, fie că ne plac sau nu; sau că le percepem ca un produs occidental, de import.

Voi termina aceste pagini care deja s-au intins prea mult (ochiul pe ecran nu are răbdare, ou est le papier d’antan?) prin a spune că eu am apreciat cel mai mult momentele ȋn care autorul leagă datele istorice propriu-zise de evoluţia socială a Bisericii. Emigraţia masivă din ultimii 20 de ani a distrus satul românesc, devenit un “loc mitic al memoriei” (iarăşi memoria, bat-o vina!) mai degrabă decât o realitate socială, dar el continuă să fie glorificat de tradiţionalişti (p.328). Dar şi de industria publicitară, ȋn treacăt fie spus, oare de ce? Odată cu venirea Patriarhului Daniel se produce o diversificare şi o profesionalizare a comunicării BOR-ului (p.363), concomitent cu o intensificare a jurnalismului de investigaţie critic la adresa BOR şi care, citez, “nu are o viaţă uşoară”. Ceea ce nu apare ȋn carte – personal nu cunosc detalii, dar aş fi fost foarte curios să aflu acest lucru ţinând cont de puterea documentară a autorului – este dacă şi alte ţări europene, ortodoxe sau nu, au sait-uri şi ziarişti specializaţi exclusiv ȋn analiza derapajelor Bisericii, aşa cum se pare că se ȋntâmplă la noi. Dacă este vorba, ȋncă odată, de un “specific românesc”, el spune multe despre mizele confruntării dintre biserică, mass-media, instituţii, avansul secularizării, aspecte care depăşesc cu mult, aşteptările cititorilor de bună credinţă. Recentul recesământ al populaţiei arată nu doar dificultatea de a măsura apartenenţa religioasă reală, ci şi scăderea accentuată a numărului de credincioşi şi o dereglare a raportului sat-oraş, care trebuie mai bine ȋnţeleasă. Tragicul moment al incendiului de la Colectiv a declanşat prima contestare deschisă, ȋn stradă, a BOR-ului, o premieră naţională absolută, dar şi o mai mare grijă şi atenţie ȋn comunicarea publică, investiţii ȋn opera socială, un grad mai mare de empatie faţă de cei care nu fac parte din primul cerc al apropiaţilor. Aş adăuga eu, beneficiile indirecte ale secularizării de ansamblu a societăţii.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro