Suntem liberi să studiem astăzi religia în Europa Centrală și de Est? Interviu cu istoricul religiilor Valerio Severino

Deseori ne punem această întrebare astăzi, doar că răspunsurile sunt opinii mai curând decât rezultatul unor investigații de profil serioase, care să implice răspunsurile unor specialiști în domeniul istoriei religiilor și al studiilor religioase tout court. Pentru prima oară în Europa, cel puțin douăzeci de savanți răspund, într-un documentar dedicat studiului academic al religiei, implicit studiului istoriei comparate a religiilor, interogației: Suntem liberi să studiem astăzi religia în Europa Centrală și de Est? Realizat in cadrul unui program al Comisiei Europene, anume Acțiunile Marie Skłodowska-Curie MSCA, Orizont 2020*, documentarul cercetătorului Valerio Severino propune un periplu de întrebări și răspunsuri care să răspundă după treizeci de ani de la Căderea Zidului Berlinului la întrebări legate de istoria libertății religioase și științifice. Statele europene de sub influența imperiului sovietic au trăit peste cincizeci de ani cu senzația că religia se confundă cu materialismul științific, cu marxismul, cu ateismul sau cu orice registru al negării fenomenului religios.

Mulți dintre interlocutori afirmă că programul educațional materialist științific a fost un imens eșec, probabil cel mai mare dintotdeauna; și ne dăm seama acum, că practic un același regim, reverberat până în zilele noastre, ajunge să binecuvânteze bombele chimice căzute din cerul de deasupra Siriei, secondat de soboare de preoți. Un nou pact faustian care să încerce să spulbere iarăși orice speranță de a mai înțelege universul religios, așa cum se conjugă el, foarte multiplu.

Unde ne aflăm cu libertatea de a cerceta religiile de pe poziții academice, câtă vreme istoria religiilor nu este materie de studiu, nici în licee și arareori în facultățile de teologie, ori în departamentele unor institute umaniste, în agonie? Acest documentar poate desluși o parte din răspunsuri, iar pentru a simți atmosfera acestuia, am găsit un moment favorabil pentru a îl intervieva pe Valerio Severino, care a răspuns prompt și generos.

Ați invocat primul principiu al Cartei Europene a Cercetătorilor, care solicită libertatea de cercetare în Europa. Sunteți, de asemenea, unul dintre cei mai importanți experți în istoriografia dedicată operei lui Raffaele Pettazzoni, unul dintre părinții fondatori ai disciplinei Istoria religiilor în lume. Cum reconciliați principiul libertății cercetării dedicate studiului comparativ al religiilor, așa cum a fost conceput de Pettazzoni la vremea respectivă, și diferitele fațete ale acestei libertăți care sunt dezvăluite în documentarul dumneavoastră?

Documentarul explorează istoria libertății religioase și științifice și căderea comunismului în Europa. Pettazzoni s-a născut la câțiva ani după invazia italiană a Statelor Papale și a fondat prima catedră de Istoria religiilor din Italia sub fascism, la Universitatea din Roma. Deși aparent nu au nicio legătură între ele, cele două povești sunt conectate la mai multe niveluri.

Unul dintre cei intervievați în documentar, Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, a atribuit libertatea de cercetare a lui Pettazzoni competenței sale vaste în diferite discipline. Ciurtin a susținut că vasta expertiză a lui Pettazzoni i-a permis acestuia „să-și acopere toată libertatea intelectuală”. Această afirmație m-a ajutat să reconciliez trecutul complex al lui Pettazzoni ca cercetător al religiilor cu documentarul la care lucram și cu problema libertății pe care o abordează. Chiar dacă există constrângeri externe, cum ar fi factorii politici, sociali sau chiar economici, libertatea de cercetare provine, în cele din urmă, din capacitatea noastră de a ne extinde cunoștințele dincolo de înțelegerea noastră limitată.

Există o referință extraordinară ce trimite la unul dintre textele fundamentale din canonul budist Pali, Dhammapada, pe care o face profesorul Valk, Universitatea din Tartu. Este vorba despre critica autorităților, cum ar fi cea către casta Brāhminilor, asumată de către călugări, adepți ai lui Buddha. Mutatis mutandis este o critică a cercetătorilor dedicați fenomenului religios la diversele ideologii care interferează cu subiectul lor. În opinia dumneavoastră, mai funcționează ironia ca sistem de protecție conceptuală și gândire critică în fața ideologiilor generate de sistemele politice?

Ironia poate încă să dezvăluie absurditatea unui sistem, așa cum a făcut-o în Uniunea Sovietică. Tatăl meu, care locuia la Moscova în anii Perestroikăi, mi-a povestit despre un film rusesc pe care l-a văzut la un cinematograf din acea perioadă. Mi-a descris o anumită scenă care i-a rămas în minte. Undeva în film, o coloană a unei clădiri este pe cale să cadă, iar oamenii din jurul ei se unesc pentru a preveni un dezastru. O susțin cu mâinile lor și suportă greutatea coloanei grele, care se prăbușește. Unii chiar se urcă unii peste alții pentru a o susține, formând o coloană umană. La început, planul lor a avut succes, iar ei s-au bucurat și s-au lăudat. Dar apoi, încet-încet, și-au dat seama de gravitatea situației. Publicul a râs din toată inima. Acest tip de ironie poate face ca istoria să fie diferită. Poate expune defectele unui sistem și îi poate inspira pe oameni să îl schimbe și să își imagineze un viitor mai bun.

Cuvintele lui Ülo Valk din interviul său au inspirat titlul filmului documentar, „Some Kind of Liberating Effect„. Informativ și descriptiv, și păstrează totuși un simț al ironiei și al spiritului. Este o alegere mult mai sugestivă și mai atrăgătoare decât titlul anterior, mai discret, „Memoria libertății”.

Printre interlocutorii dumneavoastră se numără cercetători și savanți din țări care au fost sub influență sovietică timp de decenii, asimilând filosofia marxistă și apariția materialismului științific chiar și (sau mai ales) în domeniul religios, încercând să înlocuiască religiile existente. Un proiect eșuat, însă, din punct de vedere educațional. Astăzi ne confruntăm cu politici populiste și cu răspândirea ideologiilor pe rețelele de socializare, un fenomen care reprezintă o amenințare pentru democrații, exact cum spunea unul dintre interlocutorii dumneavoastră: există democrații, dar fără actori democratici în politică. Unde plasăm studiul religiilor și fenomenul religios gîndind eventuale intruziuni ideologice, practicate acum, dar poate și în vremurile ce vor urma?

Sper că nicăieri. Din punctul meu de vedere, cea mai periculoasă și mai intruzivă ideologie este cea care pretinde că ne protejează – așa cum au făcut-o totalitarismele. Răspândirea ideologiilor nu reprezintă o amenințare pentru democrații. Dacă îmbrățișăm democrațiile, ne vom asuma cu siguranță responsabilitatea pentru propriile noastre medii și programe ideologice. Din punctul meu de vedere, adevărata amenințare este să credem că știința ne poate oferi un adevăr absolut și sigur și să nu fim capabili și pregătiți să trăim cu incertitudinea. Acest lucru este deosebit de important atunci când se studiază religia, care se ocupă de dogme.

Savantul ceh Tomáš Bubík, la care poate vă referiți, spune că „avem un sistem, dar ar trebui să devenim democrați”. El se referă la acest lucru ca la un „proces de lungă durată” care ar trebui să continue atâta timp cât societatea noastră rămâne deschisă. Bubík a efectuat cercetări ample privind istoria ateismului științific în fostele țări comuniste. Putem învăța multe din experiențele acestor țări și din eșecul complex al ideologiilor pseudoștiințifice din Europa Centrală și de Est din ultimele decenii pentru a înțelege mai bine democrația de astăzi și provocările sale.

S-a spus că democrația este ideologia științei în măsura în care o abordare științifică pune la încercare orice cunoaștere și conjectură și este pregătită să schimbe aceste cunoștințe fără vărsare de sânge. Așadar, nu este o chestiune de protecție și intruziune, ci o chestiune de alegere. Acesta este punctul meu de vedere. Problema democratică nu este „cine conduce sistemul”, așa cum spunea Karl Popper, ci dacă putem să-l demitem pe cel care conduce. Acest lucru este valabil atât pentru politică, cât și pentru știință.

Femeile cercetătoare și carierele lor, acesta e unul dintre subiectele din cadrul documentarului dumneavoastră. Ce exprimă partea din film în care reflecțiile femeii cercetător se încarcă de tăcere și simbolism? Ce trebuie să înțelegem ca oameni care privesc o narațiune cinematografică și non-verbală?

Tratarea problemei de gen este o cerință a Comisiei Europene, sponsorul documentarului. Aceasta este o cerință benefică pentru o analiză cuprinzătoare și exactă a provocărilor la adresa libertății de cercetare în mediul academic.

Tăcerea din scena la care vă referiți poate fi văzută ca o metaforă pentru modul în care vocile femeilor sunt adesea ignorate. Faptul că nu putem auzi ceea ce ascultă femeile din scenă subliniază și portretizează barierele invizibile cu care se confruntă femeile cercetătoare. Narațiunea non-verbală face apel la liniște, oferindu-ne șansa de a afla povești nespuse.

Scena este un omagiu adus femeilor din mediul universitar și prezintă un poliptic de patru cercetătoare de succes, nu o marginalizare. Toate patru rămân tăcute. Tăcerea lor spune multe, transmițând amploarea problemei cu care ne confruntăm vizual. –citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro