Tulcea. “Orice om îi place la Dichis’n’blues”. VIDEOReportaj

Era plin de tricouri scrise așa.Era gafa-dezacord a premierului Dăncilă multiplicată.Și, vorba aia a lui Dăncilă, pusă pe tricou, mi-a dat o întrebare: unde-s rătăcit? Timp de trei zile Festivalul Dichis’n’blues n-a venit c-un răspuns. Adevărul este că-i mare prostie să cauți certitudini într-un festival de blues. Festivalul ori creează bula de bine, nebunia, ori nu există. Festivalul Dichis a creat nebunia. Uite cum. Morbioli a declarat din prima seară un general “emotional mess”. Iar, în ultima zi de festival am urcat pe Corabia “nebunilor”. Bluesmeni și gură cască urcăm pe corabia Mircești și ne rătăcim pe Dunăre. Cântând opt ore blues. Da, Festivalul Dichis’n’blues de la Tulcea intră-n sânge. Așa ceva ai trăit? Băi, de ce-ți place să te minți?

Uite cum a fost. De vineri 31 august până pe 2 septembrie.

Tulcea. M-a luat la rost un taximetrist. Cuvinte puține, ce să faci, cursă scurtă. Apoi, recepția era mută și dură. Tulcea, ce să zic, duri, seci, oameni sălbăticiți de Dunăre. Eh, dar când am văzut și pește la suta de grame la restaurant, da, mi s-a pus pata. Cum, domle, unde-i pește gârlă, vorba aia, tu-mi dai suta de grame de pește la 12-20 lei? Și-mi spui că nu se știe cât e peștele de mare. N-am pus limba, am pus furia.

Dar care-i treaba mea? Treaba mea era să caut Casa Avramide.

Ș-o găsesc. Acolo e Festivalul de blues a lui Cristian Antonescu de la Tulcea. Un clopot bate domol, ciorile țin ritmul. Privesc cerul. “E plasă, am pus-o contra ciorilor” – Antonescu îmi spune. Și tot el, fără rușine, fără regrete adaugă: „din clipa asta nu mai e treaba mea”. Acum vorba lui Dăncilă „Orice om îi e teamă”. Sunt în panică. Cui mă lași, Antonescule? Cristiane ce faci cu mine?

Ce crezi? Pe scena Avramide urcă Marcian Petrescu.

Marcian muzicuționist a fost busola.

Cristian Antonescu & Marcian Petrescu

Vor cânta în seara asta Morbioli șiPhil Gates. Am fost LIVE pe Facebook. Dar nu se compară. Nu, pentru că Morbioli era obsedat de acest „emotional mess”.

Cu un Ionescu la tobe, te fură gândurile, te fură stările. Și pierzi zmeul. Te întorci din reverie mai varză decât erai. Blues-ul nu-ți dă certitudini, te mess-uiește bine.

.

Vine Phil Gates. Ăsta chiar e fără părinți prin Tulcea. Te rupe. Are-n sânge atâta pasiune că e nociv. Ți-o iei. M-a drogat, fericitul.

Cum bestia a coborât de pe scenă, Mircea și Radu Lupașcu, prietenii lui Ioan Big, m-au luat de umăr. „Hai la Phil”. E atât de firească frățietatea bluesului la Tulcea.

Și Phil zice: băi, n-am simțit așa ceva! Ce mișto e aici, ce public.

Îi bag: lasă că ai început bleg. Phil din Chicago mă privește: da, așa este. Dar după aia… Da, îi spun, după aia m-ai înebunit. Și insist. Dar cum simți chestia cu publicul, ce barometru ai. Phil mă privește și-mi spune. „De pe scenă simți că lumea aia te trăiește. Te locuiește. Te fură. Înțelegi?”

A doua zi, Nine Below Zero.

Britanic. Chirurgi. Au tăiat în carne vie. Au dat cu sare pe rană. De aia blues-ul este bun de drumuri lungi, este boală nesfârșită, de maimuță beată, de vodcă, de girafe cu gât să n-ajungi la ele.

Blues-ul e de drum lung ca să ai timp să-ți iubești oftica, răul.

Mă enervează sculele, mă enervează Facebook.

N-a simțit nici acum mare lucru. Mie îmi ardea carnea pe mine.

A treia zi. Croaziera. Bricul Mircești. Zori de zi, ora 9 jumătate.

Căpitanul de pe Mircești

Toți cârpiți de somn. Toți plutind spre tărâmuri nebănuite. Ne iubeam anxietățile. Te poți gândi la lacrimă, sau hohot. La trădări, iubiri. Blues-ul te bagă în stări, dar nu-ți dă certitudini. Ești ca-n burta balenei. E cald și bine. Bine, bine, dar totuși. Ce fac eu cu mine în burta de balenă?

Pe corabie au urcat și Morbioli cu tot bandul lui, Marcian Petrescu cu tot cu muzicuțele lui, Phil Gates cu tot cu bandul, 9 Below Zero cu toți cei 7. Era și Puiu Pascu.

S-au îmbarcat oamenii și poveștile lor. Eu iar lipit să nu mă rătăcesc de Ioan Big și trupa lui de împătimiți. Dar, iată-mă. Uite, Dunărea.

Uite Morbioli. La ora zece a pus mâna pe chitară și tot la ea a fost și la întoarcerea din croazieră. 8 ore de blues.

Urcasem pe punte vin Zaiafet de la Vitis și Știucă umplută de la La Liman. Și a pornit Dunărea cu noi. Și ne-a furat Morbioli sufletul printre sălcii, prin plauri. Băi, au cântat Morbioli, Phil Gates, 9 Below Zero, fără încetare. Se întărâtau. Unul după altul. Ziceau simplu: stai, cum, uite! Wow, stai că vin eu. Peste opt ore de blues. Era corabia “nebunilor”. De blues. Destinele ne erau încredințate Dunării, pardon, căpitanului de pe Mircești.

În ritm de blues, zaiafet de povești s-au înșiruit.

Povestea lui Gigi din Râmnicu Vâlcea. În fapt, George Botoran de la Turbonef. Incredibil. Omul toarnă busturi – statui și clopote de biserică. În 2018, în România asta se caută, asta face. Românul își face statuie de viu că nu se știe. Și face biserici lui Dumnezeu, ca să fie primit dincolo.

Cristian Antonescu și George Botoran, unul dintre sponsorii Dichis’n’Blues

Și mi-a spus povestea unui clopot pe care l-a turnat de capul lui.

Și a stat cu el în magazie timp. Și face într-o zi o binefacere de toacă la un călugăraș. Și după vreo lună-două binele se-ntoarce. Vine om care vrea clopotul cel mare. Păi, de ce? Să alunge ciorile și alte lighioane de pe pământurile lui.

Oprim la Sfântul Gheorghe. 9belowzero nu se lasă rupți dela instrumente. Marcian Petrescu rupea iar muzicuța. Un glas se aude: ce să vedeți, bă, în Sfântu? E o bombă și în rest baligă.

Omul avea dreptate. Era ora unu la prânz. Arșiță. Și nu ne plăcea. Îndopați cu blues călcăm în baligi și găsim bomba.La bombă cânta Modern Talking.O lume ținută tot pe zaiafet și în șalău umplut ce caută? Shopping. Vin, bere și înghețată.

Phil Gates. Popas la Sfântu Gheorghe

Ne-ntoarcem. Și ne întindem pe punte în voia bluesului.

Cânta iar fiara de Phil. Apare printre noi un lungan c-o oală plină de cârnați tocmai scoși de pe grătar. Ne îndoapă cu cârnați. Ne-a simțit fragili, avea grijă de noi.

Cine ești?, îl întreb cu inima plină de cârnații lui delicioși.

Și-ncepe povestea omul. Fost polițist de Tulcea. Om de ajutor pe Corabia noastră, a „nebunilor” acum. “Domle eu n-am luat carnetul niciunuia în Tulcea, da? Doar dacă era cu mortăciune. Altfel nu. Întreb, fac anchetă. Pe vremea lui Ceaușescu era restricție pe carne. Să câutăm în potbagaje. Caut. Dau de șapte miei. Cum, bre? Să trăiți, că ne-am strâns mai mulți și am luat șapte. Bine, bine. Dar acte auto ai? Am. Bravo, du-te. Transpirase omul. S-a întors din Paște. M-a găsit. Șefu’, poftiți. Văd portbagaj cu trei miei. Cum, bă, trei? Bă, eu pot mânca trei miei? Dă carnetul aici. I-am luat carnetul că nu gândea. Păi, ce să fac eu cu trei miei? Pot mânca eu trei?” Am râs în timp ce 9belowZero cânta Sunny.

Și tot omul ăsta mi-a spus povestea știucii umplute.

Domle, se ia știuca. Tai subțire carne și os, Pielița-pielea o păstrezi intactă. De asta trebuie să ai mâini de domșoară. Scoți ce e de scos. Și faci amestec din carne de pește, mirodenii și legume. Apoi, pielea cusută ține amestecul. Și Phil Gates cânta.

Și a venit finalul-fantasy:

Toți pe punte. Lângă căpitan. Dansam-cântam-lăcrimam de durere că acest căpitan ne trăsese la țărm. Pe Corabie nu mai erau oameni. Corabia nebunilor după blues se întorsese doar cu suflete. Și s-a stârnit o întrebare: care ai văzut, bă, pelicanul creț? Pelicanul creț? Toți știam doar de „în caz de om la apă, călătorii sunt rugați a striga om la apă”.

Inscripție de pe cabina căpitanului