​Festival Enescu: Jurowski dirijor pentru ultima dată ca director artistic. S-a încheiat prima săptămână

ES Ambasador, director artistic, dirijor, promotor, prieten. Dacă ar fi să numim pe cineva care chiar s-a ocupat de cultura românească în ultimii ani, acela ar fi, cu siguranță, Vladimir Jurowski. Adică, a fost și un fel de ministru al culturii. Ne e greu să recunoaștem, dar cam la Festivalul international „George Enescu” s-a rezumat tot ce a însemnat cultură. Deja cu nominlizarea de la „International Opera Awards”, din 2020, festivalul a trecut cu acte în Liga Campionilor. Desigur, noi știm foarte bine să facem rapid totul praf. Și chiar mi-e teamă de-asta, acum, că mandatul lui Jurowski se încheie. Mulțumim, Vladimir Jurowski! Pe curând!

Și mai mult Stravinski. Artistul Cetățean. Din nou în sec. XXI. Reiau de unde am rămas. Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, dirijor Vladimir Jurowski, dirijor asistent Ralf Sochaczewsky. În prima seară, structura a fost mozaicată: A. Vieru- Memorial op. 118, Șostakovici- Două piese pentru octet de coarde op. 11 (versiune pentru orchestră de coarde), Stravinski-Concertul pentru pian și instrumente de suflat, Hindemith- Simfonia Mathis der Maler, pentru ca seara următoare să fie dedicată în totalitate lui Stravinski (comemorarea a 50 de ani de la moarte).

Concertul pentru pian și instrumente de suflat de Stravinski. Tot mai aproape de jazz! Neoclasicul care a deschis noi uși.. Din prima parte am ales această lucrare pentru că interpretarea proaspetei laureate a Concursului international „George Enescu”, Yeon-Min Park, a sunat foarte promițător. Nu e mai puțin adevărat că e o compoziție generoasă. Iar Jurowski și știe să pună în valoare soliștii. Auzim, pentru început, un sound de influență barocă, fastuos, care se îndreaptă spre Bach, iar pianul își face loc delicat în chiar mijlocul orchestrei. Cadențele sunt cele care ridică foarte frumos pianul. Iar ultima parte, izbucnește de-a dreptul. Alternanțe, sincope, parfum de jazz.

Trec direct la punctul culminant al serii, Simfonia Mathis der Maler, Mathis pictorul- Matthias (Mathis) Grünewald. Un pictor, nu mai important decât alții, dar important pentru Hindemith. Practic pornim din 2017, când a fost prezentată opera. Pentru cei cu memorie vizuală, își pot aduce aminte imaginile însoțitoare, aranjate într-un concept de regizoarea Carmen Lidia Vidu, care și deslușesc povestea. S-a mai spus și atunci, dar e bine să repetăm, că mesajul lui Paul Hindemith este peste muzica sa, și face trimitere directă la rolul artistului în societate. E adevărat, la noi nu e cazul! Nici nu e de mirare că a ajuns instant pe lista neagră a naziștilor. Începutul este unul trist, de durere, de marș funerar, susținut și urmat de părți imbogățite de instrumentele de coarde și solouri de flaut și oboi. Ultima mișcare, cea care impresionează și cel mai tare muzical, „Ispita Sfântului Antonie”, este apoteotică. Aproape ”simți” chinurile, furia, teroarea. Pentru o astfel de lucrare complexă există dirijori ca Jurowski.

A doua seară, Stravinski, all the way. Potopul: o piesă muzicală (Alegorie biblică bazată pe povestea Arcei lui Noe), Variațiunile In memoriam Aldous Huxley, Simfonia pentru instrumente de suflat (tribut Debussy), Vulpea, Nunta (scene coregrafice pentru cor, soliști, 4 piane și percuție) Au revenit și montajele video. Carmen Lidia Vidu. O seară destul de fragmentată și, prin urmare, diferită de ceea ce se întâmplă la un concert. Dar cu mult mai multe fațete. Mitul legendei Arcei lui Noe e arhicunoscut. Stravinski îl repovestește aici cu ajutorul corului, soliștilor, orchestrei și, mai ales, naratorului (Robert Powell, celebrul Iisus Zeffirellian). O partitură dificilă, un puzzle chiar greu de urmărit, un parcurs plin de schimbări în tonalități, și care, deși destul de simplist realizat, a fost ușurat/ajutat, de montajul video. N-am cum să nu subliniez partea vocală, solistică și cor, care a personalizat și animat momentul. E aproape fantastic câtă culoare aduce, dar cred că știa și Stravinski. Robert Powell- Narator, Noe, Soția lui Noe; Vladimir Ognev -Vocea lui Dumnezeu; Bastian Kohl – Vocea lui Dumnezeu (bas 2); Ivan Tursic- Diavolul; Corul Filarmonicii „George Enescu”.

Au urmat cele două momente tribut. Altă cheie expresivă. Solourile și armonile orchestrale au făcut din nou dovada că nu degeaba binomul Jurowski-orchestra, are reputația din zilele noastre. Vulpea – următoarea lucrare este o satiră rusească, și nu numai. O muzică vivace, un vizual la superlativ, alături de vocile pe care deja le auzisem li s-a alăturat tenorul Alexander Fedorov și un țambal exotic, toate elemente ce au animat audiența. Cromatică muzicală, inflexiuni teatrale pentru un nou imbold în a ”descărca” pentru ascultare o lucrare de Stravinski, chiar și scurtă pentru început. Ciclul s-a încheiat cu lucrarea Nunta. Sofisticată, patru piane, mai elaborată, cel puțin pe partea corală, voci feminine. Structural, distingem în partitură muzică influențată de ritualuri, obiceiuri de nuntă, ceremonii, o frescă etnografică, în patru tablouri, prezentate și pe vizual. Două voci feminine, puternice și foarte frumoase, soprana Sofia Fomina și mezzosoprana Elena Manistina, au ”furat”, cumva, scena. Și, poate dacă partea de piane (Alexandra Silocea, Mihai Ritivoiu, Daniel Ciobanu și Andrei Licareț) ar fi fost mai bine pusă în valoare, aveam cu adevărat ceva unic. La Ateneu au fost două concerte cu Orchestra de camera din Lausanne, dirijor Joshua Weilerstein și soliști, violonistul Christian Tetzlaff și pianistul Cristian Budu. Back to classic. Ambele programe au fost connstruite astfel. Până și din creația compozitorului contemporan George Benjamin a fost prezentată Canon și Fugă din mai larga colecție Arta Fugii.

Scrupuloșii vor spune, dar Enescu nu e. Nu e chiar așa. Weilerstein este un dirijor foarte tânăr, dar asta nu l-a împiedicat să abordeze clasicii foarte înțelept și curajos. Alegerea lui Tetzlaff pentru Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 61 de Lv Beethoven este chiar genială. Nu pentru virtuzitatea ieșită din comun, ci, mai ales, pentru felul în care acesta exprimă îbtr-un fel unic lirismul și melosul compoziției. Poate suna banal, dar în această lucrare, chiar se adeverește că vioara este instrumentul favorit al Diavolului. Poți cădea rapid în dulcegării sau aluneca în execuții plate. Iar Tetzlaff nu va face niciodată asemenea greșeli. Interpretarea sa a fost sfâșietoare, iar orchestra a venit, ca un complice, și a înfiorat și mai tare audiența.

În aceeași seară, a doua lucrare a fost Octetul pentru coarde în do major op. 7 (aranjament pentru orchestră de coarde) de G. Enescu. Lucrare de tinerețe când încă stilul nu i se limpezise. Opusul are bogăția lucrărilor clasice, varietatea ce avea să vină în creațiile sale ulterioare și vivacitatea și entuziasmul specifice tinereții. Cei din Lausanne au prins și redat foarte bine aceste atribute.

Al doilea concert. Simfonia nr. 31 în re major K. 297/300a, Paris de W.A. Mozart, Concertul în la minor pentru pian și orchestră op.54 de R. Schumann, Canon și Fugă de G. Bejamin, Simfonia nr. 82 în do major Hob. I:82, Ursul de J Haydn și bis, o foarte reușită prelucrare după ”Ciocârlia” de Angheluș Dinicu. Precizez mai întâi că pianistul nu e român, are origini românești, dar e brazilian. După un Mozart pe care, nu știu dacă vi s-a întâmplat, aproape nici nu-l mai ascultăm că îl avem deja în urechi, în cap, misiunea sa a fost destul de dificilă. Pentru melomani, există Schumann ul fanion interpretat Christian Zacharias, dar nu asta e menirea muzicii. Nu pune pe nimeni în competiție. Cristian și-a pus amprenta, chiar amprentele, una dată de vârstă și alta de originile sale. Este un concert compus din dragoste, iar interpretarea lui exact asta ne-a transmis. Fără efuziuni ridicole, fără patos inutil, doar o citire delicată a unei scrisori de dragoste. Pianul a fost cerneala, orchestra – hârtia pe care apăreau versurile. Haydn a încheiat în forță, dar relaxat, cea de-a doua seară a elvețienilor. Și, normal bisul.

Ne întoarcem la Mari Orchestre, la propriu și la figurat. Două seri magnifice cu Fillarmonica della Scala dirijată de Andrés Orozco-Estrada. Soliști: violoncelistul Daniel Müller-Schott și violonistul Julian Rachlin. Două seri dominate de Dvořák – Concertul în si minor pentru violoncel și orchestra și celebra și devorata Simfonie nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă. Simfonia nr. 2 în re major op. 73 de J. Brahms, Enescu cu Suita nr. 1 pentru orchestră op. 9 și Mozart, Concertul nr. 3 în sol major pentru vioară și orchestră K. 216 au colorat un tablou vivant, iar dacă mai adăugăm și bisurile, logic, două uverturi, Der Freischütz de C. M. v. Weber și Bărbierul din Sevilla de G. Rossini vom explica și de ce sala a fost în delir. Intrarea pe concertul romantic, avându-l la arcușul violoncelului pe extraordinarul Daniel Müller-Schott, a fost de bun augur. O compoziție cu dramatism controlat, cu un registru complet muzical, vârfuri cu intensitate contrastant cu atmosferă calmă, dialog instrumental (clarinet, flaut, oboi), ritm, teme melodice greu de uitat. Iar fiecare și-a jucat rolul cu acuitate și pasiune admirabile. Seara s-a încheiat cu Brahms. O simfonie mai altfel prin spectrul coloristic, potențialului sonor, contrastelor brutale, lirismului dus intensitate maximă, a pasajelor contemplative. E adevărat că stilul Brahms, pe care îl știm, e altfel, dar dinamismul și strălucirea aplicate de Orozco-Estrada nu cred că au dăunat. Nu toate lucrările sînt scrise cu aceeași stare de spirit.

Cea de-a doua seară s-a deschis cu o superbă interpretare a Suitei lui Enescu, iarăși, lucrare de tinerețe. Elemente din folclor le regăsim, dar într-o abordare mult mai îndrăzneață, evolutivă. Și se simte, deja, cum se adaugă layere muzicale din ce în ce mai mai elaborate, mai studiate. Acest spirit e surprins foarte bine de orchestra.

A urmat Mozart. Mozart cel de toate zilele. O mostră de virtuozitate într-o dimensiune simfonică. Încântătoare, șarmul mozartian, și surprinzătoare, schimbările de tempo și tonalități. Dacă nu știm că a 9-a de Dvořak a fost comandată de Filarmonica din New York, atunci am putea să ne dăm seama. Are anvergură, ritmuri moderne, orchestrație generoasă, se ”aud” și incatanții ale nativilor, spiritul și muzica afro-americanilor e transgresată, împletită cu teme populare europene. Filarmonica teatrului Scala are resursele și tehnicitatea solicitate de lucrare. Și n-a făcut economie. Chiar cu multă personalitate. Ceea ce și așteptam.

Ziua de sâmbătă care a încheiat prima săptămână a festivalului, a avut spectacole toată ziua. Dimineață la sala Auditorium: Cvartetul Danel cu Lise de la Salle la pian În relatările anterioare, spuneam că acestă serie „Enescu și contemporanii săi” e sună proaspăt și creează o stare reconfortantă. Precum cafeaua de dimineață. Și chiar voi lăsa aici programul, simplu, fără dezvăluiri, pentru a alcătui primul playlist pe care să-l aibă în mașină/în căști pe stradă oricine se respectă. Avantajul e că, cui nu-i place, dă delete. Dar să faceți asta după ce l-ați ascultat pe repeat de cel puțin două ori. Dacă nu, nici nu mai începeți. Enescu: Sonata nr. 3 în re major pentru pian op. 24 Debussy: Cvartetul de coarde în sol minor op. 10 Franck: Cvintetul cu pian în fa minor

Închei editorialul cu impresiile primei săptămâni, cu plăcerea mea vinovată: Seria muzica secolului XXI. Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj Napoca, Alexander Liebereich dirijor. Prima lucrare, Cornel Țăranu – Simfonia aforistică. O miniatură în care nu ne ”lovim” de ceea ce ”clasic” este cunoscut ca muzică nouă, poate doar la nivelul temei care este o construcție în continuă evoluție, suspans. În rest, muzical totul are loc conform normelor. Au urmat cele două lucrări vocale: Pascal Dusapin- Wenn du dem Wind pentru mezzosoprană și orchestră cu Iulia Merca și Jiří Kadeřábek- In me la morte pentru soprană și orchestră cu Diana Țugui. Prima este o lucrare de tensiune (în traducere, Dacă îți place vântul), foarte densă, pentru care vocea Iuliei Merca s-a potrivit foarte bine tonal și expresiv. Mai ales că, noile compoziții pentru voci și orchestră nu mai pun accentul așa de mult pe trena orchestrală (nu neapărat stilul minimalist) ci pe comuniunea acestora. În aceeași notă a venit și următoarea compoziție. Titlul spune totul despre dramatismul lucrării. Mult mai apropiată de ”regulile” muzici contemporane, ceea ce făcut ca partea vocală să fie un adevărat test pentru excepționala Violetta de altădată, Diana Țugui.

Între pasaje solo, forță, contratimpi, percuții puternice dar și gingașe, de corzi, curge o linie vocală delicată cu inflexiuni ce preiau narativul orchestral. Aș spune că după câteva ascultări, cele două compoziții pot trece liniștit la clasice. În partea a doua, Dieter Ammann cu Concertul pentru pian aproape ne-a adus în zona de confort (să preluăm și noi din limbajul sportiv) iar interpretarea lui Andreas Haefliger a reușit să electrizeze și mai mult lucrarea. Vorbim de o lucrare rapidă, în care virtuozitatea este cheia de reprezentare, altfel totul e ratat. Un ritm susținut, chiar diabolic, nuanțe strălucitoare, jazzmenii îl pot trage spre ei, dar notele -construcții speciale scot compoziția din această categorie. Ba, dacă vrei poți să-i găsești veleități baroce! Superb.

Deci, a început săptămâna a doua. Be there!

Foto: Cătălina Filip, Adrada Pavel, Alex Damian

P.S. Pe principiului imparțialității!, sînt datoare să mai menționez: FITS are secvențe culturale puternice, dar nu putem numi cultură orice exprimare colorată. Și, ar mai fi FNT-ul, care este foarte bun pentru oglinda interioară, dar insuficient pentru conexiunea cu lumea culturală universal. Ok, pe rând, directoratele au tot adus montări esențiale, dar puțin. Aici se pot înscrie și toate evenimentele regionale, unele dintre ele, chiar de ținută, majoritatea însă,bani aruncați. Probabil, filmiștii vor sări de trei metri în sus. Și, da, trebuie să le dăm un pic de credit. Festivalurile lor au ajuns la un grad de recunoaștere. Dar iată care e părerea mea (iar voi primi mesaje în privat). Nu s-a reușit să se treacă de punctul critic, să se găsească o personalitate reală a festivalurilor, cred că doar Astra. Nu e vina cuiva, e pentru că festivalurile de film se pot organiza, relativ, rapid și ușor și sînt foooarte multe. În acest caz, e greu să mai ieși din mulțime. Nu mai contează vechimea, locul de desfășurare, în plus, se uită sau se ignore, filmul e un produs non-live. Poate fi văzut, oricând, oriunde, iar actualele sisteme home theater transformă casa în cinema cât ai bate din palme. Da, festival înseamnă și ateliere, întâlniri, covor roșu, comerț etc…. Multiplicați cu 10K! Pentru comunitate sunt, însă, o bună investiție.