Liftul spațial japonez a cărui construcție urma să înceapă anul viitor rămâne momentan doar pe hârtie

​În anul 2012, Obayashi Corporation, una dintre cele mai mari companii japoneze din domeniul construcțiilor, anunța faptul că intenționează să transforme în realitate una dintre ideile vehiculate mai degrabă în lumea literaturii science-fiction, aceea a unui lift spațial. Într-un raport publicat în același an, compania susținea că proiectul, în valoare de circa 100 de miliarde de dolari, urma să fie demarat în anul 2025, pentru ca în anul 2050 să fie complet funcțional.

Cu mai puțin de un an până la demararea lucrărilor de construcție ale faimosului lift orbital, oficialii companiei nipone, citați de Business Insider, recunosc însă că nu sunt pregătiți să dea startul unei astfel de inițiative. Și totuși, în ciuda suspiciunilor că, în realitate, a fost vorba doar de o campanie de marketing bine elaborată, reprezentații companiei care a ridicat cel mai înalt turn din lume, Tokyo Skytree, reafirmă că data finalizării liftului spațial, anul 2050, rămâne una care poate fi atinsă.

Mai mult, Yoji Ishikawa, unul dintre semnatarii raportului inițial și, totodată, unul dintre membrii Departamentului pentru Dezvoltarea Viitoarelor Tehnologii din cadrul companiei, susține că proiectul rămâne în vederea echipei sale, una care este angajată în cercetarea și dezvoltarea planurilor, a designul brut, precum și în realizarea de parteneriate și promovare.

Ce este un lift spațial?

Lansarea unei rachete spațiale în cosmos este o operațiune extrem de costisitoare. Costurile care se pot ridica la ordinul zecilor sau sutelor de milioane de dolari sunt augmentate și de greutatea totală a combustibilului necesar fiecărei lansări.

Existența unui lift spațial ar scoate complet din ecuație problema combustibilului. Iar asta ar duce la o scădere de până la cinci ori a prețului per kilogram pentru materialele care trebuie să ajungă în spațiu.

Ideea unui lift spațial, nu este una nouă. Ea a fost propusă încă din anul 1895 de către unul dintre părinții astronauticii, Konstantin Țiolkovski, iar de atunci a reapărut cu regularitate atât în literatura SF, cât și în cea științifică. La vremea lui Țiolkosvki, o astfel de idee era însă imposibil de pus în practică, pentru simplul motiv că nu exista niciun material suficient de dur pentru a putea fi folosit la o astfel de structură.

O variantă modernă a ideii de lift orbital a fost lansată în anul 1975, de către un cercetător american, Jerome Person. Viziunea acestuia impunea construcția unui cablu ancorat pe Terra, care să fie ținut în tensiune de o contragreutate aflată pe orbita Terrei. Practic, cea mai simplă, mai ieftină și mai practică opțiune pentru un lift spațial.

Iar de atunci, cam aceasta a rămas ideea general acceptată pentru conceptul unui lift de acest gen. Analogia este destul de simplă. Imaginați-vă o funie legată de un stâlp, la capătul căreia ați legat o bilă de biliard. Pasul următor va fi cel în care funia va fi implicată într-o mișcare perpetuă în jurul stâlpului, atât de repede încât să țină funia întinsă.

În cazul unui lift orbital, contragreutatea, aflată la circa 36.000 de kilometri altitudine, se rotește în jurul Pământului, menținând cablul drept și permițând vehiculelor robotice să călătorească în sus și în jos pe acesta. În plus, pe lângă eficientizarea costurilor transporturilor în spațiu, liftul ar putea fi folosit asemenea unei praștii, pentru a trimite încărcături către Marte sau către alte destinații. Iar într-un astfel de caz, odată ce încărcătura ar fi lansată către Marte cu o viteză de 7,7 kilometri/secundă, durata unei călătorii spre Planeta Roșie ar fi redusă la maxim trei-patru luni. În teorie pare simplu.

Și totuși, până la anunțul companiei Obayashi Corporation, nimeni nu s-a încumetat să declare că va pune în aplicare un astfel de proiect tehnologic. Există și un motiv întemeiat pentru asta. Anume că mulți oameni de știință consideră că un atare deziderat este aproape imposibil de atins.

Nu există suficient oțel pe Terra pentru a construi un lift spațial

Una dintre cele mai mari probleme pe care le întâmpină proiectul liftului orbital este aceea a materialului din care să fie create cablurile pe care încărcăturile spațiale să ajungă în spațiu. Oțelul nu este un material suficient de dur ca să reziste presiunii, afirmă Christian Johnson, un cercetător american din cadrul RAND Corporation, o companie al cărei sco inițial a fost acela de a efectua cercetare și analiză pentru forțele armate ale Statelor Unite.

Într-un studiu care analiza tehnologiile necesare construirii liftului spațial, publicat anul trecut în revista Journal of Science Policy & Governance, Christian Johson afirma că, și dacă oțelul ar fi devenit opțiunea inginerilor, nu există o cantitate suficient de mare pe Terra pentru a finaliza o astfel de lucrare.

Mai degrabă, susținea acesta, nanotuburile de carbon ar reprezenta o opțiune mai viabilă, așa cum sugera și raportul celor de la Obayashi Corporation. Este vorba despre structuri în componența cărora intră grafitul, mult mai ușoare decât oțelul și, în același timp, mult mai rezistente.

Există însă o problemă. Cele mai lungi nanotuburi de carbon create până în prezent nu au o lungime mai mare de 0,6 metri. Asta în condițiile în care diametrul lor echivalează cu 1/1 miliard dintr-un metru. Iar în raportul publicat de compania niponă, acestea ar fi trebuit să ajungă până la circa 36.000 de kilometri, pe orbita Terrei.

Evident, există și varianta B, cea în care cercetătorii japonezi să inventeze un material complet nou. Însă este puțin probabil să o facă la timp, pentru a finaliza construcția în timpul dorit.

Indiferent însă de natura materialului din care va fi construit liftul, apar probleme inerente. Una dintre ele ar fi reprezentată de tensiunea uriașă pe care acestea trebuie să o suporte, ceea ce ar prezenta un risc crescut pentru ca respectivele cabluri să se rupă. De asemenea, fulgerele ar putea distruge cablurile. Nu în ultimul rând, rămâne problema tornadelor, a uraganelor șamd.

Nu trebuie omis nici riscul atacurilor teroriste, iar asta implică amplasarea bazei liftului în largul oceanului, indiferent care ar fi el.

Și totuși, se poate realiza

Ideea unui lift spațial nu este una imposibilă, afirmă Yoji Ishikawa. Chiar dacă problemele expuse până acum nu reprezintă decât vârful aisbergului, toate vor putea fi depășite. Adevărată problemă o reprezintă costurile uriașe, unele care nu pot fi susținute de o singură companie.

Este nevoie de parteneriate și de implicarea unor jucători importanți din diverse industrii. Tocmai de aceea, a adăugat cercetătorul nipon, compania a estimat cei 25 de ani necesari pentru finalizarea construcției. Nu doar pentru strângerea fondurilor necesare, ci și pentru dezvoltarea unor tehnologii și a unor materiale noi. Până atunci însă, totul rămâne un proiect frumos, dar doar pe hârtie.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro