Suicidul reusit al domnului Ponta (with a little help from his friends)

În zilele de un penibil fără egal de când primul ministru al țării este confruntat cu acuzația infamantă de plagiat, am asistat la câteva sinucideri intelectuale, demisii morale spectaculoase, pe lângă prostiile, șmecheriile sau chiar ticăloșiile politice obișnuite. Toate l-au afundat și mai mult pe domnul Ponta în mlaștina furtului intelectual, demonstrând că promovarea pe bază de plagiat și impostură nu poate funcționa decât prin complicitatea unor conducători de doctorat, membri ai comisiei, decani și rectori – o rețea căreia îi vom spune simplu: mafia universitară. Mafie strâns legată de cea politică și economică, fiindcă “sprijinul” academic este motivat de interese financiare sau de promovări politice spectaculoase.

Scuzându-se, acuzând, revenind, schimbând tactica, intimidând, desființând comisii, confiscând Monitorul oficial, demițând și numind, domnul Ponta și subalternii săi politici dovedesc panică, indiciul cel mai evident al vinei. Un om nevinovat ar fi reacționat calm, convins de dreptatea sa. Nu este și cazul domnului Ponta. Să rememorăm câteva episoade, fără pretenția cronologiei:

1. Declarațiile domnului Ponta ar suna cam așa. La sosirea de la Viena, în seara scandalului: nu am plagiat, dacă am citat greșit, plătesc, renunț la diplomă (adică o recunoaștere cu eschivă: nu contează titlul de doctor, important e fotoliul guvernamental). A doua zi: am amintit autorii la sfârșit, textele de lege se reproduc ad litteram (da, dar cu referințe; ori, aici era vorba de judecăți și aserțiuni, nu de texte legislative) – o altă recunoaștere parțială a plagiatului. Apoi, pentru uz intern: să se exprime juriștii, Comisia de Etică (cea schimbată în grabă de interimarul Pop), etc. Și afirmația tare: nu demisionez din funcția de prim-ministru. Afirmație pe care nu o putea reproduce și la Bruxelles, unde a trebuit să joace european și să mărturisească pentru El País că, dacă este probat plagiatul, va demisiona. În fine, pe culmile deznădejdii, domnul Ponta vrea să îl tragă și pe Președintele Băsescu în prăpastie, planificând demisia concomintentă a șefului statului și a executivului. Găselniță hazardată, demnă de un muribund ingenios: ne aruncăm împreună în prăpastie pretextând un imbold sublim, nu fiindcă eu am alunecat pe coaja de banană pe care singur am lăsat-o în cale…

2. Declarațiile ciracilor domnului Ponta, unii actuali sau foști miniștri, rectori, profesori merg în aceeași direcție: încercarea stângace sau iscusită de a minimaliza plagiatul sau de a-l masca prin diverse perdele de fum. L-am auzit pe ministrul de interne Rus explicându-ne că de la Platon și Aristotel încoace toată lumea plagiază într-o veselie, cu excepția câtorva genii. Ei bine, nu știu ca Dr Aristotel să-l fi plagiat pe Dr Platon, sau Dr Platon pe pre-socratici. Există, ce-i drept, fenomene care scapă însă subtilității domnului Rus, precum filiații de idei, sisteme filozofice, aluzii poetice, ecouri ale marilor autori. În niciun caz însă Politica lui Aristotel nu preia ad litteram fraze din Republica lui Platon. Și apoi noi vorbim de universitatea humboldtiană, modernă și de practica susținerii publice a doctoratului, care tocmai la aceasta servește: ca un candidat onest să dovedească unei comisii oneste că este într-adevăr autorul tezei. De aceea, în țările serioase, susținerea publică durează mult, candidatul este descusut și criticat, întrebat și pus la punct – lucru care elimină posibilitatea imposturii.

Încercând să minimalizeze importanța plagiatului – și dottor Platon îl practica, după fina analiză a domnului Rus – prietenii domnului Ponta nu fac decât să recunoască existența acestuia în teza primului ministru. Nici alte strategii nu sunt mai deștepte. A spune că doar specialiștii se pot pronunța poate fi valabil pentru o teză redactată în rusă, în chineză sau constând principalmente din algoritmi și tehnicalități, cum e cazul științelor exacte, unde un profan nu poate nici măcar citi formulele. Dar nu ține pentru științele umane, unde orice persoană alfabetizată este capabilă să judece dacă două texte (literare, filozofice, teologice, istorice sau juridice) puse față în față, pe două coloane, sunt identice sau nu. Iar în cazul tezei domnului Ponta, citatele incriminate sunt identice cu sursa indicată.

În fine, persoane care nu prea au idee despre cum arată o lucrare științifică –notă, articol, capitol, teză sau carte, puțin contează – încearcă să demonstreze că în drept sau în informatică e “altfel”. Sau argumentează, jenant, că e destul să citezi literatura secundară în bibliografie pentru a o putea apoi plagia în voie. Ei bine, nu. Și o sintagmă celebră, o frază, darămite calupuri întregi de text se citează între ghilimele în corpul textului, sau în bloc aliniat, cu interlinie simplă și caractere mai mici. Doar așa; iar citatul este urmat de un apel de notă, care trimite, în subsol, la referința exactă: autor, titlu, loc, editură, an, pagină. Există variante stilistice (de ex. Ionescu, 2003: 15), dar și în acest stil de citare este menționat autorul, anul cărții a cărei referință completă se regăsește în bibliografie, și pagina.

Toate aceste eschive sunt de fapt acuze. Ele spun: a plagiat, dar toată lumea o face (fals!); a plagiat, dar nu e foarte grav (ba bine că nu!); a preluat citate dar n-a știut să indice sursa corect (aiurea!). Sau: doar experții se pot pronunța (iarăși, o minciună descalificantă pentru intelectualii pe care i-am auzit proferând-o!).

3. Tacticile administrative ale domnilor Ponta și Liviu Pop sunt și ele acuzatoare. De ce să schimbi componența Comisiei de Etică dacă te știi nevinovat? De ce a intrat în panică ministrul interimar și și-a trimis consilierii, ca apoi să se deplaseze el însuși la CNATDCU, dacă acea comisie nu avea atribuțiuni în materie, cum singur a declarat a doua zi de la ministerul al cărui ministru nu mai era? Se pare că nici confiscarea Monitorului Oficial nu mai era suficient de eficace: l-a împiedicat pe Președinte să meargă la Bruxelles, l-a salvat pe Dan Voiculescu de un verdict la Înalta Curte, dar nu a putut împiedica CNATDCU să se pronunțe cu cvorum (13/19) și unanimitate (13/13) înainte de fatidica oră 11, când comisia era neutralizată prin publicarea ordinului în Monitorul Oficial. Disperarea cu care s-a încercat împiedicarea verdictului fatidic sugerează culpa: nu era mai simplu să lași o comisie “politizată”, “fără atribuții” și “fără cvorum” să se discrediteze singură?

Alte mișcări tectonice sunt la rândul lor acuzații indirecte: demisia decanului Facultății de Drept din București, care a acordat titlul de doctor domnului Ponta, vădește că mai există și conștiințe libere sub capacul de omertà. La fel de compromițătoare sunt acuzele lansate la adresa membrilor CNATDCU sau împingerea în față a unor profesori apropiați actualei puteri (inginerii doamnei Andronescu din noua Comisie de Etică, eternul Vlad Nistor, profesor doctor și președinte al Senatului UB pe baza a trei volume subțirele pe aceeași temă, dintre care unul scris într-o engleză jalnică, și zero articole ISI, și al cărui principal merit academic este abonamentul la Antena 3, etc.).

De ce ar demisiona decani, s-ar demite comisii în regim de urgență, ar participa ministrul la ședințele acestora, s-ar încerca discreditarea unor mari profesori români de către niște trepăduși fără operă dar cu simbrie de la USL dacă domnul Ponta s-ar ști fără vină?

4. În fine, și mai stângace sunt strategiile de intoxicare și manipulare a opiniei publice utilizate de goarnele USL. Descoperirea plagiatelor doamnelor Udrea, Kövesi și mai nou Andrea Paul este o mărturisire indirectă a crimei domnului Ponta. Cu alte cuvinte: da, o fi plagiat Ponta, dar uite că și “femeile promovate de Băsescu” au plagiat – remarcați manevra misogină, surprinzătoare pentru partidul marilor gentlemeni Ponta, Bănicioiu, Șova, Robert Negoiță, Mazăre.

Alte diversiune constă în mutarea atenției de la făptaș la acuzator. Presa aservită USL nu mai vorbește despre plagiatul domnului Ponta, ci despre o cabală pusă la cale de Băsescu, Funeriu, Miclea, Andruh, etc. cu complicitatea întregii prese internaționale, de la Nature la Frankfurter Allgemeine Zeitung și de la Associated Press la El País. Evident, nu domnul Ponta are de dat explicații, ci dictatorul Băsescu, care controlează presa internațională mai ceva ca Felix Antenele. Băsescu a redactat cele optzeci de pagini infamante, Băsescu și Funeriu au scris zecile de articole în care este denunțată frauda intelectuală a celui care conduce tot mai asfixiant România, deturnând una după alta instituțiile statului în încercarea disperată de a-și masca plagiatul.

Toate acestea se întorc însă împotriva domnului Ponta, pe care nici măcar demisia – care bănuiesc că va veni în curând – nu-l va putea salva de infamie. Cu fiecare scuză, a sa și a ciracilor săi, cu fiecare nouă tehnică de diversiune mediatică sau de agresiune administrativă, cu tot sprijinul domnilor Rus, Platon și Aristotel, primul ministru al României se dezonorează și ne antrenează pe toți în spectacolul degradant al sinuciderii sale politice. Un singur pronostic: va ieși din scenă la fel de jenant ca fostul său profesor, conducător de doctorat, mentor și șef, oricât va tergiversa. Cei care îl apără astăzi pe Victor Ponta se compromit iremediabil.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro