Testamentul lui Pulitzer şi excelenţa ca stare de normalitate

In stilul anecdotic care l-a facut celebru, Marshall McLuhan descria ziarul modern ca pe „o institutie magica, asemanatoare unui vraci aducator de ploaie. Este scris pentru a elibera sentimente si pentru a ne tine intr-o perpetua emotie. Prin intermediul lui, nu se intentioneaza prezentarea unor scheme sau modele rationale de digerare a stirilor. Ziarul nu ofera vreodata priviri in adancul evenimentelor, ci doar fiorul lor. De fapt, oamenii nu citesc ziarele, ci intra in ele ca intr-o baie fierbinte”.

Citatul de mai sus aminteste intr-o buna masura de un banc care, probabil, i-ar fi placut foarte mult lui McLuhan: in desert, o echipa de filmare lucra intens la un blockbuster; intr-una din zile, vine la regizor un sef de trib care ii spune pe un ton hotarat „Maine, ploaie!”. A doua zi, ploua torential. Dupa un timp, seful de trib apare din nou si ii comunica regizorului printr-o miscare de ferma de brat: „Maine, furtuna!” A doua zi, are loc, evident, o furtuna groaznica. Extrem de incantat, regizorul face demersurile necesare pentru a-l angaja pe seful de trib. Totul decurge perfect pentru un timp, pana ce seful de trib dispare. Dupa indelungi cautari, regizorul ii da de urma si ii spune: „Maine am de filmat o scena foarte importanta. Spune-mi, te rog, cum va fi vremea?”. Seful de trib ridica din umeri si raspunde: „Habar n-am. Mi s-a stricat radioul”.

La ora actuala, presa seamana foarte bine cu seful de trib caruia i s-a stricat radioul. Atribuim o putere aproape mistica jurnalismului care este pe rand responsabil de starea vremii si a democratiei, de emanciparea sau, dimpotriva, tabloidizarea instinctelor primare, de formarea unei culturi a dezbaterii si a unei industrii de entertainment, de legitimarea unui eveniment ca problema de interes public si, nu in ultimul rand, de mobilizarea celor care ar putea face ceva in legatura cu asta. Lista lunga de asteptari exclude insa orice referire la cine anume ar trebui sa faca toate acestea si la modul in care jurnalistul ar trebui sa-si impace responsabilitatile cu meseria de om (dupa cum poate sa ateste oricine cu o experienta de minim 5 ani, nu e tocmai o meserie usoara). Am fi putut trai intr-o lume in care alter ego-ul lui Superman fixeaza plombe sau repara tevi, fara ca asta sa ne afecteze in vreun fel placerea de a-i urmari aventurile. Cu toate acestea, Clark Kent scrie texte, iar acest detaliu poate fi cu greu considerat o coincidenta intr-o lume hipermediatizata care sufera de complexul salvatorului. Cine ii salveaza insa pe jurnalisti?

„O presa cinica, mercenara si demagogica va produce, in timp, cetateni de aceeasi speta, la fel de joasa” declara Joseph Pulitzer, fondatorul celebrului premiu omonim, acum mai bine de 100 de ani. Parafrazand, ne putem intreba cine produce aceasta presa cinica, mercenara si demagogica, care produce la randul ei cetateni de aceeasi speta? Care este declansatorul acestui joc de domino cu sfarsit previzibil? Cauzele structurale sunt complexe si imposibil de luat in calcul fara distorsionari majore, dar ceea ce se remarca este un climat al deziluzionarii, al lipsei de repere si de motivatie care predomina, in special in presa romaneasca. Recompensarea excelentei nu tine de orgoliu, ci de o stare de normalitate in care a avea la ce sa speri e chiar mai valoros decat a realiza efectiv ce ai sperat.

Cel mai prestigios premiu pentru jurnalism, premiul Pulitzer, este considerat in domeniul sau echivalentul premiul Nobel sau a premiului Oscar; insa, ceea ce omit astfel de descrieri, este importanta sa ca factor de schimbare: avem nevoie de un astfel de reper nu atat pentru a premia realizari, cat pentru a incuraja jurnalistii sa priveasca orice articol pe care il scriu ca pe un potential castigator de Pulitzer si sa munceasca pe masura dorintei de a-l castiga.

Acordat anual incepand din 1917, premiul Pulitzer insumeaza in prezent 21 de categorii impartite in trei mari sectiuni: jurnalism (Journalism), literatura si dramaturgie (Letters and Drama) si muzica (Music), ocazional oferindu-se un premiu special (Special Citations and Awards) pentru merite deosebite. Competitia a luat nastere ca urmare a dorintei lui Joseph Pulitzer de a pune bazele primei scoli de jurnalism si de a conferi prestigiu acestei profesii, Pulitzer donand prin testament Universitatii Columbia bani pentru a infiinta premiul ce ii va purta numele; in testamentul sau, Pulitzer prevedea patru premii pentru jurnalism, patru premii pentru literatura si dramaturgie, un premiu pentru educatie si patru burse destinate mobilitatii academice. De-a lungul timpului categoriile stabilite pentru aceste domenii se vor modifica, adaugandu-se treptat categorii noi, in 2008 fiind acceptate pentru prima data articole publicate exclusiv online si membrii juriului recunoscand astfel vizibilitatea tot mai accentuata si importanta platformelor virtuale de stiri. Cu o traditie de aproape un secol, premiul Pulitzer rasplateste atat creativitatea, cat si spiritul critic – abilitati esentiale pentru un jurnalist care doreste sa isi puna talentul si intuitia in slujba societatii. Nu este astfel de mirare faptul ca cea mai ravnita distinctie o constituie premiul pentru categoria Public Service care consta intr-o medalie de aur creata in 1918 de sculptorul Daniel Chester French. Supranumita ‘aurul lui Pulitzer”, medalia, mentionata chiar de catre Pulitzer in testamentul sau, este oferita astazi publicatiilor print sau online care fac dovada unui angajament exceptional fata de binele public, folosindu-si toate resursele disponibile pentru gestionarea unei crize sau pentru demascarea unor incalcari grave ale legii.

Se vorbeste mult despre criza jurnalismului, din Romania si de pretutindeni, criza definita ca o lipsa de responsabilitate a presei fata de cititori – insa ceea ce nu se discuta aproape niciodata este lipsa motivatiei si masura in care buna credinta poate fi uneori mai importanta decat obiectivitatea. Ce motiveaza un jurnalist, in afara considerentelor economice, oricum potrivnice, sa isi ia in serios meseria? Cum putem avea asteptari fara recompense si responsabilitate fara repere simbolice? Metafora democratiei tinere, sau de-a dreptul infantile, invocata uneori ca scuza, alteori ca repros cu privire la tot ce merge gresit in Romania, ascunde totusi o farama de speranta sub muntele de adevar. Daca avem ceva de invatat de la copii este usurinta de a imagina improbabilul, pentru ei idealismul tine mai degraba de normalitate decat de patologie. Pe la 4-5 ani vrei sa fii astronaut, pilot de curse sau personaj de desene animate si nu te-ai multumi cu nimic mai prejos. Apoi, vine vremea cand nu mai este de ajuns sa vrei si trebuie sa incepi sa dovedesti. E momentul in care descoperi banalitatea, sacrificiul si notiunea de timp pentru ca nu degeaba te nasti hotarat si sfarsesti confuz. Insa, intre aceste doua momente exista o perioada in care a vrea si a putea coincid pentru ca un copil vrea si poate orice, iar oricine considera contrariul, ar trebui sa incerce sa ii spuna unui copil „nu poti” sau „nu ai voie”.

Valorificam mai mult realizarile decat potentialul si ne trezim demotivati atunci cand lucrurile nu ies cum am vrea, nu avem rabdare sa crestem excelenta pentru ca nu avem idealuri care sa ne alimenteze speranta. Importanta unui premiu precum Pulitzer consta nu doar in recunoasterea meritelor deosebite, ci si in regularitatea gestului de a cauta si a premia talentul in diversele sale forme. Lunga traditie a premiului Pulitzer demonstreaza importanta unui reper in mentinerea starii de echilibru a unei tari in care partile componente lucreaza impreuna pentru un bine comun. Excelenta trebuie premiata nu ca exceptie, ci ca un element necesar pentru restul de 99% din jurnalisti care aspira ca munca lor sa fie recunoscuta candva, intr-o lume in care e ok sa ai aspiratii aparent nerealiste. La urma urmei, nici radioul n-a fost reparat intr-o zi”

Premiile Superscrieri este o initiativa a Fundatiei Friends For Friends care promoveaza scrierea creativa si jurnalismul narativ de calitate in Romania. Anul acesta se afla la a treia editie si isi propune sa adune din ce in ce mai multi sustinatori, pentru ca lumea sa devina, prin puterea cuvintelor, un loc mai sanatos in care sa ne crestem ideile.