The Economist: Dilema marxista a Europei

Groucho Marx spunea candva ca nu tenteaza sa intre intr-un club care accepta oameni ca el ca membri. UE are o problema usor diferita. O multime de tari vor sa intre, desi multe din ele – si chiar unele care au reusit deja – nu sunt pregatite pentru a adera.

Ele par a spera ca integrarea In UE va face minuni in sine, vindecand maladii precum coruptia endemica, crima organizata, ineficienta judiciara si inapoierea economica – toate fara ca ele sa introduca reformele dureroase pe plan intern, scrie The Economist, preluat de Rador.

Sa luam Bulgaria, care a aderat la UE (impreuna cu Romania) la 1 Ianuarie 2007. Ministrul ei de interne, Rumen Petkov, tocmai a fost silit sa demisioneze, dupa al 120-lea caz de crima la comanda nerezolvat; el a recunoscut ca avea contacet cu presupusii sefi ai crimei. Anul trecut, guvernul roman s-a descotorosit de bravul sau ministru reformist al justitiei, Monica Macovei, pe baza argumentului dubios ca ea nu ar fi stiut sa lucreze in echipa. Ambele tari au rezultate proaste in clasificarile anuale ale coruptiei, realizate de grupul de lobby cu sediul la Berlin, Transparency International.

Si in nici un caz nu sunt singurele. In fiecare din cele opt tari central si est-europene care au aderat la UE la 1 mai 2004, reformele au fost intre timp diluate sau sistate. Demersurile anticoruptie din tarile baltice s-au impotmolit. Slovacia, aflata candva intre vedetele reformatorilor economici ai regiunii, s-a pravalit la pamant. Polonia, Republica Ceha si Ungaria au fost toate criticate pentru ritmul lent al reformei.

O trasatura comuna in toate aceste istorii este influenta limitata a Bruxelles-ului. Se spune deseori ca politica de largire a UE este cel mai puternic instrument conceput vreodata pentru ancorarea vecinilor sai pe calea spre democratia specifica economiei de piata – mult mai eficient decat orice inventie a SUA pentru a-si convinge vecinii sudici. Dar corolarul este pierderea influentei dupa aderarea efectiva a tarii respective. Modelul in care reforma intensiva necesara calificarii este urmata de o slabire a controlului asupra procesului, dupa realizarea aderarii, este prea obisnuit pentru a fi o simpla intamplare.

Olli Rehn, comisarul pentru largire, recunoaste trist ca „dupa ce o tara isi ocupa locul in jurul mesei, este mult mai greu sa se aplice presiuni asupra sa”. Acesta, adauga el, este motivul pentru care Comisia Europeana a introdus repere si o supraveghere mai atenta a fazei preaderarii. Chiar dupa aderare, comisia poate bloca subventiile agricole si asistenta regionala, dupa cum ameninta sa faca atat pentru Bulgaria, cat si pentru Romania.

O alta sanctiune prevazuta in tratatele lor de aderare este ca alte state membre ale UE ar putea refuza sa recunoasca sentintele instantelor lor. Dar majoritatea sanctiunilor post-aderare sunt precum armele nucleare: amenintari a caror utilizare efectiva ar putea fi contraproductiva. Nu au nimic din autoritatea negocierilor preaderare, cand un singur pas gresit poate duce usor la inca un an de amanare.

In orice caz, politicul intervine intotdeauna. In 1981, putine tari considerau ca Grecia e adecvata integrarii in club, dar nimeni nu indraznea sa-si asume infamia de a face uz de veto. In perioada care a precedat 2004, unii au incercat sa faca diferente intre est-europeni, acordand integrarea doar reformatorilor de frunte. Dar politica a inclinat balanta in favoarea „regattei”, in cadrul careia toate, cu exceptia perechii balcanice, au intrat odata.

Bulgariei si Romaniei li s-a garantat apoi integrarea in 2007 sau 2008, ceea ce a atenuat instantaneu presiunea pentru continuarea reformei. O istorie similara s-a desfasurat in Cipru in 2004: in momentul in care intrarea in UE a fost asigurata, imperativul unei reglementari cu nordul controlat de turco-ciprioti al insulei a disparut.

Exista vreo cale mai buna pentru mentinerea presiunii? Reperele dlui Rehn si monitorizarea ar putea fi de ajutor; la fel acordarea sau suspendarea fondurilor in bani. Dar singura metoda sigura consta in pastrarea perspectivei integrarii incitant de aproape, dar fara a o acorda efectiv. Croatia, Turcia si Macedonia au cu toate acum un stimulent important pentru schimbare, deoarece vor sa adere. Dar Turcia arata limitele acestei abordari: de vreme ce multi turci cred ca nu vor intra niciodata, indiferent ce fac, ei se Intreaba de ce s-ar deranja sa faca reforme suplimentare.