VIDEO Corespondenta de la Cannes. Nicolas Winding Refn pentru HotNews.ro: "Incerc sa il conving pe Ryan Gosling ca sexul inseamna violenta, iar violenta inseamna sex"; Filmele romanesti au iesit la rampa
Am facut ieri un interviu in exclusivitate pentru Romania cu Nicolas Winding Refn, dar nu dau acum din el decat un fragment. „Only God Forgives” e samanta de scandal a editiei, filmul care rupe critica in doua. Asa s-a intamplat in 2011 cu „The Tree of Life”, de Terrence Malick, numai ca, printre altele, Refn nu e Malick! Tot ieri au avut proiectiile „Ca o umbra de nor”, de Radu Jude, si „In acvariu”, de Tudor Cristian Jurgiu. Bucata video contine cuvintele spuse de Radu Jude pe scena, dupa proiectie.
Cu ce sa incep? Cu romanii, normal. „In acvariu” a fost prezentat in sala Buñuel a Palatului Festivalului in cadrul calupului 2 de la Cinéfondation, care o sectiune creata in 1998 pentru a ajuta studentii la Film. Obisnuinta cere ca fiecare cineast sa fie prezentat inaintea proiectiei filmului lui si sa spuna cateva cuvinte. Tudor Cristian Jurgiu a fost foarte simpatic si a spus ca s-a inspirat dintr-o relatie pe care a avut-o cu cineva si ca se impacau, se desparteau, se impacau, se desparteau, se impacau, se desparteau – iar Joel Chapron de la Unifrance, a tradus tot carnatul, in rasetele salii.
E, pana la urma, o loterie selectionarea la un mare festival atunci cand nu te cheama Malick sau Refn. Tudor Cristian Jurgiu povestea inainte de Cannes ca mai trimisese filmul si prin alte parti, dar numai Cannes-ul l-a vrut. Cand e sa fie, nu te poti pune impotriva destinului…
Avand doar doua personaje, Cristina si George, doi studenti interpretati de Maria Mitu si Ionut Visan, „In acvariu” e un studiu de caractere care incearca sa inteleaga ce-i face pe doi oameni sa se impace si sa se desparta incontinuu, ce procese chimice se produc in creuzetul unei relatii care e evident ca nu mai functioneaza.
Fac o mica paranteza: un jurnalist israelian mi-a spus ieri ca nu poate vedea scurtmetraje pentru ca n-are suficient timp ca sa le inteleaga, nu se poate seta pentru 15, 20 sau 30 de minute. Cum nu e usor sa apreciezi scurtmetrajele, e mult mai greu sa le faci pentru ca trebuie ca intr-un timp foarte scurt sa spui foarte mult.
In acvariu
Foto: UNATC
„In acvariu” castiga acest pariu pentru ca te face sa intelegi fundatura in care cei doi tineri au ajuns si imposibilitatea de a trai, cum spune U2, nici impreuna, nici separati – pana cand cineva va face, probabil, o miscare foarte radicala. Filmul ii urmareste pe cei doi pe parcursul unei zile si a unei nopti, in momente disparate – dupa ce se cearta din nimic, George pleaca din garsoniera Cristinei, dar seara o gaseste in garsoniera lui, unde va si ramane pana a doua zi.
Pentru ca decizia de a se desparti a fost luata (de data asta) de George, Cristina face gesturi copilaresti ca sa-i atraga atentia, il sacaie, il tachineaza, ii intoxica pestii – orice numai sa ii mentina atentia asupra ei, desi le e clar ca si-au pierdut suflul. Maria Mitu si Ionut Visan sunt fotogenici, talentati si le sta bine impreuna; sunt credibili si cand se caftesc, si in momentele de tandrete. Pe ea o stim din serialul „In deriva” de la HBO, iar Ionut Visan (care are o figura foarte interesanta pentru cinema) a debutat in „Si caii sunt verzi pe pereti”, de Dan Chisu.
E ceva proaspat in film. Doar la final, cand personajele s-au dus in bucatarie si le auzi vorbind, iar aparatul de filmat a ramas in camera (cu misiunea indeplinita), iti aduci aminte de minimalismul romanesc. Pacat, totusi, de metafora acvariului. Poate ca acesta ar fi putut fi scos cu totul din film, nu doar din titlu.
„Ca o floare de camp s-a vestejit….”
„Ca o umbra de nor” a fost prezentat ieri impreuna cu celelalte opt scurtmetraje din sectiunea Quinzaine des Réalisateurs la Théâtre Croisette, langa Hotelul Marriott. Printre adversarii lui se numara si „Swimmer”, semnat de britanica Lynne Ramsay, care face parte din juriul competitiei, alaturi de Cristian Mungiu.
La Quinzaine des Réalisateurs, traditia cere ca filmele sa fie proiectate unul dupa altul, iar la sfarsit realizatorii sa fie poftiti pe scena si sa spuna doua vorbe, trei prostii.
Aici sunt vorbele lui Radu Jude
La cocktailul romanesc aflasem de la Florin Lazarescu ca selectionerului de la Quinzaine, Edouard Waintrop, ii place in mod special filmul lui Jude pe care il considera foarte cehovian. Chestia asta cu Cehov o sa fie un timbru care o sa ii ramana filmului de-a pururi lipit pe frunte, dar e o chestie adevarata care devine tot mai vizibila, ca la developarea unei fotografii, cu fiecare noua vizionare.
Regizorul de teatru Alexandru Dabija isi face debutul pe picior mare in cinema in rolul preotului chemat sa dea ultima impartasanie unei muribunde. De ce pe picior mare cand e doar un scurtmetraj? Pentru ca e foarte expresiv si stie sa filtreze, sa nu ne lase sa vedem tot atunci cand turuie profesional rugaciunile sau cand ii expediaza pe membrii familiei care vor ba sa discute despre minuni („exista, dom’ne minuni?”), ba sa-i explice de ce nu sunt „suta la suta” credinciosi.
Shadow of a Cloud
Foto: HiFilm Productions
Scris la patru maini de Radu Jude si Florin Lazarescu, filmul are aceeasi combinatie de tragic si comic cu care ne-au obisnuit filmele lui Jude. In pat e muribunda scheletica si inconstienta, in jurul ei roiesc fiicele inlacrimate si isterice, vecinele saritoare, cumnatii semi-ostili, adolescentii care fumeaza la bucatarie fara sa-i mai bage nimeni in seama, cainele luat de pe strada; televizorul e pus pe stiri – viata merge inainte.
Aparatul de filmat al lui Marius Panduru aluneca la un moment dat, nehotarat, de pe preot pe bolnava si se deplaseaza peste pozele de langa pat (printre care una, mai dosita, cu Cehov). E o recapitulare aproape jenata a unei vieti, tocmai cand preotul citeste: „Iata, ticaloasa mea viata ca un somn a trecut, ca o umbra de nor, ca o floare de camp s-a vestejit si incheieturile madularelor mele au inceput a slabi in trupul meu, a se schimonosi si a se clatina.”
Filmul e pe cat de discret cu marea tema a mortii (in ciuda lipsei de retinere in fata cadavrului gol), pe atat de atent la zarva facuta de cei vii, care se tem, spera, trantesc usi, urla, acuza, si are, slava Domnului, scurte momente de umor delirant. Doar inceputul si sfarsitul, copertele cu preotul conducand masina spre si de la „job”, aduc ecourile unei alte dimensiuni. Ce se petrece in spatele figurii acestuia ramane la latitudinea fiecaruia dintre noi.
Dumnezeu le iarta pe toate
Deci am facut interviu cu Nicolas Winding Refn, iar cand am intrat impreuna cu doi jurnalisti in liftul de la Marriott, unul dintre ei a intrebat: „Si, v-a placut filmul?” „I completely hated it”, a raspuns celalalt. In contrapartida, ieri dimineata un jurnalist italian imi povestea aproape transfigurat ca i-a placut la nebunie „poetizarea violentei”, iar cronica din „Screen International” i-a dat trei stele (din patru), spune ca e „immersive and brutally intriguing film”, ca are „o verva cinematica perfecta, inteligenta si eleganta”, dar ca multi nu vor putea „privi dincolo de violenta lui explicita, de subiectul lui subtire si de lipsa de consistenta a personajelor”.
Tot „Screen International” scrie ca „Only God Forgives” este „in foarte mare masura un thriller existential politist ale carui personaje nu sunt explicate niciodata pe de-a intregul si nici explorate pe masura ce inainteaza spre intalniri violente” dar, ca, in ciuda acestor lucruri, este „a mesmerizing moody and stylishly violent crime drama”.
Am ramas trasnita, parca e alt film. Nu e prima oara cand Cannes-ul aduce in competitie filme care pentru unii sunt o culme a snobismului, iar pentru altii o culme a artei – ca sa dau un singur exemplu, „L’Apollonide: Souvenirs de la maison close”, de Betrand Bonnello, prezentat in 2011.
Trailer „Only God Forgives”:
Imbracat elegant, cu un jerseu finut peste camasa alba si ochelari de soare, mari, inlocuind ochelarii de vedere cu rame negre cu care ne-a obisnuit in poze, Nicolas Winding Refn povesteste:
„Am ajuns sa apreciez si sa inteleg ca lumea nu e ce pare a fi, iar acest lucru mi se pare captivant si infricosator in egala masura. Sunt mai putin interesat de ceea ce ar putea fi real cat de fictiune. Pentru noi, ca spectatori sau creatori, fantezia e o modalitate extraordinara de a-ti elibera demonii interiori, ramanad capabil sa functionam si in lumea reala.”
L-am intrebat daca are acest gen de discutii filosofice si cu Ryan Gosling, iar Refn a ras si a raspuns: „Avem multe astfel de discutii, mai ales cand incerc sa il conving ca sexul inseamna violenta si ca violenta inseamna sex”. N-a intrat in amanunte si acum imi pare rau ca n-am insistat.
L-am mai intrebat ce a vrut sa spuna in notele de productie cand s-a referit la ideea unui film despre un om care il infrunta pe Dumnezeu, idee care i-a fost intarita de sarcina dificila a sotiei sale. „Va dati seama ca un barbat e neputincios atata timp cat pantecul femeii e locul cel mai apropiat de Dumnezeu. Sa nu fii in stare sa controlezi te sperie si e ceva inspaimantator in asta pentru ca nu stii ce se va intampla.
Teoretic, am vrut sa pedepsesc persoana care imi provoca atata suferinta, iar daca pantecele Il reprezinta pe Dumnezeu atunci da, El era cel pe care doream sa il infrunt.”
INTERVIURILE HotNews.ro