VIDEO Cronica de film: "Tinker Tailor Soldier Spy" – Spionul care venea din ceata
Ecranizand romanul omonim al lui John Le Carré, suedezului Tomas Alfredson i-a reusit un film de spionaj ca la mama lui, ba chiar si ca la tatal lui. E o placere sa urmaresti „Un spion care stia prea multe” (cum a fost tradus la noi), chiar daca nu intelegi tot ce se intampla si te trezesti din cand in cand intrebandu-te despre cine se vorbeste.
„Tinker Tailor Soldier Spy” e primul film de limba engleza al suedezului Tomas Alfredson, care a lucrat din nou cu directorul de imagine (Hoyte van Hoytema) si cu monteurul (Dino Jonsäter) filmului care l-a facut cunoscut, „Let the Right One In”.
Ajuns in echipa britanica de la Working Title (filmul e coprodus de britanici impreuna cu francezii de la Studio Canal), Alfredson a preluat scenariul scris la patru maini de Peter Straughan si Bridget O’Connor. (Straughan a scris scenariul la „Omul care se holba la capre”, O’Connor e sotia lui.).
Poate ca daca Peter Morgan ar fi ramas scenaristul filmului (asa cum fusese vorba initial), povestea ar fi fost mai clara. Daca nu ai citit romanul lui John Le Carré, aparut in 1974 ca primul din „Trilogia Klara” si al cincilea roman in care apare personajul George Smiley, ai multe sanse sa iti pui creierul pe moate si sa crezi ca pana si Smiley ar putea fi agentul dublu care trebuie deconspirat (tot de el!).
Daca stii macar ca Smiley e exceptat din oficiu pentru ca e personaj principal in romanele lui John Le Carré, cercul suspectilor se restrange la: Tinker, alias Percy Alleline ( interpretat de Toby Jones), Tailor adica Bill Haydon (Colin Firth), Soldier pe numele lui Roy Bland (Ciaran Hinds) si Poor Man adica Toby Esterhase (David Dencik). Cine e Spy? – va veti intreba…
Lista poreclelor date de Control (John Hurt), liderul MI6 (numita in cartile lui Le Carré Circus) e completata de Beggarman care e George Smiley (Gary Oldman). Subiectul filmului se concentreaza pe investigatia dusa de George Smiley pentru a afla care dintre cei de mai sus, aflati la varful MI6, lucreaza pentru rusi.
Actiunea se petrece la inceputul anilor 70, iar filmul incepe cu intalnirea dintre Control (John Hurt) si Jim Prideaux (Mark Strong), urmata de deplasarea acestuia din urma la Budapesta pentru a se intalni cu un general maghiar care urma sa-i dea numele cartitei (in carte era vorba de Praga, dar la Budapesta sunt azi mai multe facilitati de productie.).
Rusii afla de intalnire, Prideaux e impuscat, iar esecul operatiunii duce la pensionarea fortata a lui Control (care si moare la scurta vreme dupa) si a adjunctului acestuia, Smiley. Curand, Smiley va fi rechemat si pus sa investigheze pe tacute identitatea tradatorului din cadrul MI6.
Nimic nu suna fals in film, iar atmosfera cu totul particulara te face sa treci cu vederea dificultatile de intelegere puse de scenariu. Imaginea e mereu afumata, fie ca esti in casa lui Smiley (a carui viata e si mai terna de cand l-a lasat sotia), fie pe strada unde sesizezi mai clar marca anilor ’70.
In interiorul MI6 culorile sunt la fel de sterse si de desaturate, iar sala unde stau cateva secretare e de-a dreptul gri. Un aer de eficienta tacuta vecina cu inactivitatea domneste peste unitate. Nici o legatura cu eficienta atletica din filmele americane.
Spionii britanici ai anilor 70 sunt niste indivizi de o banalitate strigatoare la cer, imbracati sters, palizi si cu fetele roase de riduri. Plus ca si fumeaza.
Acesta e si farmecul filmului, care sporeste prin stilistica fascinatia pe care oamenii obisnuiti o au pentru spioni. Muzica superba compusa de Alberto Iglesias insoteste povestea ca un contrapunct inteligent. Nimic nu e in plus sau in minus in regia migalita, dar eleganta, sigura si originala a lui Tomas Alfredson.
Acest lucru e vizibil si in jocul actorilor care alcatuiesc – mai ales in intalnirile de grup din biroul izolat fonic de la MI6 un mecanism atat de bine sudat incat intre o replica si alta, un gest si urmatorul nu exista lipituri. Totul merge ca si cum actorii ar alcatui un singur corp.
Gary Oldman a fost o alegere foarte buna pentru a-l interpreta pe George Smiley, iar el are suficienta inteligenta cat sa-l joace potolit, ascunzand intre cutele costumului frustrarile si infrangerile masculine (mai ales cand afla ca sotia a fost amanta unuia dintre colegi.).
Oldman joaca totul pe dinauntru cand un actor mai prost ar fi exteriorizat ori n-ar fi jucat nici pe dinauntru, nici inafara. Ce vedem noi e un om obligat sa fie neinteresant (de la aspectul fizic pana la locuinta ori la tabietul dezagreabil de a inota alaturi de alti barbati trecuti intr-un lac cu apa murdara), dar care nu isi tradeaza inteligenta decat uneori, prin ochi. (Nu intamplator, cand iese la pensie Smiley isi schimba ochelarii.).
Poate ca nominalizarea lui Gary Oldman la Oscar e putin prea mult nu pentru interpretarea lui Oldman cat pentru intinderea rolului (dar chiar si asa e mai memorabila, scuzati pleonasmul, decat cea a lui Brad Pitt in „Moneyball”!). Gary Oldman a fost multa vreme un actor subevaluat si poate ca acest rol plus nominalizarea la Oscar (posibil sa il astepte si un premiu BAFTA) il vor readuce in atentie.
„Tinker Tailor Soldier Spy” are un soi de eleganta („eleganta si rafinament”, cum spun reclamele) care iti da tot timpul senzatia ca exista mai mult de descoperit in spatele formei. Eo calitate pe care orice film ar trebui s-o aiba, pentru a te face sa vrei sa descoperi singur alte lucruri, dar e sine qua non pentru un film de spionaj, care prin definitie trebuie sa spuna mult mai putin decat sugereaza.
Acesta a fost, poate, cea mai mare provocare de care filmul se achita cu brio, construind in acelasi timp o lume credibila si fascinanta in jurul povestii, si facandu-ne sa ne dorim si o continuare.
„Un spion care stia prea multe”/”Tinker Tailor Soldier Spy” – de Tomas Alfredson, cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, John Hurt, Toby Jones, Mark Strong, Benedict Cumberbatch, Ciarán Hinds. Premiera romaneasca 3 februarie 2012