VIDEO FOTOGALERIE De la cazane artizanale la mega-rafinarii – istoria procesarii petrolului in Romania

​Rafinarea petrolului este una dintre cele mai vechi industrii din Romania. De la formele artizanale de la mijlocul secolului al XIX-lea la combinatele petrochimice complexe construite in anii ’70, rafinarea petrolului a reprezentat de la inceput un motiv de mandrie pentru industria nationala.

Daca exploatarea petrolului, intr-un fel sau altul, dateaza din perioada romana, rafinarea incepe mult mai tarziu, odata cu aparitia necesitatii produselor distilate. Primele distilerii din Romania au aparut in 1840, in judetul Bacau, la Lucacesti. Prelucrarea se facea exclusiv artizanal, in cazane rudimentare, iar productia era foarte scazuta. De-abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea au intrat in functiune primele rafinarii dotate cu instalatii moderne.

Atelierele Moreni la inceputul secolului al XX-lea

Prima rafinarie a fost construita in 1857 la Rafov, langa Ploiesti, de catre Teodor Mehedinteanu. Aceasta rafinarie a obtinut, in baza unui contract incheiat in octombrie 1856 cu primaria Bucurestiului, dreptul exclusiv de a aproviziona iluminatul Capitalei muntene cu gaz lampant. Contractul a inceput la 1 aprilie 1857, cand, prin inlocuirea uleiului de rapita cu produsele furnizate de rafinaria din Rafov, Bucurestii au devenit primul oras din lume iluminat in intregime cu titei distilat. Din aprilie 1858 lampile cu petrol s-au intrebuintat si pentru iluminatul public al Iasiului, pentru ca de-abia in 1859 procedeul sa fie introdus in primul mare oras european – Viena.

in anul 1857 totalul productiei tarilor Romane a insumat 275 tone titei brut. Cu aceasta cifra, Romania s-a inscris ca cea dintai tara in statistica mondiala a productiei petroliere, inaintea altor state mari producatoare de combustibil lichid, precum S.U.A., Rusia, Mexic, sau Persia.

Rafinaria Vega in 1910

Avansul productiei romanesti a fost repede depasit dupa descoperirea campului petrolifer Drake din Statele Unite. in decurs de numai 10 ani (1859-1869) concurenta petrolului american a provocat scaderea cu peste 75% a pretului titeiului romanesc in Europa, fapt care a insemnat un mic „dezastru” pentru industria romana de titei.

intre 1860 si 1895 s-au pus bazele celor dintai intreprinderi de exploatare si prelucrare a petrolului – cele mai multe firme particulare – de catre romani sau straini. Primele mari rafinarii au aparut la Campina, unde rafinaria Steaua Romana a fost fondata in 1897 si la Ploiesti, unde a fost fondata rafinaria Vega in 1905.

In perioada de pana la primul Razboi Mondial, rafinariile romanesti s-au concentrat mai ales in zona Ploiesti, care a devenit foarte rapid un important centru petrolier, cu o importanta strategica extrem de mare. Dupa intrarea Romaniei in Razboi, in 1916, ciclul de dezvoltare al industriei petroliere romanesti intra intr-o perioada de declin. Pentru a lipsi Puterile Centrale de posibilitatea de a folosi petrolul romanesc in razboiul contra Antantei, guvernul a dispus inaintea retragerii in Moldova distrugerea intregii regiuni petrolifere din Muntenia.

Eruptie de petrol la Sonda 34, Campina

In judetele Prahova, Dambovita si Buzau au fost distruse pete 2500 de puturi si sonde. Au fost aruncate in aer rezervoare cu o capacitate totala de peste 150 000 m3 si distruse peste 70 de rafinarii. De asemenea, au fost incendiate 830 000 tone produse petroliere.

Dupa ce a preluat controlul regiunii, Germania a inceput redeschiderea unor obiective petroliere importante, iar in 1917 rafinariile Steaua Romana, Standard si Vega erau din nou functionale. Dominatia germana asupra regiunii nu a durat foarte mult, iar dupa infrangerea Puteriloc Centrale din noiembrie 1918, obiectivele petroliere au revenit in mainile proprietarilor initiali, fara sa aiba loc o noua runda de distrugeri la scara larga.

Productia si rafinarea petrolului nu si-a revenit imediat dupa razboi, rezultatele fiind departe de productia antebelica. Dezvoltarea reala a industriei a reinceput abia dupa 1924, iar Romania a revenit in topul producatorilor de produse petroliere, alaturi de SUA, Venezuela, URSS, Mexic si Indiile Olandeze.

Benzinarie romaneasca in perioada interbelica

Intr-o masura mai mare decat oricand in trecut, titeiul a fost supus diverselor operatii de distilare, rafinare sau rectificare in scopul obtinerii unor derivate. in general, intre 1924 si 1928 circa 95% din totalul productiei de titei a fost prelucrat in rafinarii sau distilerii.

in Romania existau atunci 60 de rafinarii, dintre care 52 dispuneau de o capacitate anuala de prelucrare de peste 4 000 tone fiecare. Cele mai multe dintre rafinariile mari apartineau societatilor straine: Vega, Astra Romana, Romano-Americana sau Colombia. Capacitatea anuala de prelucrare a tuturor rafinariilor din tara a depasit in orice moment nivelul productiei brute de titei. in 1927, de exemplu, ea s-a ridicat la 4,8 milioane tone.

Randamentul mediu obtinut prin prelucrarea titeiurilor romanesti in perioada cercetata a oscilat in jurul urmatoarelor cifre: 25% – benzine; 18% – lampant; 8% – motorina si uleiuri minerale; 49% – pacura sau mazut. Dupa cum se observa, produsele inferioare (pacura si reziduurile) detineau inca o pondere mare intre derivatele obtinute, in vreme ce benzina – principalul si cel mai apreciat dintre produsele superioare – se obtinea in cantitati reduse. Pierderile rezultate au fost considerabile.

Ploiesti Fabricile Petrolifere Astra Romana si Orion, 1924

Cele mai indicate procedee pentru obtinerea unor cantitati sporite de benzine constau in modernizarea instalatiilor de rafinare si, mai ales, in introducerea metodelor de cracking, foarte raspandite pe atunci in Statele Unite. S-a apreciat ca, prin cracarea intregii cantitati de pacura obtinuta, Romania ar fi beneficiat de un spor de inca 40% benzine, alaturi de cele realizate prin metodele obisnuite de rafinare.

in Romania, insa, s-a procedat cu destul de mare intarziere la introducerea procedeului de cracking. Astfel, cea dintai instalatie a fost montata de-abia la sfarsitul anului 1926 de catre societatea Colombia. Desi in anii urmatori procedeul de cracare avea sa capete o mai larga extindere, totusi catitatile de benzine rezultate pe aceasta cale au continuat a fi insuficiente in raport cu exigentele unei prelucrari superioare a titeiului. Situatia consemnata nu s-a modificat pana in ajunul celui de-al doilea razboi mondial.

Rafinaria Steaua Romana in perioada interbelica

La sfarsitul deceniului al trilea al secolului trecut, industria rafinarii petrolului din Romania nu mai era intr-o pozitie competitiva, dupa cum afirma si un raport al Comisiei Bancii Nationale a Romaniei din 1937-1938: „…Daca examinam realizarile industriale din Romania in domeniul petrolier, observam ca ele s-au rezumat la o exploatare anarhica a zacamintelor si, in acelasi timp, la o industrializare extrem de redusa a titeiului brut. La inceputul anului 1938, industria rafinajului in Romania se afla in situatia in care era acum zece ani industria rafinajului din America. […] Numai 25% din pacura obtinuta este supusa operatiunilor de crackare sau pentru producerea asfaltului, a parafinei si a uleiurilor, iar restul pacurii este vandut sub forma de combustibil sau exportat spre a fi industrializat in mod economic in alte tari…”

Concluziile raportului erau lipsite de echivoc: “statul roman avea dreptul si obligatia sa impuna rafinariilor sa-si modernizeze instalatiile, cu scopul de a se adapta ultimelor progrese in domeniul rafinajului.”.

Totusi, chiar daca industria prelucratoare, concentrata deja mai ales in zona Ploiesti, nu era la nivelul la care ar fi putut sa fie, pe harta geopolitca a vremii reprezenta un punct extrem de important strategic, la fel ca in Primul Razboi Mondial. De aceasta data, alianta romano-germana a eliminat orice idee de a sabota instalatiile petroliere, iar Ploiestiul a devenit o veritabila fortareata, protejata impotriva oricarei amenintari militare. 40 de baterii antiaeriene ingropate, fiecare dotata cu sase tunuri de 88, carora li se adaugau baterii mai usoare, sute de mitraliere, patru escadrile “Messerschmidt”, totalizand 52 de aparate, plus 60 de alte avioane de vanatoare stationate in pe aerodromurile invecinate protejau Ploiestiul de un eventual atac al aliatilor. Ploiestiul devenise una dintre cele mai militarizate zone din lume.

Totusi, in ciuda protectiei extrem de puternice oferita de fortele germane, aliatii au lansat un atac masiv impotriva obiectivelor petroliere de la Ploiesti: 178 de bombardiere B-24 au decolat de la Benghazi (Libia) pe 1 august 1943, cu destinatia Romania. Atacul a fost un succes, iar mai multe rafinarii au fost distruse in proportie de peste 50%. In acelasi timp, doar 88 dintre bombardiere s-au intors la baza, restul fiind fie distruse, fie avariate grav si pierdute in teritoriu inamic.

Dupa finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Romania a trecut in sfera de influenta a Uniunii Sovietice, iar industria petroliera s-a schimbat foarte mult. In 1948, odata cu toate celelalte nationalizari, toate rafinariile din tara au trecut in proprietatea statului. Marile rafinarii au ramas in picioare, dar aproape toate micile centre de distilare, asa numitele “fabrici de gaz”, au disparut.

Rafinarii in zona Ploiesti dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial

Industria rafinarii a trecut printr-o perioada de reconstrcutie, iar productia antebelica a fost atinsa abia in 1953. In aceeasi perioada, o mare parte din productia petroliera a tarii era directionata catre Uniunea Sovietica, ca despagubiri de razboi, prin intermediul SovRom-urilor, intreprinderi romano-sovietice. In industria petroliera, SovRomPetrol a fost activ pana in 1956.

Chiar si asa, modernizarea si extinderea industriei petroliere, de la rafinare la exploatare, a continuat. Au fost deschise mai multe rafinarii, dintre care notabile sunt cele de la Pitesti (1964), Onesti (1966) si de la Midia-Navodari (1975). Intr-un timp relativ scurt, industria rafinarii petrolului a devenit mult supradimensionata, cu o capacitate totala de peste 34 de milioane de tone pe an, mult peste consumul intern al tarii.

Rafinaria Onesti in 1964

Productia era bazata in principal pe titei iranian, iar exportul se facea mai ales catre tarile occidentale, la preturi foarte reduse. Odata cu tranzitia catre o economie de piata, multe dintre rafinariile construite in perioada comunista au inceput sa aiba probleme, fie din cauza lipsei materiilor prime, fie din cauza lipsei de investitii esentiale in modernizare.

Romania detinea in 1989 zece rafinarii, dintre care 5 concentrau 85% din capacitatea totala de rafinare a tarii: Petrobrazi Ploiesti, Arpechim Pitesti, Petrotel Ploiesti, Petromidia si RAFO Onesti. Restul de 15% din productie revenea Astra Ploiesti, Vega Ploiesti, Steaua Romana Campina, Rafinaria Darmanesti si Petrolsub Surplacu de Barcau.

In prezent insa, lista de mai sus nu mai este de actualitate, dat fiind ca o parte dintre rafinarii, dupa procese de privatizare esuate, au fost inchise. Cea mai mare rafinarie inchisa din Top 5 a fost Arpechim, cu o capacitate de productie de 3.5 milioane de tone pe an, detinuta de OMV-Petrom, care a oprit definitiv productia la inceputul anului 2011.

Rafinaria Petromidia in prezent

Din lipsa fondurilor şi din cauza opririi definitive din martie 2011 a Rafinariei Arpechim Piteşti, nu s-a pus in funcţiune nici sistemul integrat Oltchim – Rafinarie Arpechim. In cadrul procesului de privatizare al Oltchim, guvernul incearca sa gaseasca un investitor care sa preia si sa reporneasca si rafinaria Arpechim,. Tot din Top, grupul OMV Petrom detine si rafinaria Petrobrazi, cu o capacitate de procesare de 4.2 milioane de tone.

Rafo Onesti, un alt nume mare in industria procesarii petrolului din Romania, cu o capacitate de prelucrare de 3.5 milioane de tone pe an, este in acest moment inactiva, dupa ce investitorii care detin rafinaria au oprit un proces de modernizare care ar fi trebuit sa aduca intreprinderea la nivelul competitorilor. Cea mai mare rafinarie ramasa in functiune in Romania este Petromidia, incepand din acest an, cu o capacitate totala de 5 milioane de tone de produse petroliere pe an, detinuta de Grupul Rompetrol.

Topul marilor rafinarii este completat de Petrotel, cu o capacitate de 2.4 milioane de tone pe an, detinuta de Lukoil. Daca dintre cele 5 mari rafinarii, 3 inca mai sunt active, in cazul jucatorilor mici, situatia este mult mai dramatica: singura rafinarie care inca mai functioneaza este Vega Ploiesti, detinuta de Grupul Rompetrol, Vega este cea mai veche rafinarie aflata in funcţiune, fiind fondata in 1905. In acest moment, Vega este unicul producator de n-hexan din Europa de Est şi este singura rafinarie romaneasca producatoare solvenţi organic şi bitum special. Restul rafinariilor, din lipsa de investitii si in urma unor procese de privatizare esuate, si-au inchis definitiv sau temporar productia.

Bibliografie: GH. BUZATU, O istorie a petrolului romanesc

Surse foto:Petroblog (imaginile de arhiva), Rompetrol

Articolul face parte din Proiectul “Energie vie – sustinut de Rompetrol”.