Visul chinezesc, cultul "Regatului din mijloc" si obsesia incercuirii strategice

Acum câteva zile a avut loc la Xiamen, în sudul Chinei, summit-ul anual al BRICS, grupare formată din China, Rusia, India, Brazilia și Africa de Sud, adică state cu economii emergente aspirând să creeze o nouă ordine economică menită să rivalizeze cu cea creată acum peste jumătate de secol de către SUA. Președintele chinez a anunțat că țara sa va aloca fonduri de 80 milioane USD pentru cooperarea economică și tehnologică, mai ales că grupul are și o bancă (Noua Bancă de Dezvoltare – NDB). Nu avem o dovadă clară că chinezii ar urmări transformarea BRICS într-o alianță militară, dar competiția la nivelul blocurilor regionale economice e tot mai dură. Acum când Donald Trump cere Americii să devină izolaționistă și protecționistă (desființând inclusiv acorduri de liber schimb profitabile), Xi Jinping militează pentru păstrarea comerțului mondial deschis și pentru multilateralism. Cine ar fi crezut că așa ceva e posibil, chiar și cu doi ani în urmă? Leadership-ul chinez simte că deciziile aparent mioape ale Americii pot facilita ascensiunea țării lor pe primul loc mondial la nivel economic și ulterior, logic, și la cel militar. Nu se observă grabă în gândirea strategică a chinezilor, ei au multă răbdare și apreciază că în prezent timpul lucrează în favoarea lor. Americanii par a fi cei dornici să „rezolve” cât mai rapid problema chineză, deși puțini sunt cei ce înțeleg în profunzime ce reprezintă China cu adevarat.

Nu există nicio îndoială că elitele politico-militare chineze se tem de planurile strategice și acțiunile actuale și viitoare ale SUA și Japoniei, state cu care China a purtat războaie în trecut și pe care le consideră capabile să îi stopeze ascensiunea către statutul de prima mare putere a lumii, statut ce rezonează cu imaginea din trecut a Chinei ca “regatul din mijloc”, esența civilizației și valorilor morale, regat înconjurat și amenințat de barbari. După cum spune profesorul american de relații internaționale John Mearsheimer, „China tinde să considere atât Japonia, cât și Statele Unite drept inamici potențiali” iar “în loc să se amelioreze, relațiile Chinei cu Japonia și cu Statele Unite s-au înrăutățit de la sfârșitul Războiului Rece încoace”. [i] Competiția geostrategică e evidentă la nivelul menținerii de trupe americane în Asia de Est, a dezvoltării de rachete balistice cu efect de cursă a înarmării și sisteme de scut care să blocheze atacurile cu rachete, a sumelor colosale alocate apărării de către SUA (locul unu în lume) și RPC (locul doi, la mare distanță de lider), iar țări precum Taiwan și Coreea de Nord constituie potențiale puncte declanșatoare de crize și războaie.

Dar oare ce crede opinia publică chineză? Majoritatea sinologilor (atât occidentali cât și chinezi din diaspora sau din Taiwan) vorbesc de existența unui naționalism chinez efervescent și periculos pentru stabilitatea regională și chiar pentru viața politică internă din China.[ii] Sentimentul de umilință colectivă (în special secolul al-XIX-lea fiind considerat de majoritatea chinezilor ca unul al umilinței) a generat frustrare și un naționalism virulent, de care elitele comuniste se tem și care, în principiu, le împiedică finalmente să facă anumite compromisuri utile în relația cu Japonia, Vietnam, Filipine sau India, de pildă prin a acepta o împărțire mai corectă a apelor/insulelor Mării Chinei de Sud. William A. Callahan a demonstrat credibil că în China actuală există o obsesie a umilinței naționale tradusă prin muzee, cărți, cântece, parcuri și chiar prin existența unui “Atlas al secolului de umilință națională din China modernă“.[iii] Ca reacție la sentimentul de umilință colectivă și la psihoza victimizării, a fost cultivat intens mitul salvatorului național, sub forma elitelor comuniste și mai ales a fostului conducător suprem Mao Zedong (comandantul triumfător al armatei roșii chineze). După evenimentele din Piața Tien An Men, dar și după reprimarea cruntă a sectei religioase Falun Gong, guvernul chinez a lansat o campanie masivă de educație patriotică care a apelat la naționalism spre a contracara ideile liberale-progresiste ale unei părți din tineretul adept al democrație în matrice occidentală și pentru a obține loialitatea cetățenilor față de partid și patrie.[iv] Existența sentimentelor naționaliste grefate de așteptări colective privind “visul chinezesc“, expresie lansată de actualul președinte Xi prin 2012 și concretizată în putere economică, prosperitate pentru toti chinezii, hegemonie regională în spațiile maritime adiacente, repararea nedreptăților geopolitice din trecut, a condus RPC să aibă revendicări care au antagonizat o parte dintre vecini.

Existența unei situații de contencios cu state vecine mai mici pentru controlul Mării Chinei de Sud si a insulelor Spratley si Paracelsus (Beijingul revendicând controlul cam a 90% din acest spațiu maritim, conform așa numitei “linii a celor nouă puncte” și fiind în dispută cu Vietnam, Filipine, Malaezia, Taiwan etc.), conflictul cu Japonia pentru Insulele Senkaku (Diaoyu), dar și contenciosul teritorial cu India (căreia China îi solicită să retrocedeze anumite teritorii din nord precum statul Arunashal Pradesh), determină dezvoltarea accelerată a forțelor armate, cu o creștere spectaculoasă a bugetelor militare, în ultimii circa 20 de ani. Beijingul a avut deja războaie cu multe dintre țările cu care acum are conflicte teritoriale, de aceea, probabil, ia în calcul posibilitatea unor noi episoade militare, desigur în contexte pe care le va defini ca auto-apărare legitimă. Deoarece și poporul chinez, și popoarele din India, Vietnam, Japonia sunt convinse că au dreptate (invocând argumente istorice și/sau juridice), riscul de război e sporit. Niciun lider național nu pare dispus să facă pași înapoi, să accepte compromisuri salvatoare – de pildă tutelă comună sino-japoneză asupra Senkaku, împărțire a insulelor din Marea Chinei de Sud prin recurs la arbitraj internațional, mici rectificări de graniță cu India.

Acum treizeci și șapte de ani, liderul PCC Deng Xiaoping a început marile reforme care au scos China din sărăcie și subdezvoltare cu accent pe economie și agricultură, nu pe forțele armate – el a pus dezvoltarea armatei (PLA – Armata Populară de Eliberare) pe locul al patrulea în rândul elementelor de strategie pe termen lung. China a ajuns însă, în ultimul deceniu, să aibă o armată beneficiară al celui de-al doilea buget militar al lumii, circa 145-150 miliarde USD în 2015 (e drept că mult în urma SUA cf The Military Balance 2016 – IISS ce indică 596 miliarde USD pentru nord-americani) [v], dotată cu numeroase rachete balistice, sisteme de apărare antiaeriană, vase militare moderne, submarine avansate tehnologic, avioane de vânătoare performante etc. La un PIB de circa 21,14 trilioane USD, RPC investește în apărare circa 1,9%, similar procentual cu ceea ce se cere statelor NATO (2%). Nu alocă mai mult deoarece nu vrea să pună în pericol creșterea economică și bunăstarea economică a chinezilor de rând, aceasta din urmă încă destul de redusă, statistic vorbind. Se estimează că PLA a atins gradul necesar de mecanizare și tinde să devină o forță militară informatizată puternică, urmând ca în 2020 să se ajungă la “three-step development strategy”. Președintele Xi a preluat titlul de comandant suprem al armatei în 2016, deși el era deja președintele Comisiei Militare Centrale. E așadar primul lider al PCC (secretar general) care devine în timp de pace comandant suprem. E și președinte al Comisiei Naționale Centrale de Securitate, recent creată în anul 2013.

Războiul informațional este o componentă cheie a armatei chineze. Recent-creatul departament Strategic Support Forces (SSF) dispune de circa 150.000 militari iar încă 150.000 sunt pentru alte activități, inclusiv cyber-security. Diverse analize publicate în SUA arată că Beijingul are la dispoziție numeroși hackeri și combatanți cu arma ciberentică, plătiți de guvern și organizați oficial, dar în secret. Însă Beijingul neagă acest lucru, precizând că la rândul său este o victimă a unor grupuri de hackeri și crackeri.

Există o preocupare din ce în ce mai mare pentru tehnologia cuantică – se știe că în august 2016 chinezii au lansat primul satelit cuantic Micius, o adevărară revoluție științifică mondială, adeverind faptul că în ultimii ani știința informației cuantice se află în centrul noii paradigme de dezvoltare a securității naționale chineze. După revelațiile lui Edward Snowden, analiștii americani apreciază că oficialii chinezi au decis să aibă acces la tehnologii de vârf care nu permit accesul adversarilor în sistemele de informații naționale sau îl fac extrem de dificil: prin quantum key distribution se obține o tehnică criptografică ce garantează circulația informației în siguranță. Criptografia cuantică oferă acces la un sistem de protecție a bazelor de date electronice extrem de greu de hack-uit – prin utilizarea de chei criptografice schimbul de informație apelează la “inseparabilitatea cuantică” (quantum entanglement), stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt „cuplate” între ele, particule aflate la mari distanțe sunt conectate. Dacă RPC va avansa în tehnologia radarelor cuantice și a navigației cuantice, va reuși să reducă și mai mult din asimetria de putere față de SUA.

Pe măsură ce Beijingul a reușit să securizeze granițele interne și să obțină anumite garanții de securitate din partea majorității statelor vecine (de pildă Rusia și Afganistan, privind vechi neînțelegeri teritoriale), s-a orientat către o strategie preponderent maritimă [vi], dorind să contracareze prezența percepută ca prea activă a SUA în Marea Chinei de Sud și de Est. De asemenea, o astfel de strategie limitează desfășurarea puterii navale a Japoniei si Coreei de Sud, state care au alianțe militare cu SUA și tensiuni latente cu statul chinez.

Construind mai multe insule artificiale pe suportul unor atoli coraliferi în Marea Chinei de Sud (fapt ce dăunează mediului ecologic maritim și limitează libertatea de navigație a altor state), proclamând zone de control aerian defensiv exclusiv (Air Defense Identification Zone) foarte extinse, ce se suprapun peste zonele similare ale statelor vecine (în Marea Chinei de Est), revendicând cea mai mare parte a Mării Chinei de Sud (cam 90%) pe baza unor dovezi de tip istoric ce duc către Antichitate (când China era un imperiu iar popoarele vecine acceptau suveranitatea împăratului, considerat fiu al cerului, și să plătească tribut), statul chinez își proiectează puterea și își revendică rolul de putere regională dominantă, ducând cu gândul la ideea imperială care a dăinuit și a fost solidă timp de mii de ani, e drept cu unele sincope – perioade când statul a fost invadat și/sau cucerit de triburi nomade (hunii, mongolii, manciurienii) sau a trecut prin război civil și fragmentare teritorială. Așadar, Beijingul vede Marea Chinei de Sud ca pe “teritoriul albastru național“, extensie naturală a bazei fizice a statului. Se afirmă că din era dinastiei Han diverși navigatori chinezi au descoperit insulele din această mare, în secolul II î.d.C. Se mai arată că, în epoca medievală a imperiului, sub dinastiile Ming si Qing, pe hărți apăreau Insulele Spratley ca fiind în compoziția acestuia. Evident, Vietnam, Filipine, Malaezia sau Brunei nu acceptă aceste argumente, considerând că nu reflectă ordinea de drept internațional actual. De aceea Japonia, partener economic și simultan rival geostrategic al Chinei, are de câțiva ani o politică de coagulare a unei coaliții de voință, alături de state mai puțin dezvoltate economic, militând pentru păstrarea nealterată a staus-quo-ului și consolidând capacitatea de reziliență a unor țări ca Vietnam și Filipine, spre a le ajuta să reziste presiunilor chineze.

Din dorința de a arăta propriului popor că țara nu va mai fi umilită vreodată de un agresor extern rapace (sau de o coaliție ostilă), conducerea de stat de la Beijing denunță vehement operațiile de tip freedom of navigation – FONOPs (operații de menținere a libertății de navigație) conduse de SUA (mai ales în mandatul prezidențial al lui Trump), susținute de către Japonia, Marea Britanie, spre a asigura statutul de ape internaționale, deschise navigației în Marea Chinei de Sud, și nu de ape teritoriale pe care un stat ar avea dreptul să le controleze. Le denunță, deoarece credem că percepe situația ca pe un joc de sumă nulă: aceste insule artificiale sau naturale (Spratley, Paracelsus) măresc puterea statului chinez și o diminuează pe cea a rivalilor, iar orice cedare ar fi semn de slăbiciune, ar sugera că era umilințelor nu s-a încheiat cu adevărat.

Este oare posibilă escaladarea unui incident legat de asemenea acțiuni? De pildă, ar putea marina chineză să blocheze trecerea unui vas militar american și să îl avarieze accidental, caz în care marina americană ar riposta, ajungându-se la război regional sau chiar mondial? Teoretic ar fi posibil – să ne gândim la incidentul din aprilie 2001 între un avion militar chinez de interceptare J8II și unul american de spionaj EP 3 E ARIES II (soldat cu moartea pilotului chinez și aterizarea forțată apoi sechestratea temporară a navei americane pe insula Hainan) – dar riscul să se ajungă la război pe scară largă este foarte redus momentan deoarece nici China nici SUA nu acceptă ideea unui război nuclear cu efecte reciproc devastatoare iar economiile lor sunt puternic interdependente. Doar dacă sistemul anti-rachetă american ar deveni ultra-eficient, iar administrația Trump (si cele ce îi vor succeda) ar duce la capăt cu succes maxim planul unui război comercial contra Chinei, acuzată că lovește în productivitatea americană mai ales prin devalorizarea monedei, protejarea excesivă a pieței interne și prețuri de dumping la export.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro