webPR Calea spre Armonie destăinuită de George Enescu: "Bunătatea inimii lui se simțea din vorba sfătoasă"

​​În apropierea ediției 2019 a Festivalului Internațional George Enescu, care va avea loc la București și în alte zece orașe din țară, între 31 august și 22 septembrie, vă propunem să vizităm câteva povești inedite despre valorile și crezul marelui compozitor român George Enescu.

La ediția 2019, Festivalul care îi poartă numele marchează o premieră – Șapte orașe și cinci țări – Germania, Belgia, Italia, Canada și Moldova – vor găzdui în acest an reprezentații asociate Festivalului Internațional „George Enescu”, onorând astfel extraordinara moștenire muzicală a marelui compozitor român. Ediția 2019 devine astfel cea mai extinsă și bogată din istoria de până acum a evenimentului. Un Festival Enescu „la puterea a doua”: unele dintre cele mai renumite orchestre ale lumii și artiști de talie mondială, străini și români prezintă publicului din Florența (Italia), Berlin și Dresda(Germania), Liège (Belgia), Toronto și Montreal (Canada) și Chișinău (Moldova) compoziții esențiale de George Enescu sau concerte dedicate marelui compozitor, simultan cu interpretările ce vor avea loc la București între 31 august și 22 septembrie, și alături de concertele programate în alte zece orașe din țară. Printre aceste lucrări se numără și monumentala Simfonie a III-a, de George Enescu – în două interpretări de top.

Mesajul acestei ediții a Festivalul este „Lumea în armonie”.

Text de Mădălina Mărgăritescu

George Enescu, unul dintre cei mai mari muzicieni de la începutul secolului XX, un artist cu o fenomenală putere de muncă și cu o generozitate impresionantă, a oferit prin arta sa nenumărate momente de fericire, a alinat suferințe și a lăsat prețioase învățăminte.

Gratitudinea, întrajutorarea, onestitatea făceau parte din ținuta sa morală întipărită din copilărie.

Muzicologul Alexandru Cosmovici povestește, în însemnările sale, că bunătatea inimii maestrului se simțea și din vorba sfătoasă.

De fiecare dată și-a ajutat aproapele cu modestie și simplitatea caracteristică.

„Omenirea trebuie să învețe să fie fericită. Artistul dezvăluie omenirii calea spre armonie, care e fericire și pace”, spunea Enescu într-un interviu. Și totodată era de părere că un artist nu trebuie să fie preocupat numai de arta sa, ci și de destinul omenirii.

Dacă privim spre copilăria lui Enescu, vom remarca felul în care marele muzician a fost atent încă de atunci la nevoile celor din jurul său și a știut că prin muzică îi poate sprijini.

Copilăria lui George Enescu a fost o pendulare între zbențuielile vârstei și responsabilitățile unui artist genial. După primul an de studiu la Viena, Enescu revine în țară și merge cu familia la băi, la Slănic-Moldova. În 24 iulie 1889, tânărul muzician oferă primul concert, la Slănic, „în folosul săracilor din localitate”. Interpretează două „Fantezii” de Singelée pe arii din operele „Fiica regimentului” și „Faust”.

Un copil de 8 ani uimea nu doar prin talentul său, ci și prin gestul pe care îl face, concertul va fi primul din seria concertelor în scop de binefacere pe care le va susține de-a lungul vieții. La Viena au loc primele concerte în anul 1892, iar la unul dintre cele la care era invitat cu regularitate primește în dar câteva monede de aur pe care i le dă unui bijutier să creeze o brățară pentru mama sa, mameleben, cum îi plăcea să o alinte. Mama este impresionată de cadoul oferit de copil, în luna decembrie, și îi scrie pentru a-i mulțumi, ”brațiletă bine lucrată, frumoasă, trainică pentru purtat”. Copilul Enescu se bucură de succesul concertelor sale, iar la vârsta de 12 ani, pe lângă numeroasele invitații la serate muzicale și manifestări de binefacere, Agenția Teatrală J.Wild vine cu propunerea de a ocupa postul de concertmaistru și prim-violonist al Teatrului Curții din Schwerin. Un asemenea post să-i fie oferit unui copil de 12 ani era de neimaginat. Oferta este refuzată întrucât considera că mai are mult de învățat.

Enescu încearcă să păstreze un echilibru între cariera de artist și nevoia de a-și trăi copilăria. În după-amiezile însorite mergea să înnoate, la Dunăre, cu cei de vârsta sa. Vacanțele și le petrece în țară unde invită diverși colegi să-l întovărășească așa cum se întâmplă în 1892 cînd merge acompaniat de Jeray sau în vacanța din 1894 pe care o petrece, la Cracalia-Mihăileni, împreună cu un oarecare Knoll despre care nu se cunoaște nimic. Joacă crochet, se plimbă, călărește, se joacă cu mingea sau cu racheta prin salon alături de tatăl său. În decembrie 1894, Enescu susține, la sala liceului ”Laurian” din Botoșani, un alt concert de binefacere pentru spitalul de copii. Pe scenă era artistul care voia să liniștească prin muzică suferințele aproapelui, dar în spatele scenei rămâne copilul ce se bucură de grija și sfaturile părinților.

De exemplu, după ce sosește la Paris, mama îi trimte o scrisoare pe la începutul lunii ianuarie 1895, în care îi scrie:

”să te păzești de curent, să nu stai cu lampa, mai bine cu lumânarea, sunt îngrijată să nu stai la scris sau la citit seara, să păstrezi sănătatea, să te primenești cu flanelele, să nu le porți mult… Mi-ar pare foarte bine să fii îngrijit cum ai fost la Viena. Cred că tata n-are să plece până când n-are să știe că mata ești mulțumit și cu lecțiile bine aranjate”.

Actele de binefacere săvârșite de Enescu vor continua și în timpul Primului Război Mondial. Va fi sanitar la spitalul militar condus de profesorul Ion Moscu și va înființa o orchestră simfonică menită să aducă alinare răniților. Luni întregi a cărat răniții în sala de operație și înapoi în sălile spitalului, după care îi încânta cu intrepretările sale la vioară. Maestrul știa că muzica este ”limba care vorbește tuturor inimilor”, ”o forță” destinată să vindece rănile războiului.

Un moment emoționant este concertul pe care îl oferă, în spital, compozitorului Mihail Jora, rănit în timpul războiului. În 1931, cu ocazia aniversării de 50 de ani ai lui Enescu, Mihail Jora evocă acea trăire ca pe un omagiu adus maestrului. ”[…] în clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

George Enescu își dorea ca prin arta lui să asigure pacea între oamenii din variate țări, cu diferite religii, nivele de cultură. În 1914, mărturisea ziarului ”The American Hebrew” că nu înțelege cum poate un artist să urască anumite persoane doar pentru faptul că s-au născut într-un grup etnic ori altul. Iar în 1937, în timpul turneului pe care îl desfășoară în Statele Unite ale Americii, spunea aceleiași publicații ”arta nu poate să propășească acolo unde este ură și opresiune. Sufletul omenesc se poate dărui doar acolo unde este pace”. Câțiva ani mai târziu, la discursul de bun venit în SUA, criticul Olin Downes chiar l-a numit pe Enescu ”un sol al păcii și al muzicii universale”.

Tot în 1937 maestrul susține o serie de concerte în Transilvania, iar printre orașele incluse se regăsește și Cluj-Napoca. La Cluj îi va fi prezentat un tânăr violonist pe care îl acceptă ca discipol. Presa vremii este impresionată de gestul lui Enescu, în 21 noiembrie 1937, publicația ”Uj Kelet” relatează într-un articol că Enescu ”a demonstrat din nou că pentru el nu există nici un fel de deosebiri între oameni, odată ce cunoaște o singură deosebire: aceea a valorilor spirituale”. Pe de altă parte emoționează sugestiile pe care Enescu le oferă acestui violonist în vârstă de 17 ani, Brender Heine.

Tânărul este plăcut surprins de privirea caldă și liniștitoare a maestrului și-i nu-i va uita niciodată cuvintele: ”A suferi înseamnă a învinge. Trebuie să înveți mult însă cunoștințele n-ajung. Culmea este sus, încât sunt necesare eforturi deoesebit de mari pentru ca un artist s-o poate atinge. Pentru a- ți realiza scopul este nevoie, pe lângă știință, de convingere, de modestie și de sârguință. Va trebui să te preocupe nu numai muzica, ci tot ceea ce privește destinul omenirii. Numai în felul acesta vei reuși să-ți răsădești în inimă omenia și s-o exprimi în arta ta. Fiindcă fără credință și omenie, nu există artă…”. Despre violonistul Brender Heine nu s-a mai știut nimic însă despre un alt tânăr artist știm că a devenit un mare violonist. Serge Blanc îl cunoaște pe Enescu tot la vârsta de 17 ani și aflăm din conversația pe care muzicologul Despina Petecel a purtat-o cu remarcabilul violonist, în 2005, ce rol important a jucat Enescu în viața sa. Violonistul povestea cu emoție, la vârsta de 87 de ani, că George Enescu rămâne omul care i-a marcat toată viața. L-a cunoscut în 1947, la primul curs public susținut de maestru la Paris și a studiat cu el timp de 5 ani. Serge Blanc și-l amintea pe Enescu ca pe un ”personaj seducător, foarte cald, foarte emoționant și de o cultură atât de vastă”. Emoția puternică pe care ajungea să o transmită Enescu, i-a fost confirmată muzicologului Despina Petecel și de violonistul englez Simon Kuhn, un alt elev al maestrului, în dialogul purtat în anul 1995. De asemenea Simon Kuhn a pus accentul pe generozitatea lui Enescu și bucuria pe care o avea în a transmite mai departe muzica. Violinstul englez a fost impresionat de lecțiile ținute de maestru și de sentimentul trăit la sfârșitul fiecărei întâlniri. Simțea că devenise o ființă mai bună și un muzician mai bun. Simon Kuhn afirma, de altfel ca mulți artiști care l-au cunoscut pe Enescu, că maestrul nu a fost doar cel mai mare violonist pe care-l ascultase vreodată, dar și ”cea mai colosală ființă umană” pe care o cunoscuse vreodată.

George Enescu rămâne ”omul monumental, de neuitat” în care a domnit bucuria de a dărui, de a transmite muzica, de a apropia sufletele unele de altele, geniul care a destăinuit calea spre armonie.